Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 29 februarie 2012

am revenit.

Se vede treaba ca dimineata eram high, acum sunt si mai si. Unde n-a nins toata iarna, s-a pus azi pe-o vreme de parca era suparata pe mine. Cu fulgii pietrificati de umbla cu vantul in tandem si te inteapa in fata. Dar m-am adapostit la mall. De unde, cautand epoca de aur a Marelui Gatsby, mi-am cumparat o floare mare de pus in cap. Eu nu-mi pun flori in cap, dar atat de potrivita mi se parea starii de fapt, incat am zis ca ar merge o data. Asa se creeaza nevoile. Intai apare floarea si apoi nevoia, nu invers, ca de, doar vine primavara, iata si motivul.
La colegiu a fost foarte interesant - pentru mine - si n-am niciun motiv sa cred ca nu voi fi admisa. Programul mi se pare cu atat mai fain cu cat e construit in blocuri, imbinare de teorie cu practica (field placement). Locatiile pentru practica sunt impuse de ei, nu merge sa-ti gasesti un daycare langa blocul de vizavi. Cica ar avea 95 % rata de angajare. Asta se va vedea. Si m-a fascinat si practica in Jamaica pe care o practica, dar pe banii purtatorului. Chestiunea banilor a facut capul de afis a sesiunii de informare. O sa ne rupa la buzunare, dar o sa suportam situatia o vreme ca sa ne fie bine mai tarziu. Testul a fost, de asemenea, interesant. Iarasi reading comprehension si au coborat pana la nivelul prin care sa depisteze daca esti capabil sa absorbi informatiile furnizate intr-un curs. Poate nu esti. De ce s-ar presupune neaparat ca ai fi? La noi, dupa cum stim, nu se practica. Dar chiar stateam sa ma intreb apoi daca toti cei care intra intr-o sala de curs in Romania inteleg tot ce li se transmite? In romana. Pe de alta parte, aici studentii provin din diferite parti ale globului si lucrurile se ramifica deja...A fost destul de simpla sectiunea pentru ca toata viata mea de om al muncii luand notite, nu am facut practic decat sa "copiez" totul de pe ciorna pe foaia de test. Candidatii - femei. Se vede treaba ca pe barbati nu-i preocupa chestiunea copiilor absolut deloc :). Slava Domnului sau din pacate? Au tinut sa ne asigure ca odata admisi, cei care vor sa si termine ce au inceput, nu vor mai putea lucra, pentru ca va fi multa informatie intr-un timp concentrat, de unii nici lecturile obligatorii nu vor fi capabili sa si le asume. Vom trai si vom vedea. Imi scria o fosta colega de serviciu din Romania, intr-un email, ca-mi citeste des randurile si simte ca in viata unora se intampla ceva, ca daca as fi ramas acolo nu m-as fi miscat cu un pas din locul in care stateam. Pare un mesaj incurajator, dar nu stiu cat de multe lucruri se intampla sau cat de multe suntem nevoiti sa traim. Poate e acelasi lucru.

cu noaptea in cap

Sa va povestesc eu cum m-am trezit cu noaptea in cap sa-mi fac documentatia pentru urmatorul pas in admiterea la colegiu. Asta pentru ca am tot fost pe la munca si am tot zis ca am timp, ca am timp, de pana la urma m-a luat timpul de ureche. Ca imi cer CV-uri, scrisori de recomandare, ore de voluntariat lucrate in domeniu, pana la admitere. Venind dintr-un sistem educational in care lucrurile nu functioneaza in felul acesta, ma luasera nervii, trebuind pas cu pas sa-mi storc creierii si sa-mi aduc aminte, sa mai fac si rost de documentatie ca sa le dovedesc celor de la colegiu relatia mea cu pustii. Ca nu am fost educator, dar am avut de-a face, intr-un fel sau altul, cu ei, ca nu degeaba ma duc acolo. Si am dat astfel in arhiva mea peste advertorialele pe care le-am facut si prin care le explicam copiilor, via business, cum e cu mediul inconjurator. M-a ajutat si vecina, care e de o mie de ori mai desteapta decat mine, pe la 11 noaptea, sa ma adun si sa-mi aduc aminte de toate ca noi doua am fost parteneri de afaceri cand eram in Romania. Ea livra si eu descriam. Veneam ieri de la serviciu si cum nu aveam nimic pregatit, ma si gandeam ca ma intorc in Romania ca deja au canadienii astia prea multe pretentii de la un biet imigrant. Si batut si cu banii luati. Sau cum era? Ma alint si eu, nu e nimic prea complicat, mai ales cand primesc cu atata indulgenta in posta, mura-n gura, toti pasii pe care ii am de facut ca sa fie bine pana la urma. Intre timp, in cazul in care ma trezesc cu vreo busitura din partea colegiului, m-am asigurat si pe o lista de bridging program, tot in domeniul acesta. Mergem asa, tot inainte, usor si cu detasare. Va dati seama ca pun tot sufletul in lucrurile acestea ca sa-mi iasa pasenta, dar nu ma mai incrancenez ca nu se termina lumea si nici eu prea curand. Sper. Bobi n-are treaba. E pe treaba lui. Plecase dimineata la serviciu, cu ghiozdanul lui in spate, mai mare decat el, de parca era cel mai amarat din curtea scolii. E tipul de tip care afiseaza o atitudine-gen "ce vrea lumea asta de la mine?", chiar si in conditiile in care, prin fortele proprii a reusit sa se uimeasca si pe sine. Amuzant, amuzant. Razi, tu, razi, Harap-Alb, dar sa vedem ce-o sa faci tu azi cand te-o intreba cineva ca-s cache-s emisferele pamantului, tu ce vei raspunghe. V-am pupat!

luni, 27 februarie 2012

"fiecare cum e el"

