Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 31 martie 2012

la animale.

Noul membru al gradinii zoo din Toronto. In octombrie s-a nascut si astazi a fost botezat. Hudson il cheama :).

  video

marți, 27 martie 2012

de aceea...

M-a intrebat Georgiana dimineata daca sunt bine ca nu mai scriu nimic. Blogul acesta a devenit canal de corespondenta si pentru familia de acasa. Intra, vad ca iar delirez si e bine. S-a intalnit soacra-mea cu o cunostinta ai carei copii sunt plecati in Canada si nu vorbeau despre viata mea pe aici, ci despre viata mea pe blog. M-a amuzat. Dar zilele sunt in rutina si parca nu-mi mai vine sa postez toate ineptiile zilnice cu care am obisnuit lumea pana acum. Daca tot nu am nimic de zis, nu ca, in general, as avea, mai bine zic atunci cand e. Acum nu e, si tot imi vine sa zic de-o chestie pe care am observat-o de mai demult, dar n-am stat pe ea. Cand eram eu la Bucuresti om al muncii, munceam, nu atat cat munceam, cat imi munceam creierii. Eram tot timpul conectata involuntar la job. Nu reuseam niciodata sa am nimic altceva in minte. Nu reuseam niciodata sa separ lucrurile. Nu era atat jobul in sine, pe care il faceam cu placere, cat mediul, care, devenise, la un moment dat, absolut delirant. Parca eram Fefeleaga, taraind dupa mine o martoaga slempada. Hai, Batore, hai. Sau Sisif impingand la deal un cataroi. Nu-mi doream decat sa scap, ma saturasem sa racnesc la Bator, voiam sa fug si sa ma ascund undeva, parca si de mine voiam sa fug, sa fug de mine dupa mine, sa nu mai aud de nimeni si de nimic. Cautam un refugiu. Nu-i de gluma. In aceasta stare am plecat eu in Canada. Cei care ma cunosc stiu foarte bine lucrul acesta. Iar inainte de a pleca mi-am si zis: vreau o perioada sabatica, nu una in care sa nu fac nimic, ci una in care creierii mei sa se relaxeze ca muschii dupa un masaj exotic. Si mi s-a intamplat. Am ajuns la un moment dat intr-un stadiu in care, din lipsa de griji si preocupari mai acatarii, imi surprindeam gandurile fixate pe te miri ce. Ma trezeam prin parc uitandu-ma bezmetica minute intregi la o fantana arteziana, imobilizata intr-un timp care nu voia nimic de la mine. Am scris intr-o postare recenta cum ca ma simteam ca-n Rai pe atunci. Ma limpezisem. Asta incercam sa exprim. Nu era nimic asezat in viata mea, ba dimpotriva, dar ma simteam, cum povestea cineva intr-o carte, ca desi razboiul batea la usa lumii, el traia cele mai linistite zile. De ce spun toate acestea? Pentru ca am vorbit zilele trecute cu o amica, ea, foarte agitata in aceasta invalmaseala de inceput canadian, si constata ea ca eu sunt bine, mai bine decat ea, pentru ca citeste si vede ca, desi ma mai lovesc tristetile, in general starea mi-e domoala si foarte usuratica. Da, poate, pentru ca am un backgroud diferit si am inteles, pe propria piele, ca nu-mi doresc deloc sa traiesc o viata in fuga, cu parul maciuca in cap si ochii scosi din orbite. Pentru ca vreau sa am ritmul meu. Desi, merg si pas la pas cu altii. Pana la urma, cum spunea cineva important, nu eu, eu doar il cred, o noua destinatie nu e un loc, ci o modalitate de a privi altfel in jurul tau.
De aceea, vorbind de oile noastre, experienta emigrarii e diferita de la un caz la altul si perceputa in toate modurile posibile. Pentru ca tine de om, de firea fiecaruia, de trecutul fiecaruia, de asteptarile fiecaruia, de limitarile fiecaruia, de modul in care fiecare isi intelege mediul inconjurator, de constrangeri, de resposabilitati, sau de atuuri, experienta si asa mai departe. Sau de modul in care se descopera pe aici. Cazul lui Bobi. El era omul care nu voia sa mai vada Romania nici in vizita. Piei vis urat! Ajungamd acum, mai grav ca mine, sa-si iubeasca tara mama ca pe mine. Prin urmare, un om singur va reactiona altfel decat unul care are copii, un om cu o fire indaratnica altfel decat cel cu o atitudine mai domoala, un om care vrea bani, cat mai multi bani, altfel decat unul care vrea cat sa-i ajunga, un om pragmatic, altfel decat cel mai putin astfel. Ceea ce ma deranjeaza e atitudinea unor imigranti, si ma refer la romani, ca eu ii credeam si altfel, de a raporta experientele altora la propria experienta, fara sa tina cont de lucrurile pe care le-am zis mai sus. Si ajung sa se judece unii pe altii intr-un mod barbar, sa se urasca, sa se deteste, sa se barfeasca, sa-si dea copite in gura ca intr-o competitie care pe care, nestiind care si cum e mai destept. Si acum, sarcastic, din punctul acesta de vedere suntem prosti cu totii. Atata vreme cat nu suntem capabili sa vedem si dincolo de noi, asta nu-i dovada de limitare? In aceeasi ordine de idei, ar parea o contradictie, desi nu e deloc, am vazut oameni alergand cu limba scoasa sa atinga putin trofeul altora, cu limba, genul de gaite cu pene de paun, dar si oameni pe care ii doare sub centura. Oameni si oameni, ca peste tot...
Si acum ca v-am facut capul doaga, ca nu stiu ce ma apuca, am avut o enervare zilele trecute. Trebuia sa-mi ajunga un pachet din Romania, de la Cicone. Trebuia sa ajunga acum vreo luna, de ziua mea calculat, si n-a ajuns. Cand mi-a zis si ce mi-a pus in el, chiar m-am intristat. Erau niste carti scrise de un fost coleg, cu dedicatie. Pentru mine, pentru mine. Sper din tot sufletul sa ierte posta romana si sa o mai faca o data ca eu n-am nicio vina. I-am spus maica-mii sa aiba grija cu ce serviciu postal imi trimite foaia matricola ca poate raman si fara aia.

