Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 30 decembrie 2012

La multi ani!

Dragii mei, dragi, am intrat doar sa va ur.
(Noi ne vom petrece seara de Revelion alaturi de prieteni. M-am pregatit azi pentru ei, sper sa aprecieze efortul. I made a big cake for my big friends.)




Sa fiti sanatosi in anul ce vine, sa va tineti familiile voioase si sa va bucurati de voi!...

...Si sa cititi blogul in continuare! Va multumesc ca ati fost aici si ca m-ati suportat.
Va doresc din tot sufletul tot ce-i mai bun!

La multi ani fericiti!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

aproape sfarsit de an. a nins azi toata ziua.
(am vrut sa ma duc dimineata la polonezi sa iau carne sa fac sarmale ca vin amigos de Revelion la mine, dar nu ne-am mai dus ca iar se ridicasera nametii pe strazi. asa ca, dupa ce m-am sculat, mi-am pus niste ceai cald si am iesit in fata blocului sa-mi fac omuleti din fulgi. aveam si morcov, si fes, dar nici asta nu mi-a iesit ca era zapada afanata si se prindea de manusi, dar nu se lega, se spargeau bulgarii in palma. asa ca, m-am 'nervat si l-am pus pe Bobescu sa dea cu aspiratorul prin toata casa ca sa nu mai macane in gol. iar pe seara, ne-am dus sa ne plimbam prin zapada prin parcul din spate, cel de langa biblioteca, Doamne, ce frumos. Toronto e frumos si verde, si alb.)

vineri, 28 decembrie 2012

Toronto e aproape gol. Am plecat la munca de dimineata, dar ca si ieri tin scaunul sa nu pic din el. Lumea e deja in vacanta. Dupa cateva zile bune de hodina, greu iti vine sa te-apuci de-o treaba. Toronto e gol de oameni si plin de zapada. Bobi ieri nici n-a ajuns la munca de nameti, ca el merge la padure, cu noaptea in cap si masinile nu erau intrate sa dea carare. Maine ies sa-mi fac damblaua cu oamenii de zapada. Am un fetis cu oamenii de zapada. Poate reusesc sa fac o familie. Daca vreti sa veniti, va astept :).
Am vazut ca-i moda sa vorbesti sau sa expui credinte religioase sau anti pe unde o fi si cum o fi, asa ca am zis sa zic si eu, adica eu de ce nu? Nu prea ma avant, de obicei, in pareri pe cele sfinte ca nu ma pricep, dar zic asa. Eu provin dintr-o familie catolica. (BTW, in Canada, fiecare e cu bisarica ma-mii lui). M-am impartasit prima data la 8 ani, atunci cand m-au imbracat parintii in rochita de "mireasa" si am aruncat cu petale de trandafir pe covorul din biserica, alaturi de alte mirese cochete si miri chipesi. Crescuta intr-un cartier eminamente catolic, comunitatea impunea mersul la catehism si la biserica duminica de duminica. Ma spovedeam saptamana de saptamana, nici nu stiu de ce-i spuneam parintelui ca ma caiesc si-mi dadea si de pocainta, dar aveam repertoriu. Saptamana de saptamana ma caiam de aceleasi pacate, nici nu le faceam, dar tot le spuneam la parinte ca sa nu para, altfel, ca sunt prea putine. Acestea sunt povesti de cand eram copil ca de cand am inceput sa pacatuiesc nu m-am mai dus sa ma spovedesc. Mergeam deci la biserica duminica de duminica si cand trageam mata de coada, ba ca-i frig afara, ba ca biserica-i departe, ma mustra constiinta. Nu puneam la nicio indoiala de ce si pentru cine bateam cararea, nici nu ma gandeam, nici nu ma preocupa. Ma duceam la biserica pentru ca ma trimiteau parintii si apoi ca ma trimiteam eu manata de o constiinta biciuitoare a facutului datoriei fata de ceea ce se spunea ca se cuvine a fi facut. Cand eram copil, copil, apoi, cand am mai crescut putin, constiinta s-a mai dus cu anii, si intram in biserica numai cand mi se scufundau navele. Sa-l rog pe Sf. Anton sa-mi dea sanatate si-un barbat bun sau mai stiu eu ce-i ceream, contra cost. Sau luam la rand bilele Rozariului numarand totodata cate mai am pana la capat, indesandu-mi genunchii in patul moale, cand recitand pe repede inainte mai si adormeam printre.
Era practica comunitatii din care faceam parte si in spiritul careia am crescut. Dar nu dispuneam pe atunci de esenta lor.
Si abia acum imi dau cu parerea. Departe de orice indoctrinare si orice practica bisericeasca, cred in filosofia crestina, a iubirii fata de aproapele. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, un alt mod de a spune fiind ce tie nu-ti place altuia nu-i face. Si cred in Isus Cristos, nu la modul idolatric si in numele caruia sa-i dau pe altii de ceasul mortii, ci ca simbol, ca exemplu de umanitate si dumnezeire in acelasi timp. Isus Cristos care inainte de a fi Dumnezeu a fost om, care inainte de a a fi om, s-a nascut din samanta dumnezeiasca. Ca simbol definitoriu al fiecarei fiinte umane care populeaza infima noastra planeta, indiferent de religia in care a fost botezat. Nu extrapolez simbolul crestinismului la toate religiile si nici n-am pretentia a zice ca a mea e mai buna ca a ta, ci dupa umila mea parere, om si dumnezeu in aceeasi fiinta e esenta. De aceea, Craciunul, sarbatorind nasterea lui Isus Cristos, are pentru mine insemnatatea readucerii aminte a dualitatii omniprezente si caracterizante a fiintei umanei. Ca de altfel, nu pup nici moaste si nici genunchii nu mi-i jupoi taraindu-mi-i dintr-un colt in altul. Si il stimez si ma inchin mai degraba lui taica-miu care fugea de acasa cand venea popa cu blagoslovitul, dar un om plin de iubire fata de semenii lui, nefiind in stare sa faca rau sau sa urasca, decat alora de-si sparg capul de icoanele bisericilor si umbla apoi prin lume cu capul patrat.
Amin.
Gata. Poate mai continui cand ajung acasa daca ma tine spiritul pana atunci.
Va salut!