Au trecut si petrecerile ca de Revelion. Acum ca tot ciripesc pasarelele, semn ca primavara-i ici, rapid, si iarna nici n-a fost, ma tot bate Bobi la cap sa merg sa-mi iau carnetul ca atunci cand mergem la pescuit si el se va imbata de placere, sa aiba sofer de rezerva. O sa ma execut. E deja pe panoul meu de schedule. O rama de la Dolarama pe care imi bifez pe post-it-uri planurile de scurta durata, cu bataie lunga. Mi-am sarbatorit ziua de nastere vreo 3 zile, ca in basme. De la un moment dat incolo nici nu mai stiam ce sarbatorim. Vineri ca vineri, ne-am adunat. Au tinut toti sa-mi spuna ca sunt nascuta in aceeasi zi cu Steve Jobs, cu continuare sarcastica "si ce diferenta", dupa care sambata iar ne-am adunat, intr-o varianta mai mare, la un Ciuc si-o aripa congelata. Sambata chiar a fost fun. Distractie pe masura si am mai primit si bilete la Snow Patrol. Iar aseara, ne-am uitat ca fetele la rochiile de Oscar, dupa ce le-am dat sa mance diplomatul meu, pe care intarziasem sa il fac pentru sambata, din motiv ca mai aveam unul. Eu m-am bucurat pentru Hugo, filmul pe care l-am vazut tot cu amicii la home cinema-ul meu, si care m-a fascinat dincolo de sunet si imagine. Unii spun ca ar fi fost prea lung, dar parafrazand Oscarul de aseara, un film bun nu e niciodata prea lung. Si acum nu-mi doresc decat sa vina vremea calda, sa se opreasca vantul care de cateva zile imi muta bradul din loc in loc prin balcon, sa vad cine mai indrazneste acum sa ma debaraseze de el, sa scap odata de imaginea asta deprimanta de copaci dezgoliti si de ganduri negre. Imi aduc aminte, anul trecut. De ziua mea, stateam cu tot capul in coatele de pe masa si mai suna telefonul din cand in cand. Printre apelurile de "la multi ani", primise si Bob, pe la 2, prima oferta de job. Si am inceput si noi sa ne bucuram. Parca a trecut un secol de atunci ca a fost atat de altfel anul acesta. N-am mai fost deloc singura, m-am inconjurat de oameni faini, care mi-au facut ziua. Era pe atunci un tunel luuuung si intunecat si noi tot orbecaiam prin el, poate, poate dam si noi de apa. Acum, a fost de parca ne-am gasit si apa, si focul, si tribul. In fine. Urmandu-mi sirul unor ganduri ce-mi tot vin aiurea in minte, fara nicio legatura cu ce am scris mai sus, imi aduc aminte ca am vorbit cu cineva pe care il ingrozeste stilul, pe care il numeste canadian, eu l-am trait si romaneste, de a-si inchide zilele in carapacea job-casa-casa-job. Stil circular, fara finalitate. Aici, cred ca e o chestiune de stil personal mai degraba. Sunt oameni care asa stiu sa traiasca. Nu stiu altfel si nu vor altfel. Si chiar si atunci cand, din intamplare, fac un pas pe langa, se trag inapoi la cercul lor, unde au reusit performanta de a se convinge ca le este confortabil. Inteleg specia, ca si eu fusesem acaparata, la un moment dat. Atat de mult imi mobilam carapacea searbada incat nu mai aveam nici timp, nici ochi sa vad cate mai sunt de vazut si de trait si dincolo de ea. De aceea, pentru mine, anul petrecut in Canada a avut efectul unui masaj de relaxare din punctul acesta de vedere. Unde inainte eram cu mintea vraiste si tensionata, eram extrem de stresata si nu-mi doream decat sa ma lase toata lumea in pace, anul acesta, mi-am aerisit capul, de la un moment dat aveam senzatia ca mi s-a golit de tot. Si cand ma presa lumea, fa aia, fa aia, fa aia, atunci imi dadeam seama cat sunt oamenii de diferiti, cat de diferit ne percepem mediul inconjurator, si cum experientele personale sunt absolut unice, si cum perceperea lor te fac, pana la urma, omul care esti. Mda.

vineri, 24 februarie 2012

contra vantului

Ma suna neamurile din Romania. Yuhuuu. Matusa-mea, Valeria, mi-a transmis o mana de zapada de la Romania ca sa am si eu :). Cum sunt eu nascuta la intrepatrunderea iernii cu primavara, cand eram mai mica tot timpul primeam ghiocei de la maica-mea. Daca nu erau iesiti, primeam frezii. Si mai tarziu, primeam si 20 de minute gratis de la Orange. 
Ieri, dupa ce am plecat la munca, am impresia ca au inceput sa se alinieze planetele, ca asa niste nervi ce m-au luat. Am adormit in autobuz si m-am trezit in the middle of nowhere, habar nu aveam pe unde sunt, n-aveam nici bani scosi sa-mi iau bilet inapoi, soferul n-a vrut sa-mi dea transfer, am luat-o la goana, mai aveam putin si-mi iesea si sufletul din mine, deja intarziasem, se uitau colegele crucis la fata mea imprastiata, ma luam de lume aiurea...copiii astia. La 28 de ani. Va multumesc tuturor pentru urari si va doresc, asa cum imi doresc si mie, sa ne pisham contra vantului, adica a timpului! Cic, thanks pentru dedicatie. Gica Petrescu rulz!

No, cu Gica Petrache, ma suna si vecinul de la munca, dar eu nu raspund la telefon, decat daca lasa mesaj, ca pot, ce pana mea, si-mi canta din gura ca-i frumoasa ca mine...ba, Ioane, va astept diseara pe la mine, dar nu mult, ca maine facem party, cand vine si lumea buna. Da, Francinelo, cum zici tu, ca maine avem scoala. Tema, ti-ai facut-o, ba? Nici nu cred ca v-am zis ca eu sunt colega de ESL cu vecinul. Stam unul langa altul in banca si ne-a intrebat proful daca suntem "just friends" :))). Radem de iranience, tipe bune, dar de pakistanez, chinez, corenez, numai el stie ce e, ne radem de facem pe noi. Vorbim cu el in engleza, ma intorc spre Ion, ba ce prost e asta, in romana si pe fata. V-ati imaginat vreodata un chinez cocalar, de i se vad chilotii pe sub blugi? Ala e. Ion e un tip foarte tare. Poarte o caciula de aviator din piele si nu prea stie pe ce lume e. Il iubesc, like, just friends. A reusit sa-l seduca si pe Bobescu. Motanul meu, ca de la Ion i se trage, e foarte selectiv, adica nu se incurca cu oricine. Si de cand i-am luat masina, se plimba amandoi, pe bancheta din fata. "Las' ca-i bine, Bobescule". Cand ne-au venit si ceilalti vecini, Bobi nu prea s-a arata incantat de manusile de muncitor santierist pe care i le-au adus din Romania. Baaaa, baaa, nu mai face fete, ca astia nu te cunosc inca. Am o echipa de milioane, toti unul si unul. Si inca ceva, ieri fiind putin deprimata, m-am intors cu ceva timp in urma pe blogul asta, citind postarile mele, vechi, vechi, auzi tu, ma incantam nevoie mare ca e foarte amabila lumea pe strada. Ptiu, sa nu ti-i deochi. Asa e cu emigrantul, sa nu ma judecati gresit. Pana la urma se obisnuieste cu toate si nu-i mai pare nimic prea fistichiu. Se incadreaza locului si viseaza sa se intoarca in Romania. Si ca sa-l mai incante ceva peste masura, ar trebui sa faca astia reverente in maini pana cad in cur. Gata, fratilor, va iubesc, eu ma bag la logistica domestica. Georgiana, te pup si pe tine.

joi, 23 februarie 2012

la aproape 28 de ani.