sâmbătă, 24 martie 2012

in wk se strica vremea

Cica nu esti in Canada daca nu se strica vremea in weekend. Am asteptat toata saptamana sa se faca azi, sa ma duc sa stau ca o musca, undeva, la soare. Si, desi am observat de ieri ca atmosfera da semne de plictiseala, dimineata ma simteam ca un ardei umplut. Plin de piper si nestare. Bobi tot tragea la somn, iar eu tot trageam de el, sa plecam. Macar jumatate de ora sa simt si eu miros de libertate. Si ne-am dus la Rouge Park, nici nu prea iesi din oras, cand s-a schimbat total peisajul. Cantau pasarelele, in toate limbile, am observat Motanul in plina nemiscare la bird watching. Mi-a aratat o ciocanitoare, nu mai vazusem pana acum; cand m-am uitat in sus, cum ciocanea la ciotul subrezit, mi-a cazut rumegus in ochi. Si unde, dupa ce-mi indesase in urechi tot drumul Eminem, imi alinam acum timpanele cu valurile care se spargeau la mal, si cu susureala stufului, la rau, unde dadeau oamenii la undita. La mal, sa ma apropii, sa suprind in lentila culorile cerului si ale lacului, impungandu-se la orizont, cand mi-a venit valul pe adidasi. Si m-am ferit, inciudata, ca nu l-am vazut spargandu-se, m-am trezit cu el prelingandu-se in nisip, pana la mine. Aveau muguri copacii, a dat si varful ierbii, o viorea ici, colo, insule de toporasi, dar tot la vara e de mers din nou, pe bicicleta. M-am asezat la buturuga copacului cu ciocanitoare, pe malul raului, pe frunzele uscate de anul trecut si pamantul inca umed, plin de scoici, mirosea a mare, si nici nu-mi venea sa ma mai scol de-acolo. Imi intra lenea pamantului pana in oase. Un peisaj indecis. Rau, mare, stuf, canoe, poduri greoaie din fier ruginit, tren, plaja, padure, carari, melci, sticleti...
...Eh, cum veneam spre casa, imi arata Bob de la distanta, printre semnele de circulatie, cica ma invata meserie, un teren de golf. Tu, Fran, venim si noi aici? Verde crud. I-o fi vazut gaurile din departare, sau gropile, ca era cimitirul :)). Venim, Bobescule, dar nu acu' :)).
Acum au imbobocit magnoliile. Am aci, la cateva case, am un copac cat casa. Am zis ca daca infloresc pana saptamana viitoare, la Niagara mergem sa-i vedem ca fac acolo covor de petale rozalii. Va zic asta dupa ce m-a capiat maica-mea cu un ghiocel care i-a iesit ei langa crama. Pana una alta, bag eu acum la cuptor o branza greceasca cu mamaliga straturi, straturi - dar am trubadurii de langa, texanul si fratele lui alb, care ne chinuie linistea sambetei, canta si zgrangane coarda de cand am venit, mi-a zis Bob sa merg sa le bat la usa, ca doar mi-s prieteni, sa le spun sa taca. Living next door to Alice. Asta canta. Cred ca am descoperit who the fuck is Alice.

wild in the city

miercuri, 21 martie 2012

dimineata, cu sirene

Inainte de a pleca ieri la munca, mi-am lasat strategic The Official MTO Driver's Handbook pe masa ca sa vada Bobi bine ca eu chiar m-am pus pe treaba. Ma monitorizeaza. Dar i-am zis sa nu ma ia tare, sa ma lase pe ritmul meu, asa incet, incet (asta si ca sa-mi justific lenea care ma ia dupa fiecare doua pagini citite). Cand eram acasa eram mai pe ele, pe toate, acum m-am ingalat, dar nu numai eu simt asa, ca-mi zicea si el intr-o seara, nu stiu ma Fran, dar parca am ajuns un ingramadit :))). M-au intors cu cracii in sus canadienii astia. Dar sa stiti ca e foarte bine. El e mai rezervat in declaratii, dar imi mai arunca din cand in cand si niste Halls, cum ca ii place la munca, nebunie, cat sa-mi dau si eu seama in ce ape se scalda. La faza asta il monitorizez eu. Ca sa ii tin psihicul sus. Singurul lucru de care era mai agitat era limba. Dar mi-a zis ca n-are nicio jena sa-i intrebe pe toti la asta cum se zice, ce-i aia? Ca e limbaj tehnic, oamenilor. Eu il inteleg. Una e sa zici buna ziua la toata lumea, si alta-i sa calculezi placa de beton armat pe parapeti turnati paralelo...mda. Nu stiu ca eu nu ma pricep. Imi aduc aminte, ca atunci cand am ajuns, am mers noi sa ne facem abonament la Toronto Public Library, eu imi luasem Fratii Karamazov, iar el dictionare tehnice. Dar iar, una e sa incerci sa inveti dictionarul pe de rost, si alta-i sa-l folosesti, ca nu mai stii pe unde si cum. Ma gandeam intr-o zi cum ar arata blogul asta daca ar fi scris de el? Pai, in primul rand ar fi facut in AutoCad, si ar contine cateva cuvinte, iar la sentimentalisme n-ar folosi cratima ca s-ar plisctisi. Si ar posta mult mai rar pentru ca i-ar lua ceva timp sa verifice calculele. De aia ziceam, nimeni nu trebuie sa ia nimic de bun ce scriu eu pe aici ca aici scriu eu. Daca ar face-o altii in locul meu, lumina ar cadea din alte parti si umbrele s-ar distinge altfel. Desi, cu totii simtim, dar unora ne e mai jena s-o si spunem. Pe asta n-o inteleg de ce. Adica de ce? Daca eu simt gandaci in burta de rea-stare sau, din contra, la inima, fluturi australieni de fericire, ce-i asa de grav s-o spun si pe una, si pe cealalta? Eh, de aia suntem noi frumosi, ca nu e unul asemenea. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne ignoram si ca nu avem de invat unii de la altii tot cate ceva. Macar si sa nu fii atat de prost, si tot e-un castig. Si acum, ca tot e dimineata si sirenele se aud, iar eu imi beau cafeaua si ascult muzica, pregatindu-ma cu sarg de o noua zi de munca, o zi cu drag la toata lumea ca eu am cazut in extrema cealalta, ma simt prea bine ca sa ma ignor!

