Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 31 ianuarie 2012

pe harta

Aici, de la scara noastra de bloc din East York, e foarte "romantic" sa prinzi dimineata rasaritul. Se face cerul roz-oranj si daca acoperisurile mai au si zapada e feerie :). Dar doar dimineata, pe care eu oricum n-o prind de somn. Ca Toronto e un oras frumos, nimic de zis, dar, pe alocuri, e si putin cam mizerabil. Nu foarte mult si nu peste tot, dar, uneori, suficient sa te agaseze. Cu asa o intindere si atatea natii la un loc, care mai de care natii, mai vezi si gunoaie agatate prin copaci.
Dar acum, nu vreau sa va vorbesc de gunoaie sau de credit history, ci de cum vom strabate noi, cu noua noastra jucarie mobila, Canada in lung si-n lat, cum ne vom plimba si vom batatori imprejurimile, sa li se sature pajistile, dealurile si muntii pe care nu ii are pe aproape, iarasi de noi. Suntem amatori profesionisti de aer liber. Ne incanta cladirile cu istoria lor, dar natura ne binecuvanteaza. Si, slava Domnului, Ontario nu duce lipsa de frumuseti in materie. Cand, anul trecut pe timpul acesta, mergeam la cursurile inutile platite de guvern pentru hospitality, m-am plimbat foarte mult pe harta provinciei si ma gandeam numai la cat de frumos va fi. Dar, prinsi in nebunia asezarii, nu ne-a stat capul prea mult la ele. Asa ca mare lucru n-am apucat sa vedem. In afara de Niagara si cateva mici imprejurimi, au ramas toate suspendate pentru mai tarziu. Si acum, abia astept sa vina vremea calda, sa-mi iau cardul de ratuste si sa vedem totul. Au locuri, prin nordurile statale, in care te simti ca la inceputurile de lume, daca ar fi sa dau crezare zvonurilor si n-am de ce sa nu le dau. Sa te sui in barca si sa te duci spre soare la asfintit. Frumos, nu-i asa? Si o sa mergem pentru inceput la pescuit, la admirat peisaje pe pontonurile din jur sau la prins muste, cu atat mai incantator cu cat ne vin alte intariri sambata, alti pescari imigranti care vor sta cu noi in bloc. Vecini numai unul si unul. Deci, avem cu cine, avem la ce.

duminică, 29 ianuarie 2012

sansa

In drumul nostru deschis de a intra in randul lumii, azi am mers pana la dracu in praznic sa ne luam masina. Am iesit de la scoala, unde oricum am dormit ca niciodata (aseara avand petrecere), ne-am dat intalnire la Yonge/Bloor si m-a escortat Bobi pana in Etobicoke, la dealeri, la unii de-i cercetasera el ca ar fi greci, ca sa sondam traseul pe o masina care-i placuse lui, desi la ce urgenta avem de ea nu ne vom permite sa-l sondam prea mult. I-am fost consilier pe imagine. Desi mi-e clar ca nu va tine cont de parerea mea. Ce-i drept ma si impotmolisem in pareri. Si m-am enervat ca mi se facuse si foame, imi era si frig, imi arata pe strada prea multe masini de ma luase si ameteala...Daca masina n-am luat-o, macar hotararea pe care si cum ne vom orienta e deja luata cu garantie.
Da. Interesant. Referitor la postarea anterioara, nici azi nu pot sa zic prea multe decat ca e prea bine asa. Atat de bine incat ma intreb ce-om fi mancat inainte de a pleca din Romania. El incepe acum sa fie atat de bine infipt pe drumul sau din urmatoarele motive, cauze, efecte, toate la un loc si interdependente:  experienta canadiana in domeniul lui, experienta romaneasca fara de care nu s-ar fi putut atat de repede cea canadiana, onestitate si profesionalism la locul de munca anterior, rabdare si sansa. As simple as that. Unii prind trenul, altii nu. Altii nici macar nu il asteapta, fapt pentru care nici nu-si cumpara bilet. Altii merg cu nasul. Altii il prind din zbor. Pentru altii poate avea intarziere, timp suficient sa mai fumeze o tigara, doua, nervosi, sa se calmeze. Pentru altii poate nu vine deloc. Au gresit ruta. Fiecare se descurca cum poate. Cam asta se intampla in Canada, desi, pana la urma, in toate si peste tot. Ca unul spune ca in Canada e rau, ca altul spune ca e bine, ca altul ca e perfect, ca e imperfect, cu totii avem dreptate. Nici macar nu mai cred ca e vorba de Canada. Ci de tren. Si ca sa ma intorc putin. Cand spun rabdare, nu ma refer la timp. Cand spun sansa...nu mai spun nimic decat ca, macar partial, si-o mai face si omul cu mana lui.
So, just good luck!

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

chiar suntem fericiti! am reusit.

Un an de zile am asteptat sa pot spune acum cat suntem de fericiti! Bobescu a obtinut azi primul job demn de o cariera in Canada. E inginer cu acte in regula la o companie mare. A trecut prin toate furcile caudine ca sa ajunga pana aici. Nu va pot descrie, chiar nu va pot descrie in cuvinte bucuria pe care o incearca un imigrant cu o astfel de ocazie. Asa ca nici macar nu incerc. E prima postare in care nu stiu ce sa scriu mai mult. Doar atat. Ca suntem foarte fericiti si ca va multumesc ca va pot impartasi si voua bucuria noastra!

joi, 26 ianuarie 2012

relatii fragile

Am avut o conversatie cu un fost coleg de serviciu din Romania, care si-a obtinut recent viza de emigrare in Australia. Mi-a zis ca mi-a citit mirificul blog si ca e un lucru bun (doar nu era sa-mi zica de rau :)), ca  simte el cum citind astfel de povesti nu s-ar mai simti acolo ca picat de pe Marte, sau, cel putin, stiind prin ce e este nevoit sa treaca un emigrant, ar avea, in picaj, o parasuta in spate. Lasand la o parte multe din aberatiile cu care ma confrunt eu pe aici, si multe dintre cele pe care le notez, mult balast, da, stiu, stiu, banuiesc ca e interesant ca inaintea unei astfel de escapade sa gusti, macar printre randurile altora, dulceata sau amaraciunea traiului de dincolo, dincolo de mituri. Evident ca experientele difera de la om la om, dar traseul standard nu prea poate fi ocolit. Pe de alta parte, noi vorbim de o experienta (a mea in speta) ca de cea a unui om de rand, nu ca de cea a unui geniu nu stiu de care, total rece la astfel de increngaturi lumesti ce se incarliga prin strainataturi, ceea ce face ca, da, probabil, unii sa se regaseasca nu numai printre randuri, ci prin diverse evenimente in sine.