Maine e ziua mea, asta ca sa stiti. Si mi-am facut comanda de tort, mai bine imi faceam una de-un colac de parastas in memoria tineretii mele care se duce pe copca. Si in loc de petrecere, mai bine as face o pomana; lumea sa mediteze la omul care-a fost. Nu vreau sa fiu macabra si funebra, dar pana acum inca imi celebram coloana vertebrala, acum a inceput sa ma doara spatele ca pe babe, m-am ramolit. Iau pastile reumatice, ma rog, mi-a dat cineva sa iau, dar le-am uitat in buzunarul de la geaca. Ce-a facut omul asta pana la varsta lui? Nu prea multe ca a trecut repede si n-a avut timp. Dar despre cei trecuti numai de bine. Ha, ha, ca imi aduc aminte acum de unchiul meu, al de a ramas in casa fostilor mei bunici, al de-si facea si-si face pomenile, in viata fiind, ca sa fie sigur ca nu ramane flamand si nebaut pe lumea ailalta. Eh, hai ca nu e chiar asa de rau. 28 de ani sunt inca buni. Ce ma macina e ca-mi pare cumva ca la varsta asta nu prea mai ai scuze. Si totusi pare inca varsta cumpana. Nici prea tanar nu mai poti spune ca esti ca sa te scuzi ca esti prea tanar, nici prea batran ca sa te scuzi ca nu mai ai vreme. Si-apoi n-am nici casa, nici copii, nici copaci n-am prea plantat, nici carti n-am prea scris, si inca sunt ok. Si asta nu-i o scuza. Si am o prietena la Bucuresti cu care mereu vorbind, mereu vorbeam cu mine, mi-e dor de ea si de despicarea firului, reuseam sa sfidam orice lege a fizicii pe firul nanotec pe care nu reuseam niciodata sa il dizolvam. Daca mi-e dor de ceva, apoi mi-e dor de ea. Mi-a zis ca mi-a trimis pachet. Un pachet care incapea intr-un plic de scrisoare, facut A4 de cei de la posta ca nu le incapeau cele 30 de timbre peste tot. Ea reusea sa priceapa de ce sunt eu ok. Ca traiesc de la centru spre afara si nu invers. Ca si ea, de altfel. Daca mai continui ma deprim, asa ca voi schimba registrul. Nu inca. La 22 m-am angajat si mi-am castigat primii bani, din care mi-am luat bratara din aur ca sa-mi celebrez munca, la 21 am plecat in Franta, la 24 mi-am luat licenta si mi-am schimbat locul de munca, la 26 am plecat in Canada, la 27 nu mi-am luat inca iphone si nici nu m-am maritat. Dar mi-am mancat sandvish-ul pe o cutie de carton si mi-am bagat picioarele in ele maini de domnisoara. Nu m-am lasat de fumat, si am capul inca plin de fumuri. La 28, cand mi-o fi mai rau asa sa-mi fie.
Mda, in asteptarea aniversarii mele, de entuziasm, in ultima vreme n-am mai facut nimic. Si la o adica ce-ati fi vrut sa fac? Am muncit, astia de la college nici nu mi-au trimis rezultatele, ma tot bombardeaza cu scrisori. Doamne, cata hartie pot ucide canadienii astia. Bobi e din ce in ce mai incadrat. Desi inca nu le intelege glumele, canadienii sunt recunoscuti pentru glumele pe care si le fac intre ei la locul de munca, pentru cei care le pricep, dar imaginati-va un geamantan din ala in care-si bagau soldatii toata viata inante de a fi inrolati. Cu asa un geamantan pleaca Bobescu al meu zilnic la serviciu. Si inca alte cateva pe langa. Mai vin vecinii si-l tot intreaba: baaa, dar tu ce tot ai prin ele? Si cand incepe a le descrie, ramane singur. Si vine seara si ma ia de la serviciu, si cand nu sunt nervoasa, cateodata ma dor picioarele si mi se duce durerea la cap, povestim. Mergand pe drum, cateodata mi-as dori sa nu se mai termine. Batatorim acelasi drum. Dar stiti cum e? Ieri, iar m-a prins tubul de vant canadian printre blocuri. Si cu tot gabaritul, tot m-a mutat de pe alee. Sufla si ma sufla sa ma mute, sa ma mute si eu ma luptam cu el sa-mi tin cararea. Cam asa e.

luni, 20 februarie 2012

la plimbare

Haideti ca incepe sa fie interesant! Azi, de Family Day, ne-am plimbat. A fost vremea faina, de inceput de primavara, o zi numai buna de cunoscut oameni. M-am cunoscut cu doi romani din categoria "asa da". De fapt, ei m-au cunoscut pe mine de pe acest mirific blog si azi i-am intalnit. Simpatici oameni. Cu state vechi in Canada, isi aduc aminte cu drag de inceputuri. Daca ne vor suporta pana la capat, vom merge impreuna pe coclauri la vara. Abia astept!
 O zi superba, cu aroma de ciocolata spicy, pe stradutele vechi din centru, pe la magazinele de antichitati, dar prea scumpe, si cu noroaie in adidasi, pe Leslie Spit.

sâmbătă, 18 februarie 2012

friday night reloaded...

Primul long weekend pe anul acesta, de Family Day. V-am mai povestit de Friday Night, cand toata lumea lua banii, adica noi doi, si ne distram, de nebuni, prin casa, de unii singuri. Am reiterat obiceiul aseara, de data aceasta cu vecinii. Ajunsi in doua ape, Molson, dupa ce Ion ne pictase fetele pe capacele de bere, am facut karaoke, ne-am luptat in talente cu Bonnie Tyler, Bony M, Metallica si Fetele lu' tata. Am inceput cu epocile de aur si am terminat cu populara noastra, cum se intampla de regula. Ne-a adus varul o boxa si ne-am lalait in ea toata seara. Eu nu stiu sa cant. N-am simtul ritmului si m-au filmat astia aseara, facand piruete pe covor ca artistii chinuiti. Mi-au zis ca pun filmele pe youtube sa ma compromita, de parca nu mi-as fi facut-o eu deja :)). I-am alungat pe fiecare la casele lor, dupa 2 noaptea. Afara, ninge acum, cu niste fulgi mari, de parca ii arunca cineva de pe acoperis. Iar noi avem inca bradul de Craciun pe balcon, n-am reusit sa-i facem vant, daca mai rezista il impodobim si anul acesta. "Unde scrumam si noi?". "In brad".
E confortabil psihic si nu numai sa ai companie. Noi stim foarte bine si cum e sa-ti auzi ecoul prin casa. Dar nu orice companie. Ca om fi noi oameni de societate si ne-or placea oamenii, dar ne retragem imediat, ca melcul in cusca, daca nu ne e potrivita. Avem si noi pretentiile noastre, ca fiecare. Si cu companie, viata de imigrant, de zi cu zi, curge tot cu ale ei, cu cautari, frustrari, lupte, dar te mai aduni din cand in cand si mai uiti de ele. Canti, dansezi, stresezi vecinii, te dozezi cu serotonina, te culci si te trezesti ca sa o iei de la capat. Dar macar pentru cateva ore nu mai vorbesti de bani, de joburi, de scoli si de vremea proasta, discutiile care guverneaza, absorb, ne acapareaza toata mintea si toate gandurile, in celelalte conditii. (Chiar ma intreb cum voi citi eu aceste randuri peste cativa ani, chiar daca sunt doar niste abrevieri a ceea ce traim in fiecare zi :)).