marți, 20 martie 2012

iarasi de prin zile

Cand am aflat noi cate taxe avem de platit statului canadian pe anul acesta a inceput pug-ul sa sforaie. Cand mi-a zis contabila suma, vreo 10.000 de gogosi, in linistea deplina din sala de mese doar sforaitul lui Mimi se mai auzea. Mi se aciuase la picioare, isi sprijinise si nasul turtit de sosetele mele si...trai neneaca nu ca noi. Cam da, pentru ca Bobi, lucrand ca si contractor anul trecut (un soi de PFA romanesc), nu a platit niciun ban la stat pana acum. Prin urmare, n-au fost niciodata ai nostri. Dar nu ne asteptam sa ceara chiar atat de mult, gandindu-ne noi ca mai deducem una, alta din cheltuieli, pe firma. Dar nu prea a avut ce pentru ca in primul an n-am avut nici masina, nici copii, nici, nici, nici...Eu, in schimb voi mai primi niste maruntis inapoi ca am dat mai mult decat trebuia. Acum, ori ca-i platea esalonat, ori ca-i va da pe toti odata, tot egal da, doar ca una e sa mori in fiecare zi cate putin si alta-i sa te ia dracu deodata. Si, cu aceasta ocazie, am intrat si noi in randul lumii. Ne-am facut prima data taxele ca tot canadianul. O incantare!...
Si la presiunea lui Bobi care ma tot bate la cap sa-mi revin voi merge si eu sa ma fac sofer. Acum fac cu o deosebita incantare teste, ca eu in Romania eram cam acoolica la volan, n-aveam cine stie ce experienta si la un moment dat am renuntat de tot cand am vazut ca n-am nicio problema sa ma postez pe contrasens si sa urc masina pe bordura, rupand tot din ea. Nu-i o gluma. Am distrus Dacia alba a lui frate-miu, incercad sa fac o parcare in curte ca o loveam de un par (par cu pere) si nu-mi dadeam seama ce se aude, ajungand pana la urma sa o carpesc cu vospea alba utilizand periuta de dinti, ca sa nu-si dea nimeni seama. A realizat frate-miu ca masina ii e in convalescenta doar cand a plecat sa-si puna benzina si-i atarna bara din spate. Apoi, cand am plecat sa cumpar lamai, am mers pe slow cu frana de mana tot traseul ridicata. Tragea greu, dar nici eu nu eram inca sofer deplin ca sa pricep mecanismul de functionare. Am trantit-o pe-o bordura in fata magazinului, un stalp de mica dimensiune, nu stiu cum se numeste, si am inceput sa ma rog apoi de lumea de pe strada sa ma ajute s-o ridic, asa cu mainile, in sus. "Dar ce, don'soara, tu crezi ca noi suntem Hercule?" De aceea, la Husi, mi se zicea Schumi :))). Acum, va fi ca o luare de la capat. Voi face cat de multe ore va fi nevoie pana ma voi obisnui. Am auzit ca unora le este rusine sa spuna ca au avut nevoie de ore muuulte pana sa invete. Yaaa, interesant, dar de neinteles. Poate eu nu sunt suficient de apta sa conduc. De ce ar fi o asta rusine? In fine, pana la urma toti prostii conduc, de ce nu le-as ingrosa si eu randul?
Fac o scanare a zilelor ce au mai trecut, mama cum trec...ieri, dupa ce am venit de la munca, imi venea a plimbare, pe o vreme ca de vara, am si deviat traseul sa trec pe la biblioteca, uitand total ca bibliotecarii sunt in greva si usile toate inchise. Asa ca m-am asezat pe iarba din parcul care deja imi inverzeste, am zis sa ma mai delectez asteptandu-l pe Bobi sa vina de la "taxatoare", m-am ridicat si m-am dus s-o strig pe vecina de jos, sa iasa la balcon, s-o chem la o vorba, la iarba verde. N-am mai strigat pe cineva la balcon de cand eram la Husi si racneam la vecini sa iasa afara. Dar m-a auzit. Si am stat la o sueta ca intre imigranti. Stiti, fetele cand se intalnesc vorbesc despre clamele de par, imigrantii cand se intalnesc vorbesc despre Canada. Etalonul meu de bunastare nu va fi momentul cand imi voi cumpara un pat regesc, ci ala cand voi inceta sa mai vorbesc despre aceasta plecare, in fiecare zi. Normal ca ajungi cahui de cap cand nu mai incetezi sa analizezi concordante si neconcordante, dar nici nu te poti abtine. Bine, asta poate fi si dovada de minte prea odihnita. Ma sunase mama dimineata, dimineata la ea, miezul noptii la mine, sa-mi spuna bancuri din spitalele romanesti, ca a avut niste probleme (si astea scotandu-ma pe mine de pe unda). Umor negru. Cand imi povestea, tot imi venea sa-mi fac cruce camerei web. Stiam povestile spitalelor de provincie ca doar n-am plecat acum o mie o suta de ani, dar eu n-am avut de-a face pe viu cu ele. Toate aceste lucruri le uiti cand esti plecat. De fapt, tinzi sa le omiti. Iti aduci aminte cat de frumos era doar despre ce era frumos. Motivele pentru care ai plecat cad in umbra. Asta e marea capcana. Eh, oameni intre doua lumi. Suntem niste cracanati. Cu un picior acolo si cu celalalt aici. Inca. V-au placut pozele mele albastre? Ici, la lac le-am facut, duminica seara, la o plimbare scurta. Am fost doar sa mancam un chips pe banca si ne-a absorbit starea de relas a vremii si a oamenilor bucurandu-se de ea. Gata, ma bag la teste, am facut doar o pauza. O zi faina tuturor!