Dar despre altceva vreau eu sa scriu acum. Despre punti. Si despre cum se rup ele exact ca intr-un film pe care l-am vazut nu stiu cand, nu mai stiu cum se cheama, nu mai stiu despre ce era. Avea la un moment dat o secventa in care sa naruia traseul spre Pamant al unor oameni de pe alta planeta. Ruperea puntilor de legatura cu oamenii cu care acasa, intr-un fel sau altul, te-ai intersectat si crearea a doua lumi paralele. Ajungi in Canada, concret, si constati cum intr-un timp relativ scurt nu mai ai ce vorbi cu oamenii de acasa. Nu din prea mult self-esteem, ci din motive mult mai modeste. (Nu ma refer aici la familie, ci la diverse cunostinte si relatii ce au fost). Nu mai prea vorbeste nimeni cu tine, cum nu mai vorbesti nici tu cu ei, din simplul motiv ca nu prea mai ai despre ce. Nu duce nimeni lipsa de subiecte de conversatie, dar interesul unei conversatii se capata atunci cand cele doua parti se raporteaza la niste puncte comune. De exemplu. "Ba, cracanatul ala, prostul satului si da-i-as foc la casa (despre sef), iar s-a luat de mine!". Conversatie intre doi buni colegi de munca. Si de aici, dezbatere pe parantezele patrate ale sefului. Exista in astfel de subiecte legaturi directe in care cele doua persoane implicate in discutie se pot regasi. Dar tu, odata plecat, pierzi seful comun, si incepi sa fii preocupat de cu totul alte aspecte ale vietii, aspecte cu care ceilalti nu au nimic de-a face. Si, pana la un punct, nici nu-i intereseaza. Cum, de altfel, si pe cel plecat incepe sa nu-l mai intereseze spre deloc ceea ce se intampla cu ceilalti, pe acasa. Nu e nimic de condamnat. Sunt pure relatii interumane care se stabilesc pe baza de interese comune. Iar cand relatiile nu au fost suficient de puternice (gen, prietenie dusa la extreme) atunci chiar incep sa nu mai fie deloc. Mai apare cateodata si situatia urmatoare: "Hai ba, voi astia de prin Canada, America, va plangeti ca nu aveti joburi, lasa ca stiu eu ca acolo numai daca nu vrei sa muncesti nu muncesti!". End of topic. Ce sa mai lungesti discutia, cand ai deja punmul in gura? Sau, inca o categorie, a celor care nu vor sa mai vorbeasca pentru ca ii macina ciuda si invidia, alea eterizante, deoarece, de multe ori, aceste sentimente atat de magulitor omenesti sunt absolut de nejustificat in realitate. Pentru noi, a fost un soi de soc atunci cand am constatat cat de fragile au fost, de fapt, multe dintre relatii, dar am elaborat o vorba de duh "c'est la vie, baby, obisnuieste-te sau mori!". Da...astfel incepe viata ta sa functioneze la multe mile departare, si la propriu si la figurat, de ceilalti. Si sa te indrepti spre altii. E un soi de mercenariat prin care unul sta calare pe altul ca cel de-al doilea are umarul mai aproape. Situatia se aplica fara ezitare si din perspectiva unuia care a ramas acasa. Functioneaza perfect dus-intors. Asta nu inseamna ca nu te mai trezesti cateodata intrebat sau intreband: "Tu cum o mai duci?", dar e implicita lipsa de implicatie. E ca si cum mi-as intreba eu cainele vecinei: "How are you today?" "Ham-ham". "Good boy". Daca n-am dreptate, sa ma corectati, dar eu cam asta am dedus.

marți, 24 ianuarie 2012

cu George Clooney pe metrou

Am simtit instinctiv nevoia sa-mi trec mana prin par cand mi-am intersectat azi privirea pe metrou cu un barbat ce semana cu George Clooney. Sa jur, nu alta, ca era el...Chiar am fost bolnava ieri, m-am si invoit de la munca, atat de bolnava incat am inceput sa scriu in engleza pe blogul asta :)), dar se pare ca rata inecata nu prea s-a vazut si m-am refacut. Desi ma ardea pipota sa sun si azi, nu se cade. Aveam appointment la advisor, la colegiu, si oricum a trebuit sa ies din casa. Toata procedura inscrierii la scoala, desi, la baza, una foarte simpla si simplificata, imi dadea senzatia unui labirint mintal si simteam nevoia unui om care sa ma calmeze. Asa ca mi-am luat frumos blugii mei a la Jessica Simpson si m-am dus. Trebuie sa incercati macar o data in viata candoarea canadienilor atunci cand, institutional, aveti nevoie de ei. Nici nu dibuiesti ce-i in mintea lor, nici nu trebuie (desi, uneori simti ca o cam scalda cu informatiile), sunt prototipul oamenilor capabili sa scoata tot din tine sau sa te abureasca de tot, tocmai prin atitudinea lor foarte ingaduitoare. Si simti ca in fata lor nu ti-e jena ca esti prost. Si mie imi place ca din neam nu sufar aroganta birocrata si de niciun alt fel, nonsalanta omniscienta de prost gust si necuviinta, ca sa nu-i zic neobrazarea, ca nu-i zic nesimtirea alora de te fac sa crezi, si incepi sa crezi, ca te duci la ei cu miloaga, milogule!...
Mi-a zis ca sunt destul de multi romani pe acolo, care cauta sa se scoleasca, faini oameni, vorba ei, dar m-a intrebat o duda. Daca am intalnit vreodata oameni din aia de se muta din loc in loc cu cortul? "Do you mean gispy people?". Sau nord-americani, care, in stilul lor, teoretic, n-au nicio jena in a se reloca? In fine, si astfel fiind consiliata, m-am linistit, pas cu pas imi vor trimite ei toata procedura pe email, va trebui sa trec un test de engleza, deoarece, mi-a spus, e singura chestiune de care sunt cu adevarat preocupati. Asta ca raspuns la intrebarea mea vizavi de diploma de liceu. N-am nicio tresarire cu testul de limba acum, sunt mult mai stapana pe situatie decat eram cu un an in urma. Pentru inceput trebuie sa faci o aplicatie pe internet care costa aproape 100 de dolari, aplicatie prin care iti alegi programele spre care vrei sa te indrepti, maximum 5 pe aplicatie. E foarte diferit fata de cum sta situatia in Romania. Foaia pe care ti-o inainteaza spre completare inainte de a fi consiliat se prezinta ca o foita colectoare de date personale intr-o tara cu oameni veniti de peste tot din lume. Voi merge deci la Early Childhood Education, cu aproximtiv 3.500 de dolari, taxa anuala, doar scolarizarea. Nu va imaginati ca-s foarte fericita cand inca de pe acum ma gandesc cum voi da eu o carca de bani si cine stie cum mi se va arata atunci piata muncii. Inca ceva, si nu va mai bat la cap, as fi reusit sa scap de acest test de limba daca urmam programul lor de ESL (English as a Second Language), day-time, dar eu am fost la cursurile de seara, avand si job-ul la care, vrand-nevrand, trebuia sa ma prezint. Mda, vorba lui Bobi, si el, in perioada aceasta, cu multi morcovi in coaste, "Canada asta ma da cu capul de toti peretii" :). Hai, lasa, incetul cu incetul, agale si tot inainte, ca le prindem noi mersul, nu s-a nascut nimeni priceput, multi au fost ca noi si multi vor mai fi dupa. Si apoi, poate nu le-om face noi pe toate bine, le facem dupa capul nostru si in functie de circumstante, ca, la acest nivel, nu prea avem advisori la usa carora sa batem.

luni, 23 ianuarie 2012

help!

Vizualizati pagina mea in limba engleza :). Ideea mi-e sa apara ca pagina distincta pe care sa mai scriu din cand in cand, dar m-am strofocat aici 2 ore si nu mi-a iesit nimic. Hacker-ul din mine nu a reusit sa dibuiasca modalitatea prin care sa public eu postari pe pagina respectiva. Daca va pricepeti, ajutati-ma si pe mine!!!! Postarea de acolo apare ca una de pagina si nu ca postare distincta, careia sa-i pot alege eu locul. Aici e buba. Nici titlul nu i-l pot modifica fara ca titlul paginii sa se schimbe. Daca va pricepeti, please, help!