UPGRADE: Ne-am dus ca baietii cu baietii la oras. A auzit Bobescu la radio ca ai de la Pizza Pizza au mega-oferta de vara. Iei o pizza si iti dau ei doua bilete la film. Intelesese prost. Iei o pizza si iti dau ei un bilet la film. Ne-am dat seama dupa ce deja pizza o mancasem si ramaseseram cu doua bilete si patru oameni care vor la oras. Oricum, buna si asa. Si ne-am dus la film. La Fairview, la varianta 10.30 noaptea. Cu vreo ora inainte, trei bezmetici mai pazeau usile mall-ului, in rest, doar noi. Las' ca-i bine. Singuri in sala, o sa fie funny. Ne-am luat ceai, avea al meu un gust de cuisoare, mie imi placea, Bobi cica, mirosea a nespalat, ceaiul meu mirosea a nespalat, am iesit afara, sa mai fumam, sa mai treaca vremea. Intram, luam popcorn, cu unt, imi ramanea grasimea printre degete, niste sucuri din alea obeze si....sala 8. Pfuaaaa. Full. Doar noi 4 am crezut. Pai am crezut, pentru ca ceilalti erau in sala cand noi o ardeam pe afara. N-am fost in stare sa gasim 4 locuri unele langa altele, decat in zona "VIP", adica in primul rand, acolo unde stai tot timpul speriat, cu capul pe spate, de parca ti-ar intra ecranu-n gura. Am fost la Safe House ori something, cel mai boring film pe care l-am vazut ever. Celorlalti le-a placut, eu, dupa ce mi-am pus fularul pe ochi, macar sa adorm, dar nici de adormit nu era bun, ca se tot impuscau aia si nu mai puteam de cap, dupa ce m-am enervat atat de discret incat imi venea sa arunc cu picioarele in scaunele din fata, care nu erau, si am disperat asociatii, am iesit din sala si i-am asteptat pe tomberonul de gunoi.

miercuri, 15 februarie 2012

ca la camin

Ca noi traim ca studentii la camin, trebuie sa ma credeti pe cuvant. In seara asta am mancat cea mai buna ciorba din ultimii 5 ani. Pe cuvantul meu de moldovean ca ne-a facut varu' o ciorba ardeleneasca...Mama, mama, o ciorba din aia neacrita, cu cartofi si costita, de mi-a crescut inima vazandu-mi-l. Cica are astfel de apucaturi mai mereu si-i place. Sa ne cheme si pe noi ca-i zicem bogdaproste.
Dupa ce am terminat cu muncile pe azi, eu cu Bobescu am plecat la LCBO de am facut plinul, varu' a pus de ciorba, a uitat de ardei, dar a facut rost de la vecinu', am asteptat-o pe vecina1 sa vina de la scoala si pe 2 sa ne arate cartile ei de farmacista, din alea de numai ea le poate tine in mana, si ne-am pus pe mancat. Buna, buna ciorba, varule, sa-ti dea Dumnezeu sanatate si sa ne mai faci! Mirosea de la usa a mancarea noastra. Ca de curry ni s-a acrit...Le-am promis ca de ziua mea facem chef. La ei, ca au apartamentul mai mare. Sau le lipim.