vineri, 16 martie 2012

cu mana sub cap

Pentru cei cu ganduri indraznete de emigrare, inainte de a pleca sa va luati de acasa toate actele posibile, gen diplome, foi matricole, pentru orice eventualitate si pentru a evita timpii morti sau punearea pe drumuri a rudelor. Eu am luat tot ce s-a putut, inclusiv cartea de munca si contractele de munca, dar am omis foaia matricola de la liceu, care imi trebuie la dosarul de la colegiu. Nu-i niciun bai, se descurca tata cu toate, doar ca ziceam asa, e mai bine sa fii oricand pregatit. Pentru ca mi-am disturbat ceasul biologic cu un overtime nocturn, dimineata nu mai reuseam sa-mi mai revin din somn, si intr-o stare de veghe amestecata cu amorteala, tot aveam senzatia ca ma fugareste cineva si nu ma lasa sa ma odihnesc. Desi dormeam, gandeam, constient, ca am multe de facut, ca nu mai am timp de pierdut, nici pe moment, dar nici in general. Am deschis ochii, mi-am pus mana sub cap si mi-am dat seama ca nu degeaba. Toate mi se intampla cu un motiv. Ca m-am gandit foarte mult in ultima vreme la timpul scurs aici si la modul in care am reusit sa-l traiesc. M-am gandit in perioada umbroasa si acum, probabil, mi se curata petele de cerneala caracatitei, melanina mea de autoaparare. (Apropo, mi-a zis cineva ca atunci cand sunt suparata, sa nu mai scriu nimic, pentru ca oamenii iau ca atare ceea ce e negru pe alb si omit ca, in valtoarea vietii, tuturor ni se intampla de toate.) Mi-am pus, deci, mana sub cap, si mi-am adus aminte, in 2010, cat de putine informatii reale despre tara in care trebuia sa ajung stiam. Citisem unele marturii pe forumuri, cateva randuri pe niste bloguri, nici nu mai stiu pe care, dar nu am acordat niciodata un timp suficient unei astfel de documentari. Pentru ca, in cazul nostru, de la hotararea efectiva si pana la plecarea efectiva s-a scurs un timp extrem de scurt. Cateva luni, nici macar un an. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, ajunsesem pe un site cu poze ce prezentau niste locuri de prin Toronto, extrem de mizerabile. N-am inteles nimic din ele si, probabil, mi-am si zis, cu cat cunosc mai putine informatii, cu atat mai bine. Eh, si atunci cand nu stii prea bine despre ce e vorba in propozitie, intra in functiune prejudecatile, iar prejudecatile mele la adresa Canadei erau pozitive, evident. Daca as fi stiut dinainte tot ce stiu acum despre aceasta tara, as mai fi emigrat? Da, din simplul motiv ca nu prea ai cum sa stii dinainte. Ok, citesti marturii, vorbesti cu diversi, dar tu, pe tine, nu te poti dinainte proiecta incaltat simplu in statutul unui imigrant. Punct. Dar sa zicem ca m-as fi putut proiecta bine, as fi inteles cum inteleg acum, as fi stiut ce stiu acum, as mai fi emigrat? Oricare din cei plecati sa-si raspunda singuri la intrebarea asta. Eu? Da. As mai fi emigrat. Dar nu as mai emigra inca o data - acum, lasand la o parte spiritul de aventura, chemarea cunoasterii unor lumi paralele si alte nebunii, ca, pana la proba contrarie, totul e frumos. (E incredibil de frumos sa-ti imaginezi cum vei fi tu un spirit liber si tanar si vei lucra cu drag, si spor, si durere in basca, intr-o fabrica de filipinezi, dar, ia lucreaza. Toata povestea frumoasa devine dintr-odata bruta si tu incetezi a mai fi o poveste. Esti un om care trage ca un bou in jug intr-o fabrica de filipinezi. Ceea ce vreau sa spun e ca drumul pana la capatul tau, si capete incoronate sunt destule pe aici, e greu si nu trebuie omis. Nu exista capete fara parcurs. Cand ti-l imaginezi e una, cand il traiesti nu seamana).
Cand am ajuns aici, am trait un soc. Socul produs de coliziunea frontala a imaginatiei mele mirobolante cu realitatea. Si m-a tinut mult. Nu ca mi-as fi imaginat eu Canada un taram langa un lac aurit si un artar la umbra caruia sa-mi dorm linistita si pe veci viata implinita si imbelsugata, nici chiar asa, dar abia atunci incepeam sa realizez ca aici trebuie sa incep a trai din nou asa cum am trait dincolo. Adica sa ma zbat pentru o bucata de paine, sa dorm sub mine in autobuzul care ma ducea duminica la munca si celelalte, frumoase, la fel. Cand visam...sa-mi iau viata de la capat, de la 0. Wow, aventura, unicorni, cai balani si vaci baltate. Si m-am socat cand am dat cu mana de perete. Dar am luat-o, apoi, pas cu pas. La asta ma gandeam dimineata, cu mana sub cap - la ce am facut eu in tot acest timp - tot intrebandu-ma daca s-a scurs mult, daca s-a scurs putin, de parca asta ar conta. De parca viata asta ar conta pe timp...daca nu cumva pe lipsa lui. Pe momentele in care timpul nu ticaie. Dar noi suntem prea prosti si prea angrenati in propriul monstru, lumea pe care ne-am creat-o, ca sa mai intelegem ceva, de bezmetici....Deci, pas cu pas. M-am dus, in primul si in primul rand, la asociatia de negri. Erau primi pasi facuti, desi nu stiam ce caut acolo, acum nu stiu, de fapt, ce cautam pe-acolo, ca atunci nu stiam ce altceva mai bun trebuie sa fac...Intre timp, m-am dus la YMCA voluntar. Evident, sa-mi caut job - imi placea sa fiu voluntar, imi place sa fiu voluntar, sa ma implic, sunt activa, ma misc, ma misca orice implicare, cateodata chiar cu impresia deprimanta ca-s puerila...dar eu m-am dus pentru ca imi cautam job. Dar erau prea multi voluntari si as fi putut s-o fac pe-a voluntarul luni la rand, fara niciun rezultat. Am renuntat. Aveam nevoie de bani, nu dormeam noaptea, CV-uri incepusem sa-mi depun, dar nu prea stiam cum se fac, dovada ca am gasit acum cateva zile unul prin calculator si m-a luat plansul, rasul, tot aia. Ma sunau numai de la joburi suspecte, la vandut din usa in usa, la care nu m-am dus si nu m-as duce pentru ca nu pot. Si nu va imaginati ca aplicam pentru nu stiu ce ditamai nu stiu ce, nu...eram realista, stiam ca pregatire practica nu aveam de niciun fel. Apoi, iar pas cu pas, pas cu pas, am ajuns si pe la Greenpeace intr-un internship. La inceput, m-a fascinat, dar, am plecat, apoi, pentru ca pur si simplu nu ma regaseam in ceea ce trebuia sa fac. Nu ma vedeam o activista, nu credeam in ceea ce faceam si mi-am luat rapid talpasita. Ajunsesem, cu adevarat, disperata, la un moment dat. Dar, cand povestesc toate acestea, ganditi-va ca nici eu nu functionam pe atunci in parametrii mei naturali. Inca nu stiam ce-i cu mine prin viata asta si actionam si reactionam altfel decat imi fusese dat sa ma cunosc pana atunci. Nu stiam cum trebuie, nu aveam pe nimeni care sa ma ghideze, in sensul, sa ma calmeze, Bobi era la fel ca mine; nu eram suparati, eram pur si simplu fara repere. In fine, multe detalii sunt prin spatele blogului astuia....Dar...dupa ce mi-am gasit jobul la magazin, m-am linistit. Habar n-am cum. Poate pentru ca descoperisem locul la care, in stresul din Romania, mereu visam sa ajung? M-am linistit intr-atat incat n-am mai apucat sa ma nelinistesc, ceea ce ar mai fi fost, din cand in cand, indicat. Castigam niste maruntis, atmosfera era buna...Imi gasisem un soi de confort, care imi placea. Taraganam, taraganam, ma simteam bine. Nu mi-am mai cautat nimic de atunci pentru ca intrasem intr-o stare din care nici nu-mi mai doream sa ies. Descoperisem lentoarea omului perpetuu in tranzitie si-mi placea. Imi placea sa fiu in tranzitie. Imi placea sa nu ma doara capul. Si nici nu ma durea. Ascultam pasarelele, absorbeam verdeata campului, pe scurt, mi se rupea de viata, fratilor. Eram in Rai. Da, aici, m-am simtit o vreme ca in Rai...Dar...timpul trecea. Hellooooo, timpul trece, ce faci?...Ar trebui sa fac ceva? Am o personalitate foarte dubioasa. Si am inceput din Raiul meu sa ma gandesc ca ticaie ceasul, ticaie timpul si ca ceva, ceva, de altceva trebuia sa ma apuc. Imi doream, dar ma simteam prea bine si fara. Si am inceput sa ma gandesc la scoala. Dar voi credeti ca eu stiam ce vreau sa fac, de ce as vrea sa ma apuc? Credeti ca e asa de usor sa iti schimbi pur si simplu rostul si sa te apuci de-o alta meserie, la o adica? Nu, nu e usor. Eu aveam o meserie, eu fusesem omul cu joburi in adidasi si hanorac, gulerele albe si pantofii cu toc nu ma avantajau, si mi-a luat destul de mult timp sa ma hotarasc definitiv in ce parte sa o iau. Prima si prima data, prima optiune de scoala a fost sa merg la un colegiu sa ma fac bibliotecara, sa traiesc eu printre oamenii aia muti, dar cu povesti pe intelesul meu. Mi-ar fi placut, dar am renuntat din motive ce tin de statistici. Apoi...deja am obosit sa scriu. Alta data...La toate acestea ma gandeam eu dimineata, cu mana sub cap. Si la mai multe, dar mi-e lene sa mai scriu. Ideea sta in felul urmator. Dupa toata aceasta experienta, eu nu vreau sa mai judec pe nimeni. Pe nimeni. Nu pot sa mai judec pe nimeni. Nu asa cum o faceam inainte. Si nu ma intereseaza din partea celorlalti decat ca atunci cand ii intalnesc sau ma intalnesc, intr-un fel sau altul, sa nu ma judece nici ei pe mine. Sa-si traiasca propria viata asa cum si eu mi-o traiesc pe a mea, pe principiul "exist as I am". Si apoi, inca o treaba. Mi-am mai dat seama ca n-o sa pot niciodata sa traiesc, deplin, asa cum as vrea eu in niciun loc de pe lumea asta. Poate la cemetery office, ca macar as dormi bine. Dar, as vrea sa tin minte ca, macar printre picaturi, sa nu uit niciodata sa o fac. La o adica, daca e 12, in pranzul mare, si eu dorm, dar am si-atatea de facut, dar imi vine sa dorm, pai dormi, frate...somn usor!