neighborhood


duminică, 22 ianuarie 2012

azi dimineata


O raceala m-a lovit in moalele capului, asa deodata, azi. M-am trezit mai in doua ape, dar pana sa plec la "scoala de duminica" ma reabilitasem. De doua ori m-a atacat apoi intr-un mod suspect, de am inceput sa iau in Sfanta Veselie Vitamina C si alte pilule "antiflu" ca nu ma mai puteam tine pe picioare. Am inteles ca si organismul nou-venit trebuie sa se adapteze, in timp, virusurilor, troienilor si altor intrusi perturbatori de sistem de pe aici. In afara de introducere - pe care nu aveam cum s-o prezic - aceasta postare am scris-o in cap, dimineata, in autobuz, in drum spre lucru. Abia trezita din somn, cu tabieturile intrerupte de ticaitul enervant al ceasului, asteptam autobuzul in vant, ca frig nu era. Ma plimbam incolo, incoace in statie, doi pasi pe colo, alti doi pasi, iar mintea mea le urma sensul. Duminica dimineata. Mai nimeni pe strada, iar cerul, culoarea cerului, iata (poza), mi-a "infuzat" o stare hoinara aiurea.
Podelele autobuzului mai mizerabile decat cele ale curselor pe sate de acasa, chiar si la prima ora a diminetii - mocirla zapezii imbacsite - m-au ferit spre unul din scaunele din fund. Am plecat...Colegul nu stiu din ce parte a Asiei isi bea ieri cafeaua, in dreapta mea, cum isi bea probabil si supa, cu sorbituri terifiant perturbatoare a concentratiei. Toate perechile de ochi de pe el nu-l faceau sa priceapa ca-i enervant, ca ma enerveaza, ca imi vine sa-i fac ceva sa-si inghita si paharul din plastic dintr-o sorbitura...Sorbea agitat si precipitat...Am o resemnare totala vizavi de opiniile exterioare in ceea ce ma priveste, dar chiar si asa judec cum, poate, oamenii ajungand pe aici sau prin alte locuri similare ar putea judeca despre nebuni - persoana de fata se exclude - etalandu-si viata personala, prin locuri atat de suspecte cum ar fi, in cazul de fata, un blog. Nu. Nu-si etaleaza viata personala, ei etaleaza o poveste. Care odata scrisa isi exprima propria independenta, propria voce si capata un sens. In viata de zi cu zi, orice eveniment ce marcheaza o schimbare in viata cuiva, fie ca e vorba de o emigrare, nasterea unui copil, absolvirea unei scoli sau mai stiu eu cate si mai cate, e trait, chiar daca plenar, pierdut totusi in amalgamul evenimentelor similare; "omul schimbarii" incepe, in timp, sa ia situatia in care se gaseste ca atare si sa isi traiasca anonim schimbarea, cu care se obisnuieste pe masura ce timpul trece, timp  trecator ingrat care, in trecerea lui, face ca schimbarea sa-si piarda sensul si sa devina, poate, un episod, demn, dar demn doar de amintit ca anecdota la o masa, in familie, sau pe la amici, ca atatea altele, printre altele. Odata scrisa, povestea capata in mintea oamenilor un cu totul alt contur decat daca le-ar fi fost povestita, in treacat, in timp ce "povestitorii" isi faceau cumparaturile la Metro. Toate implicatiile pe care povestea le presupune vin ca rezultat al punerii povestii pe foaie, nu al simplei discutii in jurul ei. Pusa pe hartie, povestea devine altceva decat o simpla experienta pe care atatia altii o au si au avut-o inainte. Isi contureaza propria individualitate, dincolo de viata reala din care a fost inspirata. Iar persoanele reale devin personaje. Mai sunteti cu mine??? :). Apoi, mai e perspectiva din care e scrisa. Scrisa in timp real nu va fi la fel cu cea scrisa cu privirea spre trecut, spre ceea ce a fost. Intr-o poveste scrisa in timp real, omul se schimba odata cu ea si povestea se schimba odata cu omul. Parerile de atunci nu mai sunt cele de acum, iar cele de acum nu vor mai fi cele de mai tarziu. Doar scrisa la trecut povestea poate fi completa si poate capata candoare. De aceea am atat de multe pe care inca nu le-am spus :). Si, pana la urma, poate e un demers inutil, dar care imi face mie bine, si niciun rau altcuiva, vorba vecinului, colectionar de sepci. Haideti ca pe mine m-am pierdut, sper ca nu si pe voi. Si apoi, daca acum ma intrebati, prin Canada ce mai e?...Stati sa ma uit pe geam.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

pieces of...

...a Saturday day (o zi de sambata)
mereu am avut un sentiment de atasare fata de locurile "de cafea" pentru studenti, sentiment in voga si in Franta, la cantina studenteasca; in Romania, nu.
mi-a inghetat sezutul pe trepte ca sa imi traga colegul poza asta.
la semafor
copacii mei de poza, varianta "iarna"
vietatile mele de poza, varianta "singuri pe lume"

vineri, 20 ianuarie 2012

in familie

Bate un vant al schimbarilor in familia mea - a big wind of change - Bob a trecut azi prin framantarile pasului mic pe Luna, acelui mic pas menit sa-i schimbe viata, moment ce a venit la pachet cu toate emotiile aferente. Voi reveni asupra momentului atunci cand va fi momentul. Am trecut prin emotii toata saptamana, dar azi, fiecare ticait de secunda parca era o picatura chinezeasca. Vedem si vorbim.

Si astfel stand lucrurile, acum admiram un cu totul alt tablou al vietii noastre pe aici fata de cel pictat kitchios anul trecut. Anul trecut, pe vremea asta, umblam amandoi, de mana, prin magazine, sa ne cumparam sunca ieftina pentru sandvish-uri, timp in care asteptam, cu sufletul la gura, orice miscare a telefonului. Nu aveam job-uri, eram singuri pe lume, nu dormeam noaptea, inghiteam pe nemestecate totul, imi tremurau genunchii de frig, ducandu-ma pe jos pana la asociatia de negri, nu intelegeam o iota din ce ni se intampla, mi se prindea engleza de "marul lui Adam" si-mi tremurau lacrimile uscate la baza ochilor. Acum totul e cu totul altfel. Trecerea de la atunci la acum nu a fost una brusca, ci, graduala, ca cea de la adolescenta la maturitate, nu se simte, se intampla pur si simplu. Anul trecut, pe vremea asta, umblam cu picioarele inghetate, din restaurant in restaurant, sa ma angajez dishwasher, orice, acum ma plimb pe la advisori la colegiu sa-mi depun aplicatiile si sa-mi vad de drumul meu. Cu o atitudine inchegata. Tot la inceput de drum suntem, dar nu mai e nici pe departe neasfaltat, mocirlos si fara vreo directie. E de inteles si a fost de inteles. Cand nu reausesti sa-ti dai seama din ce parte bate vantul, iar in Canada bate, bate de te smulge din radacini, totul pare greu, stufos, cetos...
...Acum ninge frumos. Daca nu-mi uitam aparatul foto, si fesul meu cu motz, la vecina, va aratam si voua cum. M-a bagat vecina in sesiune de engleza ieri. Veneam de la colegiu si vorbeam de-ale imigrantilor ca de-ale femeilor. "Bei o cafea la mine?". "Da, da". "Bei o cafea doar daca ne continuam discutiile in engleza". "Nu, nu". "Atunci nu bem cafea". Si uite asa am avut sesiune de speaking, sesiune "academica", cu reguli si corectura, sesiune de mult programata, dar amanata constant pe motiv ca nu ma simt confortabil vorbind in engleza cu un om despre care stiu ca vorbeste romaneste si cu care nu am niciun motiv sa ma inteleg altfel. Dar a fost tare fain si am tinut-o intr-o "betie" toata dupa-masa. Ea vorbeste o engleza foarte buna si ne ajutam reciproc.
Si cum tocmai am venit de la munca, iar Bobi a ajuns cu zambetul pana la urechi, ca un canadian, de la treburile lui, ma bag la o dupa-amiaza linistita in familie :)