joi, 27 decembrie 2012

A nins la Toronto, taman in fata blocului la mine!
(Va rog sa aplaudati, ma invat cu noul meu aparat de incantarea caruia am si mutit in ultima vreme, dupa cum bine ati observat).
PS: Tatal lui Stoe mi-a dat cadou CD-ul Cleopatrei Stratan si de cateva zile nu ma mai satur ascultand angelica voce a acestei fetite cantand aceasta piesa de Sarbatori :).

duminică, 23 decembrie 2012

vineri, 21 decembrie 2012

de pilda

Deci ati vazut pozele? Sunt asa mai din colectia primavara-vara. Iar bradul pe care il vedeti a stat in balcon pana prin aprilie. Anul acesta am scos capul din gaoace, spre deosebire de primul an, cand cel putin sase luni ne-am invartit de unii singuri in jurul blocului. Apoi, in job-ul meu de supravietuire, lucram weekendurile pentru ca aveam nevoie de bani, aveam nevoie de un cont, care sa ne ofere cel putin la nivel psihic, senzatia de stabilitate. Nu ma feresc sa zic si am mai zis-o, noi am aterizat cu doar 10.000 de dolari la buzunar. Am auzit si variante care au aterizat la fel ca noi, dar spuneau, sus si tare, sa-i auda toata lumea, baaa, noi n-am fost acasa niste parliti, noi o duceam bine, nu ca altii....N-am stat sa contrazic pe nimeni, nu e frumos sa spulberi visele de noapte ale nimanui, dar cand toata averea ta se cuantifica in 10.000 de dolari, o duceai bine pe dracu. Apoi, n-aveam nici mijloc de locomotie si greu te misti fara prin Canada.

Acestea fiind zise de introducere, m-a intrebat cineva intr-un comentariu la o postare recenta daca dupa doi ani tot dezradacinata ma simt sau cat de cat am inceput sa mai prind radacini. Am citit pe undeva ca aici ar fi usor sa le prinzi ca e multa apa. Nu o sa ii raspund cu da sau nu, ci o sa ii dau o "pilda", poate banala si tocita, mediocra si cretina ca mine, dar cred ca destul de elocventa.