marți, 14 februarie 2012

dimineata

Ha, va era dor de mine?...Nu. Nici mie. Ce mai lucra doi nebuni prin Canada? Imi scria cineva intr-un comentariu, de dimineata, ca fericirea e relativa si ca el e fericit cand doarme suficient. Si eu. Tocmai m-am trezit odata cu cocosii, cu Motanul adica, sa-i pregatesc niste sandvish-uri ca el de cand cu noul job e stresat si nu se poate aduna dimineata. Iar eu n-am deloc obisnuinte matinale. M-au ajutat intotdeauna joburile sa nu-mi fac. Dupa ce si-a luat pe el izmenele lui de balerina, rezistenti la temperaturi drastice, m-a intrebat ce sa imi ia de Valentine's Day? Ceva de mancare? : )) Nu, nimic, se gandi el, un cooler mai bine ca din seria "l'ordinateur du future", mon calculator "se futu". M-am trezit ieri cu el rupt in doua. Sa va mai povestesc de Bobi ca e mai interesant. Eu doar il sustin, ca femeia din umbra, dar fiorii el ii simte. A intrat deja in a doua saptamana de nou job si iar se adapteaza. Noi de cand am venit pe aici ne tot adaptam. In mare si important e ca-i e bine, doar ca se confrunta cu situatii noi, ceea ce-l destabilizeaza putin, dar il ajut eu sa-si revina. Situatiile nu tin de ceea ce are de facut la job ca pe asta o stie, ci de relationare cu cei de la noul loc de munca, acum lucreaza doar cu canadieni, inainte avea destul de multi colegi romani si totul era mult, mult mai simplu. Limba, adica. Cand se gandesc la emigrare si la adaptarea la statutul inerent de imigrant, multi tind sa bagatelizeze topicul. Nu, limba e unul dintre cele mai importante obstacole si provocari pentru noul om. Pentru depasirea caruia merita facute toate eforturile posibile. Se internalizeaza in timp, evident, dar la inceput nu-i chiar la indemana. Nu v-am scris nimic despre testul de limba pentru adimiterea la colegiu. A fost foarte greu. In orice caz, mai greu decat ma asteptam eu. Dupa 3 ore, am iesit cam buimaca si putin contrariata. La reading comprehension, acolo unde ma credeam cea mai desteapta, mi-am si prins urechile. Apoi, alta situatie a lui e masina. Il agita, cu siguranta, pentru ca are mai multe santiere pe la care trebuie sa se perinde zilnic, pe distante destul de mari, nu le stie inca locatia, driver prin Toronto si pe langa nu prea a fost, dar, ca orice incepator, le va depista mersul. Poate vi se par puerile toate lucrurile pe care le tot notez aici, mai ales alora care au depasit demult stadiul acesta, dar pentru noi, pana la urma niste copii scapati in lume, le resimtim cuviincios.
...Si sa auziti voi cu ce m-am ocupat eu in ultima vreme. Am inceput sa citesc tratate istorice despre fericire. Fericirea din perspectiva istorica. Ii citeam aseara povesti si lui Bobescu si-l si puneam pe ganduri. Desi el, in esenta, un om mult mai practic decat mine. Cum a evoluat acest ultimatum omenesc, finalitatea umana, in decursul istoriei, pornind de la aspectul fatalist, fericirea doar la indemana zeilor si a norocului, din antichitate, pana la eliberare, in ziua de azi. Fericirea, relativa, subiectiva, si la indemana oricui. Si am trecut prin viziunile lui Socrate si ale Platon vizavi de fericirea dincolo de ceea ce-i pamantesc si prin cele ale lui Aristotel, fericirea, aici pe pamant. Foarte interesant, dar mai am sute de pagini ca sa inteleg si eu ceva. Eu sunt acum fericita ca azi iar ma pune vecina la vorbit in engleza in fata ei. Sunt capabila sa gasesc astfel de momente ingenue pana si  intr-o plimbare cu metroul, intr-o cafea dimineata, intr-o bucurie alaturi de altii, intr-un gest, in gemul de trandafiri din clatitele pe care le-am dus vecinilor si in spanacul pe care l-am mancat la ei... Ma apuca deodata fericirea. E o atitudine sporadica, venita, nu cautata, care ma energizeaza. Dar nu vreau sa mai scriu despre asta, ca iar ma judeca lumea ca am luat-o pe campii. Intalnisem chiar pe aici, in Canada, un om nemultumit de sine, cu sine, de ceilalti, cu ceilalti. Iar altul i-a zis: "Nu-ti mai cere atata osanda ca-ti va lua Dumnezeu si ce ai!". Dincolo de sintagma dogmatizata, e o chestiune la mijloc. Sa fii multumit cu ce ai nu e un indemn la regres, dimpotriva. Sa fii multumit cu ce ai ca sa poti construi mai mult. Si apoi, am fost si eu adolescenta, si ma impregnasem si eu de lecturi deprimante si ma gaseam pe atunci deosebita in suferinta. Si-mi placea sa sufar, cautam sa sufar, dar n-aveam niciun motiv. Sufeream pentru pacatele lumii. Dar cum sa vrei sa simti lumea asta (am evitat sa scriu "sa faci") a better place to live in daca tu esti mai negru decat ea? Imi place sa cred ca am trecut de stadiul ala. Ca si grecii in tagediile lor, totul trebuie sa se termine cu un banchet. Dar, va rog, sa nu mai vorbim despre asta, totul e atat de complex, nimic nu poate fi trasat ca o dunga. E totul ca o constructie de fraza englezeasca complexa. Lumea asta nu-i o insiruire de propozitii independente. Ci o insiruire de propozitii subordonate, la subordonate. Cititi postarea aceasta "complexa" si ganditi-va ca la mine e inca prea dimineata sa ma fi pus inca la verticala, cu picioarele pe pamant. Si nici nu scriu de la calculatorul meu.

vineri, 10 februarie 2012

bocanci, draperii si flori din plastic

Ca sa iti dai seama de societatea in care ai ajuns e de ajuns sa observi mundanul, viata de zi cu zi a oamenilor simpli. M-a tarait ieri Bobi dupa el la Walmart sa-si schimbe bocancii, cei pe care si i-a luat cu 3 zile in urma. V-am mai povestit ca pe aici poti sa duci inapoi la magazin lucrurile pe care le cumperi, in principiu fara nicio explicatie, dar nici nu vreau sa-mi imaginez cate aberatii asculta in fiecare zi oamenii de la returnari. Acolo, oameni care-si returneaza sosetele, filtrele de cafea, cerealele, e tot timpul coada, ca la casa. Bobi cat a lucrat pe afara a terminat fizic, in mai putin de-un an, o pereche de bocanci, cu o talpa din aia cat roata de masina. A ros-o pana a dat de apa. Atat a putut pedala. La un moment dat, imi povestea ca un fost coleg isi adusese un pedometru, sa calculeze numarul pasilor pe care ii facea in fiecare zi, in 8 ore de munca. 10.000!!!! Atatia i-au iesit. Acum, i s-au descusut papucii in 3 zile. Si cum ne-am imbolnavit de canadenism, devenim, pic cu pic, dusi ca ei, i-a dus inapoi plini de pamant, dar cu eticheta si cutia originala.

...Vecina de vizavi, v-am mai povestit de ea, aia de ne-a furat floarea de pe pervaz, grasa si cu rochii inflorate, ne-a certat zilele trecute ca ne-a tot batut la usa si noi nu eram acasa. No...Ca vrea sa ne dea un fotoliu. Unul mare, de piele de director (fara virgula). Il vrem ca ea n-are unde-l pune? Se muta armenii din bloc si-si impart lucrurile. Poate sa intre sa ne vada casa ca sa-si dea seama unde il putem aseza? Da...Ooo, aveti spatiu. Il vreti sau nu-l vreti? Ok...Vreti sa-mi vedeti si mie casa ca eu n-am nimic de ascuns, ne zice. Ok...Oameni buni, asa ceva eu n-am mai vazut in viata mea. Avea in living cred ca 5 canapele, cred ca 5 erau ca n-am apucat sa le numar, le pierdeam sirul, acoperite cu paturi in toate culorile tigrului, vreo 3 mese, iar pe pereti, unul langa altul, unul langa altul, tablouri imense pictate in toate culorile curcubeului. Si peste tot, si in baie, numai flori artificiale. Era casa plina de flori de plastic. De aia ne-a furat ea floarea...Nu aveai loc sa te intorci spre celalalt. Venita de 43 de ani in Canada, cu radacini italienesti si grecesti. Draperiile ei, italian style, ne zicea...Ce frumos...pfuaaa...mda...Erau niste brizbrizuri si ornamente strasuite, care nu lasau lumina sa intre pe nicaieri. Vreti si voi?...Aaaa, ...noi deja muti...Vreti si voi?...Ca am in basement. Maine vi le aduc. Nu, ca nu-i nevoie, ca nu va grabiti...suntem ok. Nu, nu, uite acum cobor sa vi le aduc, am vazut ca sunteti oameni de treaba, inainte de voi au stat in apartamentul vostru niste huligani si o femeie cu tentative sinucigase. V-a spart politia usa...ihi...Ce naiba era sa facem decat s-o asteptam sa vina? Vine din basement cu un sac de gunoi, plin de draperii. Le scoate, urla la noi sa-i aducem o ceasca de cafea...Cafea?...Da, o ceasca sa puna cuiele. Le scoate deci, si incepe...Se uita la ele, de parca nu le mai vazuse de doi ani...pe astea nu vi le mai dau ca daca o sa ma mut, mi le pun la mine in living...nici pe astea albe...ca daca o sa ma mut, is bune in bucatarie...Ea sta de 9 ani in blocul asta. Ne lasa pe fundul sacului niste gioarse ca ale ei si...hai scoateti ce aveti la geamuri, sa le montam...nu, nu, stati ca mi se arde ceapa, lasati ca le punem noi maine...nu, acum le montam impreuna...de fapt, le puneti voi maine ca eu tremur, mi-a cazut tensiunea. ...Si acum fugim de nebuna, ca daca ne vede, vine sa ne vada feng-shuiul. Sa vada ce-am facut si noi n-am facut nimic. Le duc jos, pe masa de donatii, poate le gaseste tot ea :))). Oameni nebuni, dar cu intentii bune. Ne plac vecinii, ne-or fi vazut un an mai a nimanui, nu fumam marijuana pe scara blocului, nu rupem chitara in doua...