miercuri, 18 ianuarie 2012

lifestories

Am mai aruncat asa intr-o doara ca eu am niste preocupari mai intr-o doaga. Sunt foarte stresata de situatia integrarii in Canada, cu ceea ce clasic presupune integrarea, un loc de munca rentabil, si tot tacamul, situatie venita din raportarea mea ca individ la presiunea exterioara, careia incerc cu tot dinadinsul sa-i fac fata, dar imi tin mintea ocupata, in timpul meu liber, chiar intr-un mod ingineresc, desi n-am filon ingineressc nici sa-l caut cu lumanarea, cu lucruri pentru care am iluzorii planuri. Cateodata imi si spun ca iluzorii sa ramana, sa nu ma prabusesc apoi de plictiseala si sa nu mai am dupa ce tanji. Tocmai am fost iar la biblioteca de unde mi-am ridicat marfa mea cu carti despre marturii diverse si know-how sa scrii lifestories. Stiu ca am o conceptie destul de confuza despre trairea zilelor in interes propriu, sunt de acord si cu nevoia de a trai cum ma pricep, dar si cu cea pe langa lume si in rand cu ea. Incerc sa ma pun si la verticala si la orizontala ei, ajungand uneori sa dau impresia ca nu prea stiu pe ce lume sunt, dar si ca stiu. Imi umbla mintea prin locuri "trebuiesalasnepotilor", si nu-mi vine nevoia dintr-o datorie, ci de fun. De unde? Numai neamul meu de mongoloizi poate sa mi-o spuna. Ca sa imi fac o parere, ca postarea asta-i pentru mine, pana la urma pe cine intereseaza visele de noapte ale unui mojic, inainte de a veni in Canada si-mi aduc aminte de parca a fost azi, ii explicam cu tot interesul in care puteam crede atunci prietenei mele, cele mai iubite prietene ale mele, acum si in vecii vecilor, cum voi ajunge eu pe taramul fagaduit, neavand habar cu ce se mananca si cum imi voi gasi eu un job part-time si full-time ma voi apuca de scris scenarii. O, Doamne!!!! Pare ca eram intr-un scenariu de film american, "Yes, I can!". Stateam la ea in dormitor, cu o doza de bere pe scaunul de langa balcon, balconul cu iesire la verdeata, pe unde intrau gazele in casa, cu un picior sub mine, fumam si ii descriam. M-a batut o vreme gandul sa merg cursuri de creative writing, in care cred si nu cred, ca pana la urma sa iau de la biblioteca tot ce-am gasit scris, americaneste, despre subiect, adica tot pe-a mea. La cursurile la care merg acum am fost intrebati fiecare "ce cautati voi, oameni buni, pe aici?". Eu, nimic, vrea sa ma inveti sa scriu. Proful, acelasi de anul trecut, fiind unul cu ancestrali in scris, venit din neam de autori de short stories si ziaristi. Conform autodescrierii lui. E adevarat ca nivelul limbii engleze si vocabularul limitat de care dispun ma indispune, dar deocamdata tehnica ma intereseaza si interesul oamenilor cu aceleasi interese. Desi, stiu ca tehnica te poate limita, ajungand sa gandesti in tehnica si mai putin dincolo de ea. Am trecut si prin Romania printr-o astfel de experienta, la facultatea mea, dar asta-i alta poveste.
Ca omul e facut sa spuna si sa asculte povesti si toata umanitatea lui se concentreaza in poveste. Lifestories. Luati drept exemplu. Ce fac oamenii cand se intalnesc? Muncesc. In Canada. Nu, lasati mistocareala, oamenii, prieteni, care se intalnesc. La plimbare, in jurul unei mese la bar, in coltul fumatorilor. Povestesc. Isi spun povestile. Cauta urechi care sa-i asculte si asculta.

de noapte buna

E o vreme tare ploioasa la Toronto si bate un vant sa te injuri de toti sfintii. La intrarea in pasajul de la metrou, aici, e un cos de gunoaie, legat cu lanturi sa nu-l devasteze ratonii. Il pazesc si propovaduitori,  mesageri ai nu stiu carei secte. Ma saluta dimineata si-mi intind pliante despre depresii si tot asa. Cosul e plin de umbrele stricate, tot timpul. Sunt langa niste blocuri foarte inalte si fac un tunel "meteo", in care vantul turbeaza. Strica umbrele. Si cum n-am alta sansa de-a ajunge acasa decat sa-i trec prin raza, pe cuvant ca ajung sa ma injur de mama.
Pe-o astfel de vreme, munca incepandu-mi azi cand altii blocau autostrada mergand spre casa, am plecat mai devreme, sa ma plimb, sa-mi cumpar pantaloni de munca, de fapt. Comozi, cu elastic jos, sa nu ma mai impiedic...Cu acest motiv m-am mobilizat, ca-n realitate imi ardea s-o ard prin magazine. Cunoasteti sensul. Se-agita deodata hormonii shoppingului si pleci de nebun ca motanul la pisici in calduri. Eram shoppingareasa si in Romania. Nu prea aveam zile libere de colindat, cand le aveam rodeam popcorn la cinema, dar ma abateam mereu din drumul spre casa sa mai analizez piata de maruntisuri. Nu era de terapie. Erau momente precum crizele de epilepsie, terapia venea dupa ce-mi gaseam buzunarele goale. Iata cum mi-am schimbat insa tendinetele de consumator de nimicuri intre timp. E o ciudatenie, am devenit mai zgarcita dar, in acelasi timp, cumpar mai mult decat trebuie. Exemplu. Nu iau un sampon pentru ca am ramas fara si n-am cu ce ma spala pe cap, ci iau 5 deodata in oferta. Au cei de aici un stil de a consuma en-gros de parca si-ar alimenta un depozit de marfuri in subsoluri. Asta pe de o parte. Pe de alta, mult mai fatisa si cu tendinte de adaptare din partea-mi, ca nu eram asa inainte, chiar nu-mi cunoastem potenta de avaritie la astfel de cote, nu-mi mai baga nimeni mana in buzunar, inclusiv eu, daca nu negociem putin. Nu ca la talcioc, ca nu se poate, dar intotdeauna stiu ca orice produs se poate si mai ieftin, la un moment dat, cu putina bagare de seama. Dupa ce fac cumparaturi mai mari sau mai multe, trebuie musai sa ma uit pe bon sa vad cati bani am salvat. E chiar magulitor. (Pentru cei nefamiliarizati cu sistemul, atunci cand cumperi produse in oferta, pe bon apare si suma economisita, care poate fi destul de mare, cat mai mare, in orice caz, e mult mai vizil marcata si, evident, antidepresiva). Am stat jumatate de ora in Canadian Tire sa-mi dea de pe raft veioza cea redusa de la 100 la 25. "Un big deal am facut azi, Bob". "Super, dar lampa la ce-ti trebuie?". In fine, lipsa de talent.
Da, foarte interesant. Am inceput si scoala intre timp. Merg la cursuri de writing, ma perfectionez la scrierea de eseuri, sa vedem si la ce-mi va folosi, ne mai ajung pe la urechi si strigate de pe la protestele din tara, dar...chiar suntem mult prea departe de ele. Americanul a plecat. Bob isi cumpara costume pentru o prezenta mai fermecatoare, am avut si un weekend high cu amicii, eu m-am intalnit la noodles cu o "cititoare" (cum suna asta) de pe blog, o romanca tare faina, cu care chiar mi-a facut mare placere o plimbare prin centru, pe seara, totul laconic, sacadat, ca randurile acestea, ca nici nu stiu cu ce sa mai bat campii. Noapte buna!

duminică, 15 ianuarie 2012

de sus

Inainte de a veni in Canada, ne-am petrecut "luna de miere", adica cea de dupa primirea vizei pana la plecare, cand deja devenisem liberi de orice contract cu Romania, la Dejani, la o cabana in creasta muntilor fagaraseni, cu amicul lui Bobescu. Amicul locuieste acum prin vecinii de la sud si ne-a vizitat. La fel ca senzatia tremuranda de pe platforma de sticla din CN Tower a fost si cea a revederii cu amicul. E primul om, din cei pe care-i cunoastem de-o viata, care ne-a calcat pragul canadez. El cunoaste viata nord-americana mult mai bine decat noi si de mult mai de mult. O stie cu bune si cu grele si ne-o povestea inca din Romania, pe atunci cand noi nu intelegeam nimic. Noi ne plimbam pe atunci cu incantare pe abtibildurile statelor americane de pe frigiderul plin cu cremwursti si mici la gratar. Ne vedem in America, my friends. Si ne-am vazut. Cu aceeasi incantare, acum putin mai intelegatori. Am facut-o pe-a ghizii prin gerul canceros care s-a intors taman acum, dar i-a placut Toronto si cu lacrimi in ochi. Gerul. N-am urcat in CN Tower pana azi. Ca locuim aici. Ca in banc. Te ducem sa vezi ca sa vedem si noi. Ce senzatie ingrata de sus! Imi pare ca-i construit sa te subestimeze :).