joi, 15 martie 2012

sunshine

Blogul meu va merge, in curand, si pe site-ul romanesc Eva.ro, asa ca de-acum incolo ar trebui sa fiu mai serioasa, sa nu mai scriu bazdaganii, toate cate-mi vin la gura, pe la miezul noptii. Ca cei care citesc de-o vreme buna incoace, stiu bine despre ce-i vorba pe la mine, pe la casa cu mansarda. De vreme ce tot vin ma gandesc ca s-or fi obisnuit cu mine, cand cu veranda inflorita cu petunii, cand cu chilotii in geam. Dar altii nu stiu si n-o sa-nteleaga nimic, in dezordinea asta. In limita stocului de timp disponibil, vreau sa-l fac mai ordonat. Desi, credeti-ma, e o oglinda fidela a proprie-mi persoane asa ca nu stiu cum o sa reusesc. Cred ca ar trebui sa pun mai multe poze...O sa pun, dar sa am si la ce face ca acum inca e urat pe-afara. Totusi, azi, chiar as fi putut pune niste poze de revista. Cand am intrat in parcarea de sub bloc, doi vagabonzi faceau sex in masina. Cu becul aprins. Eu nici nu i-am vazut. Bobi m-a atentionat si apoi ma tot batea la cap sa nu ma mai uit la ei :))). Hihihi. As vrea eu sa stiu ce ar spune Olga despre aceasta indisciplina care se intampla in arondismentul ei?
Si acuma, meteo. A venit azi unul dintre furnizori si m-a prins afara, in pauza, stand la soare, pe bordura. Si am vorbit cu el despre acest mirific sunshine din ultimele zile, cred ca vreo cinci minute. Dincolo de acest subiect inepuizabil in zona (imi spunea si Bob ca are, mai nou, expertiza in meteorologie, absolut necesara in desfasurarea normala a zilei de munca) e adevarat ca toata lumea se bucura. Iarna, mai ales la cum a fost iarna asta, atmosfera e foarte fada. Si nu-ti vine a face nimic. Chiar vorbeam si cu Georgiana si ziceam ca daca nu am fost, chiar am devenit meteosensibili. Copacii goi pusca, care de goi ce sunt, parca sunt ca farduri nepotrivite. Scot si mai tare in evidenta uratenia timpului. Acum, la primele zile calde stai asa cu sufletul la gura si cu ochii pe prognoza, poate tine, poate tine. E un fenomen. Cum sa nu vorbesti despre el? Cred ca toata lumea e cu mintea la duca. Si nu mai are rabdare.

miercuri, 14 martie 2012

confort

Vorbeam cu amicul nostru de dincolo de granita si ziceam, hai ma, sa o spunem pe sleau, ca altii nu vor sa o spuna, ce ne tot ascundem dupa copac? Aici e foarte bine ca, si la cel mai scazut nivel, iti poti cumpara o masina pe banii dintr-un an de munca, de munca pe branci, dar, la o adica, jalnica, te poti imbraca asa cum te taie capul ca gioarse sunt pentru oricine, iti poti asorta frigiderul in feng-shui-ul preferat papilelor tale nesatule, adevarat, dar iti lipsesc altele. Cum ar fi? Pai, de exemplu, de singur ce esti, poti ajunge sa te inconjori de oameni pe care tu, in sinea ta, ii detesti maxim, dar n-ai altii. Noi, slava Domnului, am dat si peste oameni faini, dar nu toti. In Romania, te intorceai si plecai, aici, te intorci si te intorci ca n-ai de unde alege. Si acum, nu va ganditi voi ca te inconjori prieteneste de toate natiile pamantului, tu, un multicultural fiind. Tot cu romanul esti frate. Roman de neam, roman de neam prost, de-ai nostri sunt cu totii....Altceva? Apoi, o perioada poate sa iti lipseasca inclusiv sentimentul ca esti si tu util lumii asteia, cumva, altfel decat spaland podele sau debarasand mese. Nimic umilitor, din punctul meu de vedere, munca, atata timp cat te simti confortabil, tot respectul. Problema apare atunci cand nu te simti confortabil. Si o sa dau iar un exemplu, ca sa nu ma mai "acuze" Mr Cabo :). Bobi. A fost o luna jenitor. Adica femeie de "servici". La doua luni dupa ce am aterizat. Si a zis atunci asa: daca mie atata posibilitate imi ofera Canada, o pup din mers si la revedere. Nu pentru asta am venit aici. Deci nu era confortabil. Altii traiesc cu acest disconfort mult mai multa vreme, si de aici frustrarile. Apoi, imediat si-a gasit job in layout, era mult mai aproape de ce stia el sa faca si s-a mai inseninat. Dupa care si-a gasit jobul de field engineer pe care il are acum si e in sfarsit bine. Deci, o poveste de imigrant, cu inceput si parcurs ca la carte. Dar rapid. La acest nivel, fiecare om are modul lui de a-si trai experientele. Eu, de exemplu, rezist mult mai mult timp in rahat, pentru ca am o doza de "miserupe" mult mai abundenta. Nu e infinita ca resursele regenerabile, dar e mai mare. Si atunci, mi-e mult mai usor de suportat. Si la o adica, nici nu suport. Ca-mi gasesc singura suport in mine. Mai cad, evident, dar, de multe ori si pentru ca ma indopric de energie negativa de la altii. Cand ii auzi pe toti in jurul tau vorbind de rau, ajungi si tu sa te simti ca dracu. In fine. Mi-a devenit deja tic verbal. "In fine". Apoi se intreaba unii pe altii, ce dracu poate sa iti placa ma, pe aici? Sau esti unul din aia de vor sa transmita acasa o automegapoveste de succes? Ce sa-ti placa aici? Robotii astia care muncesc pana mor de nebuni, pentru o casa? Si aici, e cu dus si intors. Nu trebuie sa-ti placa ei. Din nou, trebuie sa te simti confortabil si printre ei, si cu ei, si fara ei. Trebuie sa te regasesti in sine, pe tine, la locul potrivit. Si e foarte posibil, in cazul unora, sa nu li se intample niciodata. Iar, in cazul altora, nici sa nu-si puna problema. Eu...habar n-am daca ma simt confortabil sau nu. Jur ca nu stiu sa raspund cu da sau nu. Cateodata da, cateodata nu. Eu ma simt confortabil cand am niste zile libere si ma duc la biblioteca, au o library cum n-ar putea inca visa Romania nici in visele ei de fata mare, cand e vreme faina si fac poze la copaci, iar, au un ambient urban si extraurban de toata lauda, cand ma plimba Bobi cu trocariciul lui, pentru care mi-am sacrificat un an din viata ca sa i-l cumpar, dar nu ma simt confortabil ca trebuie sa muncesc sub potenta mea, nu ca as fi eu vreo desteapta, nici nu sunt, dar ma mai iau si pe mine pretentiile gaunoase. Nu ma simt confortabil cand trebuie sa vorbesc despre vreme atunci cand vreau sa injur. Nu ma simt confortabil cand mi-e dor de maica-mea si de sora-mea pentru ca realizez atunci ca sunt prea departe si ma ia in gat o senzatie de claustrofobie. Cand mi se face dor pur si simplu, si cand stiu, in acelasi timp, ca acasa e jalea de pe lume, ca eu am plecat numai cu un an in urma si nu cred sa se fi intamplat vreo minune peste an ca peste noapte, ca, daca m-as intoarce, m-as intoarce in acelasi rahat din care am plecat parca mai ieri. Si nici nu vreau sa ma intorc. Dar nici nu stiu cat vreau sa stau. Deci, balans, balans...lectii de dans.

luni, 12 martie 2012

de prin zile adunate...