...Sa zicem ca esti un tanar modest, care dintr-o ambitie tinereasca si o lehamite pe masura, te hotarasti sa te duci la oras sa traiesti si tu mai bine, mai asezat. Ai un unchi pe-acolo, stii ca o duce bine, tot timpul cand venea pe la tine te cam baga sub masa pentru ca el se lauda spunand ca are cu ce. Iti arata, iti demonstra. Si inca de pe atunci, timid, dar sigur, tu incepusesi sa visezi. Dintr-o marinimie mirobolanta, acest unchi se arata de acord, ca in schimbul unei modeste sume de bani, sa te tina pe la casa lui. Iti zice inca de la telefon cat de prost o duci, dar cat de minunat vei fi. Te incurajeaza, iar tu o iei razna. Incepi a planui si a-ti construi mii de ganduri bune, ganduri care ti-au fost interzise, dar nu va mai fi asa de-acum incolo. Faci bagajele, iti indesi acolo tot ce ai. Mai nimic, dar sa nu zici ca te duci cu mana goala. Ai niste bani si-un cap pe umeri, ai avut parinti responsabili si au facut tot ce le-a stat in putinta, ca din modestia lor, om sa te faca. Faci niste calcule simple, pentru cateva luni de chirie la unchi o sa ajunga, apoi iti vei gasi de munca si te vei pune pe picioarele tale. Ajungi in casa unchiului. Intri pe usa si ramai cu gura cascata. Ce casa impresionanta! Incredibil! Dar ce veioza! Dar ce de-a flori! Dar cate tablouri! Multe kitsch, dar tu iti zici ca nu esti in masura sa judeci calitatea artistica si gusturile in materie de cultura la nivel universal ale unchiului tau la fel de universal. In primele zile, vei fi un print. Unchiul te va trata cu mare respect, iti pune masa, iti ridica masa, te plimba prin toata casa, iti arata cu falsa modestie ramele de familie de prin calatorii. Esti inca un visator si te vezi deja plutind pe barca din fotografie. Oare unde o fi fost facuta? Dar seara, te duci in camera ta. Dai sa te schimbi, dar nu stii unde sa-ti pui sosete murdare. Nu intrebi, le indesi intr-o punga si le bagi in buzunarul de la rucsac. Dar periuta de dinti unde sa ti-o pui? Langa celelalte? Nu crezi ca e o idee buna. Mai bine o stergi de pantaloni si o bagi in rucsac, langa sosete. Pe scurt, nu stii regulile casei. Mai trec cateva zile, observi cutumele celor care, pe langa tine, traiesc in respectiva locuinta. Acum stii unde sa-ti pui sosetele, ai si un loc pentru periuta de dinti, dar, tot dai drumul la apa cand te duci la baie sa te pisi. Esti stingher, nu esti la locul tau. Nu esti acasa. Unde iti stiai foarte bine ordinea lucrurilor si puteai sa umbli prin bucatarie si in alea goale ca nimeni nu-ti cerea socoteala.

(Si incepi astfel sa realizezi ca tu acasa nu realizai ce ai. O identitate. Apartineai. Adica, iesind putin din "pilda", abia acum intelegi ce insemna acasa, ce inseamna sa vorbesti pe limba ta, sa lucrezi pe limba ta, sa te plimbi alaturi de oameni pe care ii cunosti, sa traiesti prin prisma lucrurilor atat de familiare pana atunci, dar atat de straine acum).