Ne-am clatit vietile ca-n vremurile noastre bune. E amuzant, privit de sus, ca tot vorbim de sus, sa vezi cum ne cladim impresiile si cum ne exploatam toate argumentele de romani carora le place North America. E a doua noastra tara (nu fac confuzii geografice, vorbesc in licente, nu licentios). Si pentru el, ca si pentru noi, sunt tari care ne-au oferit experiente. Iar, in acest moment, experinetele nu sunt bune sau rele. Nu avem varsta calificativelor, ci a obligatiei de a incerca. Dar, repet, vorbim de sus, experientele traite pe viu, zilnic, pot fi labile si frustrante, dar daca nu le-as fi avut le-as fi cautat. Ca vorba din batrani despre batrani. De ce sa cauti batrani? Pentru mintea pe care ti-o pot deschide. Sunt o inteleapta, nu-i asa? Pai cred si eu. E 3 dimineata, lumea joaca poker, eu scriu pe blog ca la poker am fost buna si am iesit prima (din joc), iar gradele de la rosul de Chianti mi-au tulburat fusul orar. Si nu doar. Bine Gica, mai vorbim maine...


marți, 10 ianuarie 2012

vremuri prin ianuarie

Va voi pune acum poze din alba Canada in luna ianuarie. Ne-a inghetat iglu-ul si ni se imortalizeaza si privirea de frig cand scoatem capul pe balcon. Nu va impacientati, e forever november. O zi, dupa Revelion, ne-au albit si genele pe "-", acum, nici nu ninge, nici nu ploua, nici soare nu-i, nici vantul nu bate, dar nici nu ne lasa, nu-i frig, dar nici cald nu e, ca-n basme e, nici calare, nici pe jos. O vreme, ca noi, acum. Ma gandeam aseara - in momentele mele de filozofie nocturna, o filozofie plictisitoare si cu intreruperi, aeriene momente, scurtcircuitate si de gandul ca ai uitat sa-ti speli sosetele de munca, la cum se seteaza mintea omului si proceseaza sacadat evenimente si evenimente prin care trece, creandu-si singur o realitate inconjuratoare, independenta de altele si indiferenta altora. Sa ma si explic, ca sa inteleaga si lumea ceva. Un om vrea sa-si cumpere casa. Dar nu vrea doar ipotetic, ci inainteaza demersurile in sensul acesta. Toata realitatea lui se invarteste in jurul acelei la un moment dat proprietati. Asa e si cu emigrarea. Si dupa un an de zile toate proiectiile zilnice ale mintii tot in acest sistem functioneaza. In orele noastre de discutii avem aceleasi si aceleasi discutii, pe zi ce trece, putin diferentiate pe nivel de intelegere, in functie de ceea ce se mai adauga, in functie de ceea ce se mai schimba. Doar despre Canada si despre noi pe aici. Credeti ca-i plictisitor? Nici pe departe. Sunt absolut convinsa ca e o etapa absolut obligatoriu existenta in viata oricarui imigrant. Probabil ca adaptarea vine la pachet cu aceste simptome. Interesant e ca te simti rotita de baza intr-un proiect foarte important. Un project manager. Macar in acest aspect, in Canada, devii din start project manager fara prea multa experienta canadiana. Si nu te plictisesti deloc. Planuri peste planuri, dar ca toate planurile, facute sa cladeasca sau sa se naruiasca, tin mintea ocupata. Dar nu-mi luati in seama toate balivernele, sunt un om discutabil (cu radacina in verbul "a discuta"), vorbesc mai mult decat fac, si, dupa cum bine se poate observa, mi-am cladit platforma prin care sa pot vorbi de una singura.

Am dezactivat si bradul azi. Indiferent moment.   

duminică, 8 ianuarie 2012

deliciile noastre

Cum nu-i roman fara ioni, avem si noi ionul nostru. Cica Ion nu te invita, peste el dai buzna. Asa daduram si noi buzna peste el, sa-i golim dozele de Sapporo. De fapt, stia ca dam buzna si a luat si el ce-i place si buzniacului meu Bob. De cateva zile, car aparatul foto in spate, companie posetei mele de postas, sa prind cateva flash-uri deochiate. Nu-l scot nici din teaca. Drumul e acelasi, vremea-i mai grav decat putreda, s-a dus naibii si mitul Canadei inghetate, si-i tot exersez astfel diafragma pe gatelile mele. Ma pasioneaza gatitul, mai ceva ca pe bunica-mea, Dumnezeu s-o ierte, jur. Ma linisteste, dar ce-i de-a-ndoaselea-i ca ma apuc el doar cand sunt deja zen, extrem de linistita. Daca-s infuriata, mai bine castroanele in dulat, decat afar' pe geam. Vin seara de la munca, unde imi sustin toate orele in picioare, nu ma supara, ca am pedale premium, slava Domnului, si ma apuc de mirodenii. Mi-am facut dulapul mini-supermarket, savurez esentele de vanilie, mai ceva ca pe cele de la Cacharel. Imi aduc acum aminte cum aveau vecinele din bloc ale maica-mii caietel cu retete. Soios si patat cu untura. Ala de era patrimoniu familial. Nu exista femeie gospodara fara retetar. Si-l imprumutau una alteia, pasta de pix albastru era scursa de cat ulei trecusera prin ele. Cartile vechi de bucate nu-mi plac. N-au poze. Dar astea mai noi, si mai ales site-urile bune... le savurez. Cand eram la Bucuresti nu intram in bucatarie decat sa-mi fac cafeaua. Lumea ma banuia ca nu stiu sa-mi prajesc un ou si ca-mi tai degetele daca pun mana pe-o ceapa. Nu era asa. N-aveam timp pe atunci (nu, nu era de timp, ci de ritm - ca e o mare diferenta), eram intr-o agitatie perpetua, iar eu aveam nevoie de liniste ca sa ma indeletnicesc cu lingurile de lemn si spatula. Ca nu e o treaba pe care sa o fac in graba ca sa am ce baga in gura. Nu. E entertainment. E ca si cum m-as uita la un film bun sau as citi o carte faina. Starea e aceeasi. Pe cuvant daca imi concep Canada fara acest apetit. Eu sunt fericita, Bobi e bucuros, toata lumea-i multumita. Nu stiu cat e de incantata, ca nu-mi ies intotdeauna ca in poze, dar gustul e indiscultabil. Nu se discuta. Si nu-s numai eu. Bobi e intr-o continua devenire "gastroastronomica". Cand il apuca pe el facutul de melci, cornuri si alte tarasanii, nu se lasa pana nu se lauda la toti vecinii. La vecinii nostri, doi. Ne-a facut gogosi, dar din aia moi, si fragezi, si aromati, si cu lapte, i-am rezolvat dintr-o bucata. Si face si pancakes cu sirop de artar...hmmm...By the way, in bloc la noi e competitia maestrul bucatar. Batalia se da pe hol. Cand isi prajeste chinezul peshte, saliveaza ochii.