Salutare la toata lumea! Asa sunt de prinsa in tot felul de diverse, parca nu mi-a mai stat capul la blogul asta in ultima vreme. Dar am fost azi sa ma vaccinez, poate ma imunizez la belele. Ca sa pot lucra cu copiii in practica din semestrul I, trebuie sa-mi fac o droaie de injectii. Azi am facut doar cateva si tot m-am gandit ca atat de multe n-am facut pana acum la un loc in toata viata. De trei ore imi e amortita stanga. M-a luat si cu transpiratii cand am vazut atatea ace si tuburi pline cu sangele meu. Cred ca m-am si precipitat putin, ma tot intreba asistenta daca sunt nervous. Cu aceasta ocazie mi-am facut si eu medic de familie. Clinica e intr-un mall. Clinica, biblioteca, toate sunt la mall. Si nu stiam foarte bine unde trebuie sa ajung; cand dau in autobuz de vecinul, al' de-i plin de par de caine pe blugi si canta country, vara, in balcon, care mergea tot la doctor. La aceeasi ora. E texan. Are un stil de a vorbi, parca emite doar onomatopee, fac niste eforturi incredibile ca sa inteleg ce-mi spune. Mi-a zis ca-mi da o palarie de cowboy, neagra, de la el din Texas, sa o port pe strada. A fost ieri o vreme, prima pe anul acesta, pe care as fi vrut sa n-o ratez. Si pe care am ratat-o. Pai ce vreme buna e aia cand tu o zaresti tanjind pe geamul de la munca?! In aceasta perioada mi-am dat seama ca vremea e un mare pacat pentru tara asta. Cand o sa se inverzeasca peluza o sa stiu ca trebuie sa profit de ea ca de fiecare ultima secunda. Acum, cand stiu cum arata vara orasul acesta, si cat e de scurta vara in orasul acesta, resimt o frustrare. Au fost bune ultimele zile, m-am readunat, parca nu ma mai simt asa de labartata ca saptamana trecuta; dar stiu ca-i normal. Imi povesteau vecinii care s-au intalnit cu niste oameni mult mai vechi pe aici, acestia din urma povestindu-le cat de greu le-a fost la inceput, dormind pe saltele pneumatice. Hmmm, macar de-ar fi asta cel mai greu. Ca la o adica dormi si pe podea daca ti-e somn. Cea mai grea e batalia de la capul care se impute primul. La asta e cel mai greu de rezistat. Cand te lovesc belele fara nume si te arunca in niste frustrari de-ti vine sa te ascunzi precum cartita, sub pamant de ele, atunci e cel mai frumos. Si cu cat inaintezi pe traiectorie cu atat realizezi ca mai e, ca mai e. Si ii tot spuneam lui Bobi ca anul trecut eram mai aerieni, desi duceam lipsa de toate, anul acesta, ca tot ne-am mai asezat nitel, tot ne ajung rabdarile la limita cateodata. Zilele acestea mi-am atenuat sinapsele stomacale dislocate, imi simteam in stomac nervii cum macina, cu Rayman. E un joc din ala cu jump, jump. Are un design incantator; scrie ca-i pentru adultii 10+ :).
Sambata chiar a fost fain. Dupa ce am fost un Miller reader toata dupa-masa, m-am uitat si la The girl with the dragon tattoo, ca nu-l vazusem pana acum, desi mi-a ajuns si cartea in mana, de la vecina, dar nu am rabdare sa o citesc, pentru ca e in romana, vezi tu Doamne, tu de colo, nu, nu, nu-i de colo, am zis ca daca tot imi pierd niste vreme in felul acesta, macar sa castig pe alta parte, sa absorb cat mai multa engleza. Ca eu citind astfel cate putin zilnic am reusit sa acumulez fluenta si sa dobor la categorie si propriile asteptari. M-au ajutat si cursurile de la GB College, pe care le si termin la sfarsitul lui martie, si am zis ca nu mai iau niciunul pana in septembrie, nu le mai dau niciun ban, ma autodisciplinez si o sa lucrez singura. Bobi e foarte nervos pe accentul lui de rus, al meu e mai tolerant, ca de o vreme imi imit proful. Am inteles de la el ca engleza e frumoasa atunci cand o vorbesti cu gura deschisa, rar si in cuvinte clare. El fiind un britanic autentic, cu o limba ca o comoara. E dificil pentru mine, eu avand un debit verbal in romana de nu reusesc sa ma prind din urma, dar fac eforturi. In fine. In rest, nimic. Munca de supravietuire. Rabdare si tutun. O suta de metri in fata vizualizare. Mai am de luat si un certificat de prim ajutor de la Crucea Rosie, am zis ca dupa Pasti o rezolv si pe asta...Mda, tot debitez aici, de parca ar interesa pe cineva, dar imi fac programul, ma scuzati.

vineri, 9 martie 2012

ma reabilitez cu vremea

Vorbeam cu un prieten - astea par a fi zilele babelor. Si intotdeauna mi-am ales-o pe 9. Am zis sa mizez mereu pe o singura zi, ca la casino. Si au fost cateva zile, de fapt, doua, insorite, ieri, asa si asa, dar alaltaieri atat de primavaratic era aerul ca ma simteam ca o libelula. Si eu, si ceilalti. Iesisera ca furnicile, la pantofi, nu mai suporta nimeni vremea asta statuta, fara semne, datatoare de nevroze. Acum ninge. Iar eu de o saptamana, am o nevroza perpetua. Ma trezesc dimineata, imi pun calcultorul in functiune si ascult numai Tudor Gheorghe. Olteanul acesta e eminamente genial. Cu atata emotie poate pune versuri pe melodie; cu putere de levitatie. Il pun pe maximum, imi deschid usa de la balcon si cant cu el pana doar el imi mai ramane in minte; pe strada si la munca. Plecasem odata la serviciu si fredonam de nebuna pe drum ca mi-au innebunit salcamii, dupa care am inceput sa vorbesc singura, cu voce; a trebuit sa-mi pun fularul peste gura sa nu ma ia lumea de altele, ca de oprit nu ma puteam opri. Credeti ca as fi facut vreo nota discordanta in multime? Chiar deloc. Lumea cu ale ei. Ma asezasem ieri pe bancheta mea de serviciu, acolo unde-mi pot tine genunchii spijiniti. Langa mine, un negru cu dintii stricati. In fata, un alt negru, intr-o stare de betie. Incepuse s-o imbratiseze pe biata blonda de langa el. Il privea lumea cu indulgenta; si reusise sa le smulga zambetele. Negrul de langa mine mi-a dat un ghiont, sa ma scoata din paginile mele, I think he's happy. I think so, man. La Bucuresti, lumea era enervanta in autobuz - in autobuz, acolo unde poti lua pulsul lumii in mijlocul careia te-nvarti. O lume ordinara, mocirloasa, simteam doar ca trebuie sa-mi infig si mai adanc castile in urechi sa nu o mai aud. Imi propteam si ochii pe geam, ruland zilnic aceleasi imagini ale unei lumi in rutina. Si aici e ordinara, dar spectacolul e imprevizibil. Chiar ma gandeam, la cat de mult te poate schimba experienta descoperirii unei lumi altfel. Iti deschide intratat orizontul incat simti ca intors inapoi nu ai mai incapea, ca locul ti-ar fi prea stramt. Asa simt de aici, dar poate ca nu-i asa. Ce stiu eu? Nu stiu nimic. Sentimentul naucului prin tari aiurea te nauceste si ajungi sa nu mai intelegi o iota.