miercuri, 8 februarie 2012

sa va scriu ceva

Eu sunt o lenesa. Nu o lenesa (da, stiu, e o contradictie totala in mintea mea, asta a tinut sa mi-o spuna varul), sunt o "procrestinata". Aman, aman ca daca pana pe ultimul metru nu se rezolva de la sine, ma pun pe strategii. Si atunci injur, injur de toti dracii si de toata lumea ca nu mai e timp. Nici nu regret ca timp am avut ca le dau la dos si nu mai vreau sa discut despre, sa talk about. Asa se face ca m-au taxat bibliotecarii cu 20 dolari ca am amanat la returnare, am amanat pana am uitat ca am de returnat. Vai, vai de capul meu! Eu dau 20 dolari, dau pe-un blueberry, blue, nu black, dar, pe de-a moaca, si mai ales cand e vina mea, nu, nu...ii dau pana la urma. Blueberries sunt antioxidanti. Nu stiu la ce ma ajuta ca eu nu le am cu sanatatea, am avut intotdeauna atat de multa ca nu i-am tinut contul si nici socoteala. Dar m-am incantat, mi s-a ridicat glanda cand m-am aciuat pe langa benefit-urile lui Bobescu, mai nou. Si tocmai m-a asigurat ca asigurarea lui de viata e pe numele meu. Haideti ca astea sunt de fanfaronada! Motanul e foarte ok la noul job. Foarte, foarte ok. E foarte incantat si unde pana acum filozofa ca el nu moare prin straini, ca el crasma la Romanica vrea sa-si faca si pe canadieni sa ti-i frec la palarie, acum si-a schimbat optica. Ce spuneam eu ca tara asta, Canada, isi schimba fata cum si-o schimba omul! Bobescu e baiat bun, lasand gluma la o parte, e omul de la care am invatat eu meserie in ale traiului, si-i va fi din ce in ce mai bine ca asa a stiut tot timpul. E foarte incantat de compania lui, ca acum e si a lui, si-mi povestea cat sunt de mandri si de purtatori de steag corporatist colegii lui. Om onest si cu frica de mine, va face fata, n-am nicio crispare in sensul acesta! A reusit performanta sa ruleze 1.000 de kilometri cu masina intr-o saptamana, umpland-o cu scule numai de el stiute. Cand pleaca la munca zici ca se muta. Are niste scule de arata ca niste tevi, tevi din alea lungi de apartament, cica nu-i incap in rulota, dar le numeste roboticsuri. Faina treaba. Se lauda in stanga, in dreapta ca Fran i-a platit masina. Fran i-a platit cricul ca tocmai ii veni T4-ul, foaia la taxare, ca anul acesta ne facem si noi prima data taxele ca tot canadianul, si nici boii de la bicicleta nu-i ies la socoteala pe cata castigul a facut Fran prin Canada.
Maine am si eu testul de engleza pentru admiterea la colegiu. Am facut azi un pre-test pe bancheta din autobuz, in drum spre serviciu. Mi-a scos Ion aseara foile la laserul lui si cum ma plictiseam de negrul de langa mine, mi-am scos creionul si da-i bataie. A iesit bine. Cred, cred ca va fi bine ca din septembrie ma tot duc pe la cursurile lor. Doar nu m-oi fi dus degeaba. Ma duc sa ma culc, m-am mai dus o data, dar m-am trezit sa va scriu ceva.

marți, 7 februarie 2012

rudele mele

Stiti vorba aia "deal cu deal se intalneste, daramite om cu om" si pe drumul de la Adam si Eva cu totii suntem neamuri, aseara, la o cina "in familie", am descoperit ca vecinul tocmai aterizat mi-e var :))). Var din var al verisoarei, a treia roata la caruta, bunica-su var primar cu bunica-mea, maica-mea vara cu maica-sa, eu verisoara lui. Pe arborele nostru genealogic ar figura ca doua ramuri s-au dus spre Canada si s-au cunoscut acolo. (Eu nu-i cunosteam inainte de a veni aici, fiind prietenii prietenilor nostri). Era imposibil sa ma fi gandit la asa ceva pentru ca el vine din partea cealalta a tarii. A fost cam asa: Baaa...ca asta-i de la Husi...Pai si de unde? Si cum o chema pe maica-ta acasa? Aaaaa, de la Rusca, pai stai ma ca de acolo era bunica-mea. Pai si cum o chema? Asa. Bun asa. Si asa, din discutie in discutie, am ajuns sa descoperim ca parintii lui s-au nascut si au copilarit acolo unde parintii mei s-au nascut si au copilarit, dupa care si-a urmat fiecare drumul. Apoi, am pus numele de fata cap la cap si ne-a iesit o ecuatie de rudenie perfecta. Daca ne mai chinuiam putin descopeream ca sunt sora lui Ion :))). Am sunat-o pe maica-mea, la 6 dimineata in Romania, mi-era ca se gandeste ca s-a intamplat ceva, si chiar se intampla, maica-mea l-a sunat pe al ei Big Brother, si azi ne-au confirmat rezultatul. Uraaaa, am neamuri in Canada!!!!!

luni, 6 februarie 2012

Welcome to Canada again!