vineri, 6 ianuarie 2012

iar cu recomandarile

Ni se mareste gasca imediat, din februarie. Vin amicii amicilor nostri si vor sta in bloc la noi. Iata cum functioneaza cu inchirierile de apartamente pentru cei nou veniti. Va povestesc din experienta. Inainte de a pleca noi, ne gandeam ce simplu va fi. Vom ateriza, ne vom caza la un hotel peste noapte si a doua zi vom merge sa inchiriem un apartament in care ne vom muta rapid. As simple as that. Nu. Ca sa mearga atat de rapid cum planuisem, aveam, si in aceasta situatie, nevoie de o recomandare buna. Noi am dat, chiar inainte de a pleca, peste niste cunostinte de-ale lui Bobi, care ne-au ajutat, noi inca in Romania fiind, sa inchiriem apartamentul. Cand au venit vecinii, au umblat prin complexele din apropiere de downtown sa inchirieze un loc. Pe langa faptul ca, din ce povesteau ei, aratau groaznic, exista complexe care se prezinta oribil, le spuneau ba ca nu sunt locuri, ba ca trebuie sa mai astepte...Aici, la noi in cartier, treaba s-a rezolvat cat ai zice peste, ba au avut si de unde alege. De ce? Pentru ca i-am recomandat noi, noi nefacandu-le administratorilor niciun fel de probleme cat timp am locuit pe aici. Au nevoie de astfel de oameni pentru reputatia complexului - fiind doar blocuri cu apartamente de inchiriat - pentru ca sunt destui nebuni care nu fac altceva decat sa-i duca de rapa. In apartamentul in care locuim acum, inainte de a ne muta, statusera unii de fusesera evacuati in dementa lor. Sparsese politia usa, iar cand am venit tocmai montau alta. Dar, zona e foarte linistita, parcul din fata e senzational, mai ales pe perioada verii, cand totul e verde, copiii au zona pentru joaca, peluza e foarte buna pentru tot felul de sporturi, poti iesi la iarba verde sa citesti linistit o revista, pe o banca sa te reculegi, frumos. Si iarna e placut, cand totu-i alb, acum nu prea e, e deprimant cu copacii goi, dar vremea-i de vina. Locuiesc pe aici multi indieni, pakistanezi, dar fiecare cu treaba lui. Ieri, am mers sa vorbim pentru amici. Cand a aflat Olga din Odessa, administratora, ca noi suntem, nici n-a cartit. "Avem nevoie pe aici de oameni din tara voastra" :). Acum, toata aceasta retea de cautatori de comori, adica de oameni la locul lor, pe mine nu ma deranjeaza. Ba chiar deloc. Situatia poate fi perceputa ca fiind constrangatoare. Pentru mine nu e nici pe departe. Sa-mi ceara sa fiu la locul meu face apel la natura mea. Eu nu derajez pe nimeni, nu-mi convine sa fiu deranjata, si nu am calatorit 10.000 de kilometri sa aflu asta, asa am crescut acolo de unde am venit. Si-mi convine de minune aprecierea vizavi de oamenii cu bun-simt. Acum nu ma lauda gura fara mine, dar chiar asa sta situatia. Inainte de a te baga pe maneca ba cu unii, ba cu altii, incerci sa afli cam ce fel de oameni sunt, nu de alta, dar ai suficiente probleme tu, ca sa-ti mai creeze si altii altele. Toronto e un oras global, nu doar canadian, in plus, extrem de concurential. Zecile de natii care-l locuiesc pe suta de metri a dus, probabil, la crearea acestei retele de recomandari si bune referinte. Imi dau si eu cu opinia. Acum, sa inchei intr-o nota traumatizanta, ieri am speriat un politist, chiar doi, ca sa va dati seama ce aparenta de sperietoare de ciori am. L-am speriat pe unul de era sa fac infarct. Pusesem haine la spalat si ma duceam, in pijamale fiind echipata, cu emblema maimutelor de pe ele, sa le bag balsam. Cand sa dau coltul, sa iau liftul, apare ca din neant un politist, cu emblema lui, dar cred ca mai din neant ii aparusem eu in fata. Omul in gandurile lui nu se astepta sa-i le tulbure vreo tipenie si a tresarit din toti rarunchii atunci cand m-a vazut. O reactie de om speriat de bau-bau. Celalalt s-a speriat de reactia lui :)). Nici nu m-am mai uitat la ei. Am inceput sa rad si am fugit pe scari, ca poate ma si impuscau.

joi, 5 ianuarie 2012

sepia, sepia

Mi-au adus oamenii de la New York un tablou sepia al celebrului pod, m-au depistat, atat de mult imi plac, trebuie sa trec pe la magazin sa-i cumpar o rama pe masura, ma enerveaza ca n-am cuie prin casa sa le atarn pe toate, as vrea ceva vederi in acest stil si din zonele urbane romanesti, fac eu rost de ele cand voi merge acasa. Prin august e ocazia primei reveniri, dar stam inca in dubii. Se marita sora-mea. E frumos sa fii prezent, sa fii alaturi la evenimentele frumoase ale familiei, dar acum si-a gasit si ea :). Vedem, e timp pentru toate. Eu nici nu stiu daca sunt maritata sau nu. Noi am emigrat cu common-law partnership. Adica n-am inel de cununie, suntem o familie moderna. Acasa suntem prieteni, la canadieni figuram ca fiind sot si sotie. My wife, my husband. Suntem in doi inca de cand ne faceam veacul prin caminele studentesti din Bucuresti, vreo 10 ani sa fi trecut de atunci. Cand am mers sa ne facem analizele pentru emigrare, am intalnit doi oameni din Iasi, care se pregateau pentru Montreal. Pe ei i-au pus sa se casatoreasca. Pe noi, nu. Nu i-or fi obligat, le crestea probabil punctajul, ce stiu eu. Pe noi, ne-au pus sa le atasam la dosar poze cu noi doi, amandoi, de unde sa reiasa ca ne-am petrecut timpul impreuna, aproape 10 ani, asa cum declaraseram. Ne-au dat pozele inapoi, odata cu viza de emigrare permanenta. Le-am dat fotografii de la munte, de la mare, in care se vedea clar trecerea timpului si peste viata noastra de cuplu. Cand totul era aproape in regula cu dosarul, am primit de la ambasada o foita prin care ne cerea sa declaram in fata unui consilier juridic sau ceva, ca suntem parteneri de viata. Ne-am cutremurat atunci, sa vezi ca ne pun astia sa ne casatorim. Nu era niciun bai. Ne faceam rezervare la primarie, luam doi martori si semnam. Dar ne gandeam, ia sa vezi cat mai dureaza si asta, iar noi chiar nu mai aveam rabdare. Am fost pe la notari, ne spuneau aia ca nu pot semna un document total specific altei tari etc. N-a fost nimic. Trebuia doar sa semnam foaia. De restul se ocupau ei, canadienii. Interesante aventuri si cu dosarul. Aveam o diploma de masterat pe care facultatea intarzia sa mi-o elibereze. Am zis ca fac infarct cu ei de gat atunci. Era sa mi se naruiasca si viata de cuplu :). Asteptau nemernicii, ce asteptau, ma amanau, stiau ca e urgent, de m-am pus pe telefon si i-am amenintat ca-l sun pe rector. Si daca il sunam ce? Dar aflasera ca lucrez pe la un ziar si a doua zi am avut diploma. Poftim, respect. Primeam atunci tot felul de indicatii externe, o ciocolata, o sticla de vodka, nu le dau nimic, le-o bag pe gat. Si ce ma frapa era ca totul se invartea la nivelul secretariatului. In fine. Povesti. Aventuri si acolo, aventuri si aici. Trebuie sa fii dur, o spun eu, dura buricului din pamant, trebuie sa fii dur ca altfel te mananca pestii. Si acolo, ca si aici. Povestea omului dur a fost si povata celor vechi pe aici, pentru noi, noii. Nu te lasa ca te rontaie astia de viu. Nu fi nesimtit, dar fa-o inteligent pe-a prostul. Gata, plec sa-mi cumpar iarasi rame, la cate am luat in ultima vreme chiar mi s-ar cuveni un discount. Imi iau si vecinii companie, ca tot nu ne-am mai petrecut noi de mult.