Realizezi deci, ca nu esti acasa. Si incepi sa-ti aduci aminte cum era. Dar iti aduci aminte doar ceea ce aici iti lipseste, nu si motivele pentru care ai plecat de acolo. Si incepi sa stranuti la praful de pe mobila si sa-ti versi oful, in gand, pe unchi, pe matusa, uitand, negru de suparare, ca ei au fost oameni de buna credinta si daca stai sa te gandesti mai drept, nu prea ai ce le reprosa, decat ca poate erau putin cam laudarosi. Dar incetul cu incetul, oamenii casei incep a-ti deveni mai familiari, doar traiesti cu ei in fiecare zi. Dar nu sunt ca cei de acasa. Intre tine si ei exista mari diferente. Nu aveti amintiri comune, pe nimeni nu pare sa intereseze de locurile tale si desi tu abia astepti sa te intrebe lumea de sanatate si de mama, constati ca nimeni nu te intreaba nimic. Decat poate, cum ai dormit asta noapte? Iar tu, vei raspunde cu siguranta, foarte bine. Nu vrei sa deranjezi pe nimeni cu mofturile tale, iar insomniile sunt de la cafea, iti zici. Primesti telefoane de acasa...Si tu ce sa le zici? Ca tocmai ai vazut chilotii matusei pe sarma din baie? Ca n-ai dormit toata noapte din cauza crampelor de la mancare? Nu. Le zici ca ti-e bine. Dar timpul trece. Regulile casei le stii acum, pe oameni i-ai aflat, nu mai astepti sa te intrebe nimeni nimic, ba incep sa te si plictiseasca, sa te enerveze si sa-i enervezi, semn ca ati intrat deja unul in intimitatea altuia, cobori doar in pijamale scarile, ii intalnesti pe unii la masa din bucatarie, iti deschizi frigiderul, iti iei o cana cu lapte si pleci. Si timpul in continuare trece. Iti gasesti si locul de munca mai mult sau mai putin visat si deja te simti mai in pielea ta. Ba mai mult decat atat, incepi a-ti construi amintiri comune si totodata un trecut alaturi de cei de care te-ai alaturat. Nu-i mai pui la indoiala si incep sa-ti placa, adica sa-i accepti, si pe ei, si conditiile traiului in casa lor, cum, de altfel, si ei te accepta pe tine, cu ale tale. Traiesti in casa unchiului, aceeasi casa impresionanta, cu de toate si, mai ales, primitoare. Desi acum stii ca unchiul isi mai arunca si gunoiul sub pres. Ca la fiecare. Si incepi a-ti zice...la urma urmei ce-mi lipseste?... Casa unchiului devine si casa ta, macar la sensul ca acolo te intorci sa-ti asterni capul pe perna, dar nu uiti niciodata ca ai mai avut una - nu ai cum, ai adus aerul ei pana in camera ta din casa unchiului - si pe care inca o mai ai si la care oricand te poti intoarce, macar din cand in cand, cat sa mai simti mirosul asternuturilor vechi. Si din motive diferite, incepi a le indragi pe amandoua si sa dai, in parte, cezarului ce-i al cezarului. Nu le mai compari, ci le pui una langa alta, creandu-ti astfel propria identitate sub soare.

joi, 20 decembrie 2012

2012 pe foarte scurt

Asta e cea mai buna perioada din an sa faci daruri sau sa iti faci daruri, si mai bine, decat sa astepti pe altul, mai bine i-o iei tu inainte. Eu, dupa atata absint, nu am ce sa va spun. Foarte trist! Numai am fost la munca si m-am culcat. Dar nu-i bai, ca mai fusesem si pana acum, doar ca acum a fost diferit. Niciun bai, din nou, bine ca a trecut si declar ca de azi am intrat in vacanta. Yuhuuuuuuu!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!?

Nu mai iau niciun brad, n-are rost, nu-l las singur in casa ca plecam sambata la drum, sa fiti pe faza ca pun poze facute cu noua mea scula pe care intentionez sa mi-o daruiesc de Craciun. Asa ca, Mos Craciune, hai valea!

Nici nu am ce sa va mai zic, pai normal, toata lumea are cu ce se lauda ca pe la ei o dat cu zapada, o facut hurus, pe la noi nicio treaba. M-am gandit astfel sa fac o retrospectiva (asa se face la sfarsit de an) un album scurt, scurt al anului 2012. A fost un an full. Pozele sunt minunate, iar momentele surprinse au fost si mai si. Multe dintre poze au fost facute in compania unor oameni pe care tot anul acesta i-am cunoscut, dar din ratiuni ce tin de intimitate, eu nu public poze cu alte persoane. Si or mai fi fost si altele, dar n-am mai avut rabadre sa le caut. Pe langa toate acestea, s-au intamplat si multe altele, "frumoase", carora insa nu le-am facut poze ca nici nu aveam de ce. Memoria e incredibila si ne ajuta. Ca sa putem suporta mai usor trecutul, ca sa putem astfel merge mai departe, tine minte doar ce trebuie. De-acu' sanatosi sa fim si sa privim cu indulgenta la ce ne va mai rezerva anul viitor cand vom si aplica actele pentru cetatenie.


................
...si cu toate acestea, mie tot mi-e dor de Romania (mea)...