Parca a innebunit vremea asta de tot. In Toronto, a luat-o timpul inainte ca-i ca-n aprilie. Ne bate soarele in geam, canta pasarelele si nu-i strop de zapada. Ne-au ajuns vecinii in Canada. Cu o caruta de bagaje, greu sa va imaginati, si mai obositi decat fusul orar, ne-au adus aghiazma de Romania, o cornata de la Slobozia, ca uleiul de unsa. Si-asa ne-am sfintit cu totii... Are Ion niste pahare de le tii intre degete ca pe castane si nu le mai puteam randui. Buna. Bun venit si cat mai usor sa le fie drumul. "Urmeaza statia Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreapta". "The next station is Spad(ai)na. Spad(ai)na Station". Se vor obisnui rapid cu diferenta, n-am nicio indoiala. Erau tot numai o voie buna, plini de entuziasm, gata, gata sa plece atunci, cand au venit, cu ochii injectati de somn, la turn; i-am potolit noi, noi veterani fiind, mai rezervati. Mai au putin pana sa realizeze ca au ajuns. Si ziceau in prima seara, nu prea simtim ca suntem prin alte parti. Pai nici nu aveau cum. Cu o casa plina de romani si cu Realitatea pe monitor, nu-i la-ndemana. Doar nu te trezesti deodata in Canada, si doar ca ai zburat peste ocean si te-a lovit in cap fusul orar. Odata aterizat, Canada inceteaza a mai fi un teritoriu, devine o stare si se descopera in timp. Ca de exemplu, aseara n-am adunat la Super Bowl, am luat niste pizza cat rotile de car, vecina (vecina2) adormise total pe fotoliu, ceilalti traiau fotbalul american, iar Bobi, aka Bobescu, zis si Motanul, nu stia pe cine sa mai sune sa-i potoleasca stresul ca azi ii e prima zi de munca la noul job. Simtiti diferenta? Emigrarea asta e ca trecerea prin viata, dintr-o etapa in alta, pana la maturitate. Toate la timpul lor. Ieri au fost sa-si cumpere cele de trebuinta prin casa, mop, ca de exemplu. Si am vrut eu sa fac o gluma macabra: "Experienta canadiana incepe cu mopul" :))). Dincolo de asta, noi suntem acum 6. O echipa deplina. Sunt cu totii ca noi, unul si unul, si toata situatia imi da o stare de siguranta incredibila. Faptul ca noi am stat vreun an pe aici singuri cuc, toti oamenii acestia mi-au trezit un sentiment de atasament fata de ei, la modul posesiv. Avem niste cunostinte, oameni mai vechi in Canada, care ne spuneau ca odata adunati cu totii la un loc, ne va veni foarte greu fiecaruia dintre noi sa ne mutam. E un atasament nascut nu din ideea ca ne-am cunoscut si ne-am intersectat, ci ca traim totul impreuna. Se solidifica totul si ne solidarizam ca intr-o familie. Si imigrantul are nevoie de un astfel de anturaj, pentru ca, la drept vorbind, in Canada totul e o jungla, care functioneaza pe principiul care pe care (in comunitatea de romani). Nu stiu de ce e asa, asa am gasit-o. Situatie care m-a speriat initial, dar ne-am elaborat noi o atitudine. Noi suntem noi, chiar asa suntem, daca iti place, iti place, daca nu, n-avem nicio problema. Nu ne dam dupa unii si dupa altii sa ne facem networking. Asta e o chestiune profesionala, care nu are nici in clin nici in maneca vreo treaba cu a ne face amici. Cand e vorba de prieteni nu ma doare capul ca unul spala pe jos si altul face operatii pe creier.

vineri, 3 februarie 2012

multumiri

Multumesc celor care ne ajuta cu info pe situatia pe care am avut-o. Noi suntem foarte ok. E ca si trecuta, ne motivam ca-i bine ca nu a fost mai rau, sa-mi fi dat cu asemenea usurinta banii munciti pe aici in buzunarul unui arabete escroc (scuzati limbajul xenofobist, dar am fost si bolnava de nervi, ca in banc), atunci chiar ca eram o fraiera cu diploma, prostia nu e niciodata o scuza, dar acum, serios, chiar cred ca i se putea intampla oricui, cu atat mai mult cu cat inca mai avem de invatat zborul cu liana prin jungla canadeza. Intr-un moment de sclipire in care am fost un pic mai destepti decat a vrut dracul de arab sa fie am evitat o situatie cu mult, mult mai grava decat cea prin care tocmai am trecut. Asta invatatura de minte sa ne fie, chiar daca ne-a costat niste nervi absolut deliranti, sper ca nu si bani, prin greseli mergi mai departe, daca mai poti, dar de repetat nu le vom mai repeta, cel putin nu intr-o situatie similara, garantat. Ma bucur ca am pe aici oameni care ne pot trimite info, e semn ca n-am muncit un an de zile degeaba, am dat mai departe si eu asa cum am primit, pentru ca in viata asta se pare ca nu avem voie sa fim singuri. Si chiar daca nu ne cunoastem, tot oameni suntem. Se pare ca mi-a ramas in sange sindromul socialist al ziaristului, meserie pe care am abandonat-o, dar care imi sta in suflet. Meseria condeiului si a apropierii de oameni, cea mai frumoasa meserie din lume. Oricine are nevoie de vreo informatie din partea mea si, evident, sunt in masura sa raspund o voi face cu mare placere, la randul meu, absolut oricand.

Sa trecem mai departe. Plimbandu-ne aseara pe malul lacului, e fascinant sa mergi noaptea prin nisip si sa auzi valurile cum se lovesc de pietre, sa te plimbi cu prieteni apropiati, care tin la tine si la care tii, vecina imi povestea cum a citit ea o postare a mea mai veche si cum radea de una singura, ceea ce m-a determinat sa revin asupra unor postari mai vechi, aseara, tarziu, in noapte, ceea ce de obicei nu fac pentru ca am o jena :))). Vai cat am putut si eu sa mai rad la randu-mi de cate ineptii imi putea debita mintea, pe loc, pentru ca pe loc si la nimereala scriu totul si chiar imi spuneam...Doamne, bine ca nu ma cunoaste nimeni :). 