e in regula

Vecinii mei au fost plecati pana acum, peste granita, s-au intors cu diverse povesti de oameni plecati, povesti pe care eu le savurez cu o atentie infailibila. Am stat ca amicii de am ciocnit retroactiv un vin, in contul Anului Nou. S-au chinuit mult altii pe aici, s-au zbatut mult, si-au muncit bratele si mintile din cap sa se puna pe picioare ca sa ajunga multumiti de ei, sa fie multumiti cu toate. Noi suntem bine. Noi suntem foarte bine. E totul in regula. Suntem doi. Suntem tineri. Iar experientele noastre sunt povesti de adormit copiii. Muncim decent. Pe salarii decente raportat la varsta canadiana pe care o avem. Am venit cu limba stiuta. Ascultam povesti si stim ca suntem prea bine. E adevarat ca, uneori, ne mai trec frisoanele, cum mi s-a intamplat mie in ultima vreme, cand vedem ca parca nu se mai termina, cand intelegem ca parca abia incepe. Dar asta nu-i nimic. Toata fandoseala prin care am trecut recent a fost efectul mai multor factori. Parca ma luase putin teama, Anul Nou fiind termenul scadenta a relasului in care ma cuibarisem de ceva vreme. Toate dupa Anul Nou. Iar "toate" insemna cautarea altui job, inscrierea la colegiu, care pana in februarie trebuie rezolvata - cautarea altui job presupune automat renuntarea la cel pe care il am, care, nefiind cine stie ce, e totusi la indemana, pentru ca-mi permite continuarea cursurilor pe care deja le am incepute si pe care saptamana viitoare le reiau; admiterea la colegiu va insemna, pe langa toti banii pe care va trebui sa ii dau (mii de dolari), si faptul ca nu voi mai munci, nu in felul acesta, o perioada. O perioada destul de lunga. Asta va insemna ca Bobi sa reziste de unul singur pana reintru si eu in schema. Si tot asa. Toata aceasta adunatura de factori m-a imobilizat cumva. Dar, am gasit solutia, cea aplicabila la casele mai mari - prioritizarea. Ce-i mai important in fata. Restul pe urma. Nu-i nimic nou in toata aceasta insiruire, sunt foite la catalog inca de cand am venit, dar ele devin deja extrem de concrete. Anul trecut a fost cu ale lui, anul acesta va fi cu altele. Anul trecut a fost cel al asezarii, al dumiririi, al adunarilor, am pus ban pe ban sa merg la scoala, nu mi-a trebuit ciocolata, o singura fixatie am avut si am tras cat am putut, de multe ori injurandu-mi zilele macabru. Cei din Canada, care citesc pe aici, au trecut si ei, probabil, prin tot ce incerc eu sa spun, cei din Romania sper ca inteleg. Ca nu traim in filme americane. In plus, nici nu-mi permit sa-mi bat joc. Am plecat la 10.000 de kilometri, primesc invitii la nunta de la frati si nu stiu daca sunt in stare sa ajung. Si sunt inca in perioada de sapare. Nici fundatia n-am turnat-o. Tot dau cu lopata, tot dau cu lopata. Ca n-am venit aici cu bani. Trebuie sa muncesc pentru fiecare cent. Iar eu nu ma intorc cu coada intre picioare ca mi-s mandra. Doar cu coada sus :). Hai ca acum nu vreau sa glumesc, ca-s serioasa. Eu scriu si multe prostii, mai ales dimineata imi arde de sotii, dar acum chiar vorbesc serios. E trecut de miezul noptii.

miercuri, 4 ianuarie 2012

cosmaruri pe la amiaza

Inca de la inceputurile acestor pagini am batut tobele ca bine sa fie inteles pentru toata lumea ca postez aici tot ce-i mai cu putinta personal in ideea ca si prin exemple personale, oamenii isi pot face o idee. Daca ei neaparat asta cauta. Desi, cumva, multe nu le spun ca sa ajunga la urechile altora, ci le spun ca sa ajunga la urechile mele, fiind oricum extra-irelevante. Incerc, prin metoda de fata, sa-mi aloc un timp personal prin care sa-mi fac o tzar de ordine in cap. Sunt genul de pagini ca genul de discutii pe care le ai cu prietenii, seara, la o bere, dupa serviciu. Depinde de prieteni, dar acolo nu vorbesti statistic despre incalzirea globala, criza economica, rata somajului si incidenta femeilor abuzate, discuti despre ce ti s-a mai intamplat peste zi si-ti dai cu parerea ta neavizata, nascatoare de barfeli. Am simtit nevoia sa fac, din nou, aceasta introducere, pentru ca vreau sa povestesc ce am visat asta noapte. De fapt, asta noapte de pe la 10 ziua, ca mi s-au prelungit orele de hibernare pana la amiaza. Nu stiu din ce cauza. Ce minte trasnita! Sunt frapata. E stilul de cosmar pe care am senzatia ca l-am avut de mai multe ori, dar nu sunt sigura. Cica as fi fost in Canada de un an, timp in care traiam in Romania, adica avusesem, intre timp, vreo 3 vizite si ma zvarcoleam ca mi-am lasat in camera de camin din Canada (!) toate lucrurile mele valoroase, paturi si cearsafuri, si imi era teama sa nu mi le arunce administratora si sa bage pe altcineva in locul meu in casa. De multa vreme n-am mai avut cosmaruri cu analogie la realitatea canadeza, inca de pe vremea primelor trei luni, cand, in Canada fiind, pierdeam tot timpul avionul spre Canada, cosmar pe care am inteles ca l-au avut mai multi. Ce-o fi in mintea mea numai ea stie. Oi fi stresata. Ceea ce stiu e ca e (e ca e) stresul omului dezordonat, care se agita cu parul valvoi prin casa si-si spune sus si tare cat sa se convinga si sa-si creeze singur o realitate vizavi de cat e el de amarat, in loc sa se aseze pe treaba si sa si faca ceva. Te nemultumeste job-ul? Ok, darling, schimba-l. Daca nu-l poti schimba, macar incearca. Tulbura internetul, inroseste tastele, pune CV-uri, baga-ti ghetele in picioare si tai-o la drum, ceva in stilul, de exemplu. Nu te mai tot agita ca bulele ca devii un Bula. Asa am un stil de a-mi tulbura existenta, ceva de nestapanit. In loc sa-mi pun o mie de intrebari cum o fi si ce-oi pati, mai bine ca farurile doar o suta de metri in fata vizualizare. Ca e mai eficient. Pai daca in loc sa fiu in fata acestui calculator, as fi la masa de prieteni, cea de care vorbeam mai sus, mi-as dori sa fie pe acolo si unul care, satul pana peste cap de mine, sa-mi dea cateva dupa ceafa mea de berbec si sa-mi explice asa cum si eu, de una singura inteleg, capoasa la origini totusi fiind, ca trebuie sa-mi detalieze. Sau sa-mi deseneze.