Dar sa revenim scurt si la oile noatre. De mine nu mai zic nimic pana nu ma reabilitez :). Ma adusese ieri Bobi de la serviciu si pe drum imi povestea aventurile lui de nou angajat la corporatie. A avut ieri loc intalnirea noilor angajati cu CEO-ul. Si imi spunea el cate ar avea de invatat patronii romani de la ei si cate vom avea noi de invatat de la ei. Asta am inteles-o si eu. Sa faci business pe bune si nu pe burta. Imi povestea el ce inseamna pentru ei munca in echipa si reputatia. In fine, incepe sa fie din ce in ce mai ancorat, desi in primele saptamani se simtea cam picat de pe Luna, fiind o lume noua careia trebuia sa-i dibuiasca modul de functionare. Bobi a fost sef de santier in Romania. Se simtea acolo la standardele la care voia el sa fie. Fiind un perfectionist, nu e un cuvant mare, sunt oameni care se simt bine doar acolo unde se stiu sus, a avut la inceput o stare de dezechilibru. Din fericire pentru sanatatea mea, el nu a fost nevoit sa faca pe aici, prea mult timp, munci care nu-i convin. Doar o luna, la inceput. Ca nu rezista. Din punctul acesta de vedere, suntem foarte diferiti. Eu rezist si-ntr-un rahat. Cat rezist si eu.  Revenind la ce spuneam de el mai sus, avea Creanga o vorba, "decat codas la oras, mai bine in satul tau fruntas". Pai de ce sa nu incerci sa fii fruntas si la oras? :)

marți, 6 martie 2012

am avut o intalnire (ha ha)

Ati simti vreodata nevoia sa va organizati? Sa va organizati pe-o foaie colorata de hartie? Sa va dati intalnire face to face cu viitorul, sa stati amandoi la masa si sa va bateti in pareri? Si sa se intample sa-l vedeti atata de destept, dar si de sarcastic si imbecil, asa, cat sa-i dea o alura misterioasa si bruneta, incat sa simtiti nevoia sa luati notite si sa dati prosteste din cap, confirmandu-i, slugarnic, fiecare tampenie vadita? Si sa va uitati face to face la el, cu ochii abia mijiti, de dupa palma infipta bine in propria gura? Sa va uitati la el ca la un guru, care-si bate joc de voi, dar cu tot sufletul lui vrea sa va ajute? Cred ca m-am tampit de tot. Simt nevoia sa ma organizez. Dar sa ma adun pe-o foaie de hartie. Nu doar in capul meu. Sa imi exteriorizez orizontul fumuriu ca sa-i dau nuante mai luminoase. Dobitocul asta, dar nu spun asta de fata cu el, nu vrea sa-mi zica nimic. Ma tine in suspans si ma pune sa ma joc cu piesele de puzzle. Isi reneaga ca un ingrat confratii si-si da importanta. Prostul, el va fi fiul ratacitor.
.........Ce-i drept, am avut o perioada proasta. Care a avut efectul constrangator al unei dictaturi. Dar, gata, a trebuit sa ma eliberez. Sa-i rup lanturile totalitare si sa impusc perioada proasta in cap. Am inceput prin a ma organiza. Apoi, am simtit deodata nevoia sa pun mana pe aparatul foto, apoi sa-mi comand carti bune de la library, din alea the best of all times. Dincolo de aberatiile din capul meu, si de cele profund eliberate pe "foaia asta de hartie", stiti cum se manifesta nebunia? Nu vreti sa stiti. Ca e o nebunie. Iti devine Romania tare draga, atat de draga ca te cheama acasa, unde-i cald si bine, si frumos, si incantator, si paradisiac. Fata Morgana. Nu radeti, nu strambati din nas, nu judecati gresit, sau faceti cum vreti voi, nu e nimic nelalocul lui, ca imigrant, ca orice imigrant, ca am citit, m-am documentat, atunci cand dai de greu, greul de la munca, nemultumirile, deziluziile, sau cand se invartesc val-vartej toate in cap, simti nevoia unei solutii salvatoare, a agatarii disperate de o bucata de lemn ratacita in ocean, chiar daca este iluzorie. Dar e cea mai la-ndemana. Cand petreci, ti-e bine oriunde, cand dai de greu, incerci sa fugi. Mai exista si eroi, si martiri, dar nu suntem noi aia. Judecam rational totul, nu cred ca suntem tampiti, dar ne-o iau emotiile pe carare la vale si ne trag cu funia dupa ele. Sau poate chiar ne e dor putin de casa. In fine. Sa ne fie. In astfel de perioade ne vin in minte tot felul de idei nastrusnice. Ca ne imbatranesc parintii, ca ni-s fratii prea departe, ca noi nu prea mai intelegem dupa ce alergam, ca poate suntem inadaptabili, tot felul de rele, nici nu stiu daca altii au simtit-o ca atare vreodata, cred ca da, ca n-om fi prea speciali. Unii poate inteleg, altii poate ca nu, fiecare cum vrea, fiecare cum poate. Sau vorba incurajatoare a vecinei, care ne "suporta" moral: "tocmai acum cand v-au crescut caii?"...
Ia, hai, gata cu mironoseala, ca eu am treaba.

luni, 5 martie 2012

tot inainte de-acum

Ieri, dupa ce vazusem statusul aplicatiei mele, ma luase cu palpitatii la inima, jur. Vorbeam cu ai mei acasa si nu ma puteam concentra la nimic. Asa cum ii raspundeam si lui Gilbert, aici fiecare pas inainte e precum cucerirea unei redute. Iti da senzatia de "am facut-o si pe asta, doamne". Doar nu e prima data in viata cand te admite o scoala, nu e prima data cand reusesti sa obtii un job, dar sentimentul reusitei parca e altul decat cel pe care il ai in tara. E mai puternic, mai emotionant, iar emotiile se manifesta altfel. Cand am reusit sa intru la facultate in Romania, unde imi aduc aminte ca fusese o concurenta de nici nu-mi gaseam numele pe liste, am sarit in sus de bucurie, dar nu mi se umezisera nici mainile, nici ochii, nici picioarele, acum fix asa mi s-a intamplat. Acum, poate si pentru ca, va spun cu toata sinceritatea, nici nu ma prea asteptam, pentru ca am o doza de auto-subestimare demna de cartea recordurilor :)))), fapt pentru care m-am inscris, in plus, si la programul lor de assistant. Acesta este pentru un nivel mai jos, cu posibilitatea de trecerea la programul full daca ai rezultate foarte bune in timpul anului. Eh, de-acum, mai am de muncit toata vara sa mai fac niste economii, ca sa pot plati macar o parte din ce am de platit, dupa care, cu capul sus, si inainte. Inotam, inotam prin valuri, abia astept sa pot spune pe blogul asta, la un moment dat, ca ni s-au linistit toate apele. Din nou, ca ma repet ca balbaitii, ca imigrant, de mare rabdare ai nevoie, rabdare cu nervii, nu cu timpul. La inceput, nici nu stiu cat inseamna inceputul acesta, trebuie sa fii sigur ca ai coarda foarte elastica. Asta e cel mai important :).