In alta ordine de idei, eu ma lupt acum cu maldare de scrisori de la colegiile la care am aplicat. Deja mi s-au stabilit testele de limba pe saptamana viitoare, ma tin de totul, merg mai departe asa cum mi-am stabilit si dau doi bani pe presiunile exterioare. Bine acum ca mi s-a aranjat Bobescu pe treaba lui ca asta ne macina, eram amandoi in drum, nu ne puteam decide clar in ce parte sa o luam pentru ca nu aveam un reper foarte stabil, acum ca e numai unul singur mai fara capatai, adica eu, e mai usor si mai optimist. In situatiile cat de cat fericite, cam asa am inteles ca trebuie sa functioneze adaptarea. Unul se asaza si-l ajuta si pe celalalt, apoi viceversa, pana ajung amandoi sa se intersecteze unde trebuie. Deci e vorba de ani de zile, nu-i o gluma, eu chiar n-am crezut pana sa ajung pe aici cat de mult poate sa dureze. Si noi inca am fost norocosi ca nu a durat foarte mult ca el sa-si gaseasca un job foarte bun. Si s-a schimbat totul atat de repede, incat vorbeam si ieri ca, de Revelion, nici nu banuiam noi ce turnura ne va lua anul.

black beauty

Dragii mei, dragi, azi o sa va spun povestea masinii noastre sau cum am inceput noi sa ne simtim ca acasa. Atentie!!! Citind aceste randuri, puteti rade in hotote sau plange in pumni, veti fi la fel de indreptatiti. Ok. Ne-am grabit, stiu, mea culpa, ca noi suntem bizoni, tauni, maniaci, talibani si facem numai ce ne taie capul. Ciulim urechile in stanga, in dreapta, dar auzim numai ce ne convine noua, ca mosnegii senili.
Voiam sa ne luam masina anul acesta oricum, dar asta nu inseamna graba. Aveam timp berechet. Bobi insa si-a schimbat job-ul pe unul care nu va fi in Toronto, ci in GTA. Asa ca intrasem intr-o pasa de urgenta si ne trebuia masina mai repede decat planuisem noi. Si cum deja luasem hotararea ca foarte repede sa rezolvam problema, mai pune piedica nebunilor. Intrasem in saptamana chioara si o voiam acum. Duminica am purces la dealeri. Am zis sa apelam la unii mai mici, pe motiv, evident, ca o vom scoate putin mai ieftin, desi noi, clar, voiam masina saracului, adica una cat mai noua posibil, de cursa lunga si care sa nu ne faca probleme. Am fost la unii, atat de dealeri de profesie ca nici de pe scaun nu se ridicau cand vorbeau cu noi. Ne-au scarbit. Noi credeam ca e ca in filmele americane si, pana la urma, ca-n filmele americane cu prosti a fost. Am dat de unul, arabete, si cati nu ne spusesera sa nu ne ducem la ei, care ne-a tampit de cap. Avea o masina care ne luase ochii pur si simplu. Era exact ceea ce voiam noi. Bucurosi ca am gasit-o, si atat de repede, am intrat la el in birou, unde a inceput sa ne tina teoria masinii perfecte, cea pe care tocmai puseseram noi ochii. Ne-a aratat raportul, totul era uimitor de bine si de bun. Gata, asta e. Cand venim sa o luam? Miercuri e a voastra. Cu un depozit de 500 de dolari. Ok. Toate bune, minunate. Doar ca ieri dimineata, adica in ziua in care trebuia sa mergem sa ridicam masina si sa platim restul de bani, eu, om cu un nivel al increderii foarte scazut si in propria persoana, iar Bobi si mai si, ce facem? Incepem sa cautam in surse oficiale, adica institutii de guvern, date oficiale despre masina, platind toate aceste date. Si ce descoperim? Ca masina avea lien. Adica proprietarul masinii nu era cel care ne-o vindea, iar masina era in litigiu. In fine, avea niste probleme de genul acesta, adica mai grave decat daca ar fi fost busita praf. Ni s-a oprit respiratia, ni s-au taiat picioarele. Ne-am revenit si am inceput cu telefoanele. La guvern, la carproof, peste tot, dar si la arabete sa-i spunem ca ne-am razgandit. Vrem banii inapoi pe motiv ca raportul masinii era masluit, iar el nu ne prezentase pe fata datele corecte ale masinii. Initial, asta nu era de gasit. Nu raspundea la telefon. Raspundea un trepadus care ne spunea ca marele dealer nu e acolo. Ma, pedala, noi urmeaza sa va dam azi mii de dolari, cum dracu imi zici tu mie ca eu nu pot sa vorbesc acum cu ala? Ca nu se poate. Ok. Intre timp, am lasat-o balta, ne-am incaltat si am plecat la un dealer autorizat Toyota sa luam alta masina. Am zis ca, pe picioarele mele, nimeni nu ma va mai baga vreodata, in viata mea, intr-un dealership no-name. A fost si cineva pe blogul acesta care ne-a sugerat sa mergem direct la dealeri mari si ii multumesc si lui/ei, mi-am adus aminte de sfat imediat. Povestea nu se termina aici. Am dat de arabete pana la urma, care nu voia sa recunoasca nici in ruptul capului ca masina avea si are probleme foarte mari. Buddy, avem un raport de la guvern, vorbim cu actele fata, ce tot ne ametesti aici? Termina-te cu papagalul. Da-ne naibii banii inapoi si lasa-ne. Ca de la el nu vedem niciun ban inapoi. Dar o vom rezolva si pe asta. Bine, asta-i in mare, nu am rabdare acum sa povestesc ce zi am avut ieri. Ceva oribil. Zeci de telefoane peste tot, draci, xenofobie, antisemitism, chestii nasoale. Iar eu am functionat toata ziua pe post de calmant. Acesta e partea neagra a povestii, dar ziua de ieri, cu tot ghinionul aparent, pare sa fi fost cea mai norocoasa zi pe anul acesta.

pe malul lacului, la plimbare
Sa uitam de povestile triste, nepatite se intampla si la case mai mari, daramite noua, si sper din tot sufletul ca prin randurile acestea sa fac un bine si altora. Stiu ca lucruri neplacute se intampla oricand, dar oamenii nu vor sa vorbeasca despre ele. Ceea ce ni s-a intamplat nu e de ras, nu e de plans, e o intamplare nefericita, prin care, din pacate, am fost nevoiti sa trecem, ca am cautat-o cu lumanarea sau nu, haideti sa nu mai discutam, ca nici nu mai am chef, ca tot ca in filmele americane s-a terminat, cu happy-end. Povata raului spre bine. Azi am adus-o acasa pe black beauty, e autorizata, stampilata, cu garantie, cu tot ce se cuvine uneia ca ea. E si mai frumoasa, si e a noastra. Am vrut sa-i pun aici poza de profil, dar mi-a zis Bobescu ca-s manelista. Ne-am luat prietenii la plimbare, vecinii nostri dragi, cu care noi plangem si ne bucuram de toate impreuna, am mers pe malul lacului, ne-am uitat la stele, serios, romantic, ne-am uitat la stele, la unda de lumina ce venea dinspre SUA, ascultam apa cum se loveste de mal si ma gandeam si ma gandesc inca numai la cat de norocosi suntem ca-i avem aici, aproape si pe ei. Si inca ceva, referitor la poza cu cafeaua. Miercuri dimineata am surprins-o facand fete, in timp ce o savuram pe balcon si ma gandeam cum ma voi duce eu sa-mi conduc noua masina in cateva ore. E un zambet de indulgenta sau un ranjet? :)).