marți, 3 ianuarie 2012

din nou, cu usurelul

A intrat, din nou, lumea pe fagasul ei, ca dupa fiecare nou inceput de an. S-au terminat si sarbatorile. Stiti de unde stiu? De la brad. Ca e trist. Sta stingherit in coltul lui, asteapta sa-l golesc de toate si sa-l arunc langa conteinerul de gunoi, unde, ieri, pe langa maldarele de deseuri organice, ca n-au mai venit gunoierii de zile intregi, stateau la orizontala si ramasitele albe de beteala. In anii din urma, eram si eu din aia cu liste de obiective pentru noul an, listam cu rosu si cu numar de ordine ce trebuie sa fac, ce trebuie sa schimb, chiar daca imediat dupa uitam de foita colorata de notebook, iar la sfarsitul anului o adaptam cu indulgenta si cu diverse circumstante atenuante. Anul acesta, am lasat-o moale, iar anul acesta chiar aveam multe de pus pe lista, dar atat mi-a stat capul la ele, incat m-am deprimat si am stat asa cam toata perioada Revelionului. Un concurs de imprejurari mai putin favorabil noua a facut ca in perioada aceasta sa ramanem cam singuri in noaptea dintre ani, si, sincera cu voi sa fiu, am avut simptomul despre care multa lume plecata vorbeste, si anume, acela al dorului de casa. Dar nu-mi era neaparat dor de casa - am vorbit cu ai mei cat sa inrosesc Skype-ul pentru tot anul - cat imi cautam un motiv sa cred ca despre asta era vorba. In realitate, banuiesc, toate gandurile aferente planurilor si tot stresul aferente lor m-au facut sa nu simt palpabil tristetea trecerii anului vechi si bucuria venirii altuia nou. N-a fost foc de artificii in sufletul meu, a fost o simpla trecere dintr-o noapte in alta si cam atat. M-am odihnit mult zilele acestea, si-n toate noptile din mijlocul zilei, m-am linistit, mi-am revenit, ca s-o pot lua cu toate de la capat. Gasirea altui job, intrebarile daca merita cautarea altuia in conditiile in care eu, din toamna, voi merge full-time la scoala, banii pentru inceperea scolii, instabilitatea generala, in general, toate s-au adunat. Sau mi-o fi venit starea tremuranda de la sacul de grapefruit pe care l-am stors cu inversunare zilele acestea. Nu glumesc, cred ca daca goleam sacul umpleam butoiul. Fata de inceputul anului trecut, s-au schimbat multe. Atunci, eram mai inocenti si mai avizi de aventura canadiana, acum am inteles ca nu-i nicio aventura, ca e viata noastra, pe care, asa cum ne-o vom asterne, asa o vom dormi. Afara e un frig de crapa pietrele la mai bine de -20 de grade si am avut o portie buna de ras inca de dimineata, cand l-am vazut pe Bobi cum isi pune pe el toate hainele din dulap. El lucreaza in layout, afara, iar pe sus, mai bate si vantul sa-i smulga hamurile. Cei de va ganditi la plecare, pregatiti-va bine sufleteste ca povestea mea e extrem de comuna. Nu e cu nimic speciala, si nici prea diferita de inceputurile altora. E frumos, vezi multe, inveti multe, dar ele nu-s povesti, ci sunt traite pe viu. Dar tot secretul, testat, e sa-ti ghidezi pasii pe ganduri bune, nu pe toate nevrozele paralitice si nebunesti ca ele nu pot aduce nimic bun. Si nici nu e sanatos. V-am povestit dementa de pe strazile Revelionului, daca ati vazut poze din Londra, a fost ceva oarecum similar, parca totusi mai linistiti, acum sa nu se inteleaga ca toti cadeau ca petardele de beti, era puzderie de oameni intregi la minte, iar, pana una alta, din betie oricum te trezesti. Ca asa, cum spunea si Gilbert, in celelalte zile sunt oameni normali, ca oriunde in alta parte, si, viata, in general, aici, e ca oriunde in alta parte, cu bune si cu rele, cu usor si cu greu, cu urat si frumos, cu toate antonimele si antagonismele posibile. Ramane la latitudinea fiecaruia sa le inteleaga balansul. Cu cat intelegi mai bine tandemul, ca-n povesti, bine-rau (ca tot m-am apucat eu sa citesc povesti japoneze), cu atat le traiesti mai rational pe cele rele, si cu atat mai multa bucurie pe celelalte. Mi se luase iar si de scris pe blogul acesta :))) - iar o dementa de copil rasfatat - dar am inteles, din nou, ca ceea ce te bucura te va bucura si mai tare. "Take it easy", in traducere si adaptare, "da-le dracului", ca am destule pasaje in cartea mea pentru care trebuie sa spun "multumesc".

PS: Sa va povestesc o sindrofie. Ieri. Ne pregateam de frig, stiam ca vine gerul. Sa iesim din casa sa ne aprovizionam cu apa minerala. Dar sa trecem sa ne scoatem si niste poze de inramat. Astea sunt din categoria "ale mele nebunii". Ne-am facut portrete de indragostiti pe la Niagara, prin centru, mai vechi, pe la Torino...si, suferind de megalomanie, portret cu mine sub tei. "Asta pentru ce-i?", ma intreaba Bobi. E pentru tine :))). Am acum toata casa plina de cadre. Ca am primit si cadouri de Craciun rame de fotografii si chiar trebuia sa le gasesc o utilitate, cu atat mai mult cu cat se potriveste stilul noptierei mele high fashion.

duminică, 1 ianuarie 2012

Revelion 2012

La multi ani si un an cat mai usor sa fie pentru toata lumea! Dupa ce ne-am pregatit sarmalele si cozonacii aseara, din nou, altii, am facut un Revelion in doi pana la urma, am "stricat" un vin rosu cu scortisoara si bucati de mar, am zis sa facem un tur in jurul blocului sa ni se aseze, dar am deschis televizorul, luminile si multimea de oameni din centru ne-au luat ochii, mintile chiar, acum ca trecu, ne-am imbracat cu blana, am fost surprinsa ca nu-mi gasesc ghetele in casa, le uitasem la munca de unde pare-se ma intorsesem in adidasi, am pus totul pe noi, dar afara e primavara in toata firea, s-a topit zapada, cand ziceam si eu ca ies sa fac un snowman copiilor de indieni.
Am zis sa iesim, vedem si noi cum petrec canadienii Revelionul in strada, la orice ma asteptam, dar la asa puzderie de "omenet" nici in visele mele macabre. Statiile de metrou colcaiau de lume, cu cat te apropiai de downtown, cu atat vagoanele se clatinau de oameni pe sine, aflasem ca dupa 12 e gratis TTC-ul, acum am inteles si pentru ce. Cine facea fata valurilor de nauci! Chiar nauci, ca asa o fauna n-am vazut in viata mea. A fost seara papusilor inocente, in rochii sclipitoare, putin peste sezut, cu umerii goi si pantofi argintii, pe tocuri de podium. Frumos, frumoase, dar sa-mi fie cu iertare, parca erau scapate toate de la bordelul celei mai teroriste matroane. Care mai de care echipati de sarbatoare. De carnaval. Ca la un moment dat te uitai spre cer si te intrebai din ce parte au cazut. Costum negru, cravata cu ac, un joben lucios si-un casetofon ca o jucarie, cantaret, carand de mana o marioneta drogata, incercand sa-si tina echilibrul high heels. Masini escortate de politie prin multime, in plina strada si o femeie aurie cautand sa-si caute loc, alergand bezmetica printre faruri, de parca era urmarita de mafioti. Si multe altele asemenea o ora si mai putin cat am stat in centru. Erau si oameni pe strada lor, veniti sa vada spuza de artificii, care, by the way, n-au durat si nici cine stie ce n-au fost, am facut parte, ce ma bucur ca am facut parte, dintr-o adunatura pestrita, cea mai pestrita patura de oameni pe care am vazut-o vreodata in viata de pana azi. Erau haotici, personaje etalon ale comediilor bune, dar erau simpatici, nu agresivi, nu te injurau si nu-ti umflau ochii in plin drum cum mi s-a intamplat mie, odata, tot intr-o noapte de Revelion. In Canada nu e permis consumul de alcool aiurea, prin tramvai, pe strazi. Prin urmare, nu umbla nimeni cu sampania deschisa prin multime. Ca erau beti, asta e alta poveste. Ori ca aveau ei rom in sticlele de Cola, asta n-am de unde-o sti. Dar prin palcuri, palcuri de miros de marijuana m-am plimbat toata seara, cat i-am admirat, m-am minunat. Politia era la post, cu mana pe pistol :). Erau de veghe doar, nu se luau de cei care mergeau in maini. Ii lasau in plata Revelionului, ca doar o data in an e Anul Nou. La metrou, alta istorie, tipa sarmanul "sofer" de-i iesea sufletul, "pleeeeease, pleeeease", nu putea inchide usile, nu le putea deschide, s-a enervat, a inceput s-o dea in glume, de la microfon, radeau betivii, se amuzau, se lingeau (chiar asta faceau, cum sa zic altfel), cantau...Lumea asta "diforma" e total altfel fata de cea pe care am vazut-o si printre care am crescut pana acum. Diferentele se vad, se simt. Dar asta nu inseamna nimic. Nu-i mai buna sau mai rea, e diferita si asa ramane. Doar n-oi judeca lumea ca nu-i cum sunt eu. Ha ha ha. Ca si eu sunt ca ea.
E bine, mai oamenilor, mai trecu un an, vine altul, va fi cum va vrea el, dar asta nu ma impiedica sa va urez din toata inima un 2012 in care sa va bucurati de voi, de cei de langa voi si sa fiti optimisti!
LA MULTI ANI BUNI!

La multi ani!!!