duminică, 4 martie 2012

Breaking News: Am fost acceptata la colegiu. Yuhuuuuuuuu! (God, m-au luat emotiile!).

se mai si insoreste

Iarasi ma lovise vremea proasta in cap. Si pe mine, si ciudat, si pe Ion. Vorba "cuiva" :), mai sunt si zile din astea, dar vine si vremea buna. Oricum, ne-am dus ieri cu mic cu mare la Ikea, sa ne deconectam. Are Bobi o putere de convingere subtila, ca din toate cu cate ma incarcasem, de nu le mai puteam randui in poala, pana la casa am ajuns cu un cactus, pe care de ciuda, imi venea sa il ling in locul inghetatei pe care voia, apoi, sa mi-o cumpere. Bine ca si-a luat el masa rosie, ca la nebuni. Dupa care m-a intrebat siderat, unde sunt coaster-ele pe care sa-si puna el paharul de bere, ca parca luasem si din alea...(cand am vrut sa cumparam prima data nu stiam cuvantul in engleza, si pentru ca vanzatoare nu a inteles ce vrem, de fapt, n-am mai reusit sa luam nici pana azi)
Nu ma luati in seama cand e vremea rea, ca sunt deprimata si, din mare altruism, vreau sa va deprim si pe voi, asta in situatia in care e cazul sa ma bage cineva in seama. Nu, nu e cazul. Am mai povestit ca merg la niste cursuri de scris eseuri, la colegiu, sambata, care dureaza si jumatate de zi. Ieri, ma lovise o stare de plictiseala, de lasasem cu nervii ceasul lui Ion. Ca stam amandoi in aceeasi banca si radem de Tobi, chinezul manelist, cu creasta de bou. Si ca sa ma laud, de parca as avea cu ce, ieri am primit rezultatele testului si am luat maximul de punctaj; se mandrea Ion cu mine, de parca as fi fost nevasta-sa. Doar ca asa imi daduse vantul o stare de nici nu m-a interesat sa ma uit pe foi sa vad de ce am fost atat de mirifica. Cu diferenta ca sunt in alta limba, toate datele cursului imi sunt cunoscute cumva din Romania. Dar m-am dus pentru scris si pentru ca mi-e drag accentul british al lui Mark, singurul accent pe care imi vine sa-l imit. Cred ca din toate astea, Ion va tine minte un singurul lucru, din perioada cand mergeam amandoi la colegiul de limba. Ca niciodata nu reuseam sa ajung din punctul A in punctul B (oricare ar fi fost ele), prin labirintul cladirii.........Au aici profesorii un stil tolerant, de inca ma intreb cum de pot. Nu exista intrebare stupida, evident stupida, si cate sunt, venita din partea studentilor, carora ei sa nu le raspunda cu toata indulgenta de care poate fi capabil un om normal la cap. Nu-si dau ochii peste ceafa si nu pun studentul la zidul infamiei, le acorda si ultimul drept la prostie, ca doar platesc sa se destepte. Profesori care n-o fac pe-a desteptii. Oricum n-am cap si coada in ce scriu azi, o greseala de tip run-on englezesc, asa ca trebuie sa si zic cat imi sunt de antipatici oamenii care-o fac pe-a interesantii, chiar si atunci cand sunt. Ii urasc, ii detest, imi vine sa-i strivesc ca pe gandacii de bucatarie...oare nu asta fac si eu acum?...

sâmbătă, 3 martie 2012

vant

scris ieri: Noua ni s-a marit chiria. Ne-a adus Olga instiintarea, dar dracu stie pe unde am pitit-o, benzina creste si ea la pret de la o zi la alta, salariile sunt cum au ramas, al meu de parca nici n-ar fi, ca femeile fara sani care dau impresia ca stau mereu cu spatele, chiar vorbeam zilele trecute cu vecinii despre care si cum s-a priceput la facut bani si eu stateam la masa out of decor, face to face cu un topic care ma neglijeaza. Se prinde spiritul de businessman de mine ca parul de capul broastei. Macar exista si the other side of the coin. Nu-s deloc pretioasa si m-o lasat Dumnezeu scunda, sa nu ma pot intinde mai mult decat mi-e statura. Imi povestea o romanca de cum a venit ea in Canada acum opt ani si niciun pound de orice nu trecea de centi. Acum niciun pound de orice nu e sub dolari. Chiriile sunt mari, casele foarte scumpe, unii nu-si permit nici macar asigurarea la masina, inainte veneai in Canada sa faci bani, si faceai din orice, acum vii doar ca sa scapi de-acasa. Eh, unii se descurca mai bine, altii mai putin...

scris dimineata: N-am dormit toata noaptea. A suierat vantul, cum sa va explic, exact ca-n filmele horror. Si n-am dormit nu ca-mi intrase groaza pe sub saltea, ci ca, intre veghe si somn, nu ma puteam decide, exact ca atunci cand nu te poti decide sa te scoli sa bei un pahar cu apa cand in miezul noptii arzi de sete, sa ma scol sau nu ca sa-l filmez, sa ii surprind dezlantuirea. A suierat toata noaptea si continua sa suiere, o sa ma ia pe aripile lui acum ca trebuie sa ies din casa. Pe mine ma muta de pe alee cand sufla cu indulgenta, acum nici nu vreau sa ma gandesc ce nenorocire.

si totusi de ce sa mai vii: ma adusese ieri Bobi de la serviciu si ma uitam ca de multe alte ori, de altfel, cat de frumos circula oamenii prin Toronto. Asta pentru ca eu stiu cum se circula la Bucuresti. Si aici stai cu orele in trafic uneori, dar nu te incaleca masinile, nu-ti sar in ochi ca gandacii, nu te claxoaneza ca pe nebuni ca dincolo, iti fac frumos loc, sa intri pe alee, chit ca-i sirul cat zidul Chinei. E adevarat ca fiecare plateste un pret pentru disciplina, dar cu vorba buna, cine-a fost pus vreodata cu botul pe labe? Apoi, nu dau nas in nas cu copiii cersetori, la fiecare statie. Nu exista asa ceva.  Mai am, dar acum plec. La revedere. (a se citi si dincolo de doua randuri ca nimeni nu pleaca doar sa conduca frumos o masina - si totusi pentru civilizatie, imigrantul roman trebuie sa plateasca un pret destul de mare).