Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 28 decembrie 2011

mi-am amintit

Cu un an in urma. Cu bagajele in spate.

M-a pus Bobi sa-i fac ordine pe desktop, mi-a dat ultimatum. Fac toata ziua poze la copaci, asta vara la cei umbrosi, acum la cei ninsi si inghetati la - gradele de afara, si-i plantez pe toti pe monitor. M-a pus sa-i denumesc pozele, sa le fac foldere separate, sa i le filtrez, poate le sterg pe toate. Sortand, sortand, am dat de pozele din prima noastra zi la apartament, de anul trecut. Vorba unei amice, ce fete de romani plecati aveam...Il privesc acum si a trecut repede anul, simt acum ca s-ar fi dus de parca numai falfaitul de aripa i l-am simtit in zborul lui de corb (!), dar s-au schimbat multe. Nici n-as putea vorbi concret, cert e ca ne uitam amandoi aseara la poze, cam stupefiati, nu radeam, ne priveam ingaduitori, cum faceam gogosi, montam patul, imi aduc aminte cand cautam piulite, am plecat fara sa avem vreo dimensiune, si-am ajuns acasa cu vreo doua numere mai mari, de am fost nevoiti sa bagam scobitori in gaurica, sa nu ne trezim pe sub pana dimineata. Pana la urma ne-am culcat pe saltea ca patul n-a trecut testul scobitorii. Apoi, in primele zile, nu ieseam neinsotiti din casa, ca "oamenii cu dizabilitati". Adica nu el fara mine, nici eu fara el. Sa ne cumparam painea de la indieni mergeam de mana. Multe astfel de momente cu specific le-am uitat, imi revin sporadic in minte, involuntar, anumite elemente ma fac sa le retraiesc, ca, de pilda, curtea din spate a unei case. Are, se pare, acel miros de inceput aici. Pentru mine. Pentru ca acolo mi-am fumat eu prima tigara afara si mi-am invaluit in fum (!) toate gandurile de mai tarziu. Am iesit zilele trecute pe teresa din spate a unei case, o alta casa, si mi-a intors mintea pe loc cu ceva vreme in urma. Vi se intampla, nu-i asa, ca anumite figurine sa aiba asupra voastra o putere de evocare absolut uimitoare. Schimbarea e de stare, noi suntem aceiasi ametiti de anul trecut, dar nu la fel. Dupa experienta emigrarii nu mai esti cel de dinaintea ei. De vazut poza de mai sus. Parca eram batuta cu ghetele in cap. Imi spunea cineva ca acest prim an este cel mai greu nu pentru ca esti nevoit sa treci prin tot felul de neasteptari neasteptate, ci pentru ca e anul dumiririi. Pas cu pas prinzi mersul. Pricepi pic cu pic, zi dupa zi, unde ai ajuns. E unic si poate singurul memorabil. Nu le afli pe toate, sunt multe inca de invatat, de cautat, de asteptat, de luptat, dar incepi sa cunosti terenul, mediul devine familiar, si nu e putin lucru sa stii adancimea malului in care iti infingi bocancii. E ca si cum dupa un an ti s-ar fi topit steluta de deasupra capului, cea care iti crescute dupa ce te lovise Zana Maseluta cu bagheta ei fermecata peste frunte. Nu mai ai steluta, nu te mai orbeste steluta, hai de orbecaie!

marți, 27 decembrie 2011

Ho Ho Ho!!!!!

Ho Ho Ho!!!! Multa vreme mai trecu de cand n-am mai trecut pe aici. N-am uitat, tot timpul m-am gandit, timpul si tacamul sarbatorii de Craciun m-au tinut involuntar deoparte. Atata am putut lucra in spatamana dinainte incat prefer sa-mi trag bine maneca la hanorac si s-o trec a lehamite peste frunte ca s-o uit. A trecut, asa cum a trecut si Craciunul deja. Am avut un Craciun bun, chiar fericit, altfel decat cel de anul trecut, n-am mai fost ping-pong dintr-o parte in alta cu bila, ne-am linistit la casa noastra, chiar daca nu la casa noastra ne-am asezat la masa de pranz. Am fost invitati la o familie de romani, ne-am petrecut ziua si seara cu ei, la discutii, cu colinde, monster truck-uri si masinute pe autostrazi suspendate pe pereti, si oase odihnite la un foc de semineu, cu Bob the Builder. (Bob(i) the Builder :)))))))))). Ne-am indreptat spre casa a doua zi, dupa Craciun, am intrat intr-un outlet, unde, de Boxing Day, erau lenjeriile ieftinite, m-am incarcat si eu, si pe cat de repede m-am incarcat pe atat de rapid m-am debarasat cand am vazut cozile de la case. Dupa saptamana de dinainte, daca mai vad cozi la incasat mi se ridica tensiunea. Cred ca deja am dezvoltat o fobie, ca ma ia cu dureri la stomac cand vad siruri indiene. V-am zis ca ma pun pe trimis felicitari in Romania, la familie si prieteni...Sufletul am mai trimis ca n-am apucat nici sa scuip plicurile. Dar am rezolvat-o azi. Pentru ca vor ajunge cu o intarziere revoltatoare, vor fi trecut bine sarbatorile pe-atunci, am cumparat altele si via Romania. Dar de primit am primit la timp. Chiar si Mos Craciun m-a bagat in seama la vreme. Am primit cadouri, tot felul de chitzibusharii, de la perii de par, parfumuri si rame rotitoare de fotografii pana la pulovere colorate si piese de poker. Acum ninge. Cozonacii sa stiti ca nu i-am facut eu. Bobi s-a ocupat de grasi. Eu si vecinii, ca impreuna ne-am intretinut bucatareala din Ajun, i-am tinut lui Bob the Cook castronul. Bob invartea coca, eu si Ion tineam compania unor pahare cu socata, iar Eliza, Eliza, la un moment dat, s-a predat patului. Ce sa zic? A fost un Craciun placut, dar din scurt, nu prea am avut timp sa-i tin socoteala pentru ca la cat de anulata am fost pana in Ajun, cand a venit, nici n-am simtit cum a trecut. Acum asteptam si noi Anul Nou, o sa-l facem la mine acasa, cu Bogdan, amicul lui Bobi din copilarie, care acum cu degetul isi incearca si el soarta putin mai jos de granita din sud, la vecinii sualezi.
Acum ca am facut introducerea...play the blues, mi s-a facut un dor de familie de am ajuns sa ciocnim pahare prin Skype, treceau ele pe langa, nu pocneau, nu se spargeau, dar erau pline si de-o parte si de alta. O sa vedeti si voi, cei care veti pleca vreodata cum au vazut si cei care au plecat deja, ca doar familia ramane si extrem de putin pe langa. Doar familia o lasi acolo si doar pe ea o iei cu tine. Restul se cerne. Asa se intampla. Avem o gramada de planuri pentru anul ce vine, de aia vreau sa trag cat mai mult de asta care inca mai e, sa tina mai mult ca ma iau si durerile de cap de dupa.

joi, 22 decembrie 2011

Mos Craciun :)

Va place bradul meu? Si mie. Foarte frumos. I-am pus din timp funditele, eu prinsa fiind intr-o perioada mai anapoda, ma apuca bine Craciunul cu pomul fedeles. Bradul meu e foarte occidental si fancy si e des ca o padure. Si acum beau eu, la coroana lui o cana de lapte cald si mananc si cozonac. A facut ieri Bobi o incercare de timp si grad de dificultate la masina de paine. Si i-au iesit doi cozonaci mai grasi si mai rumeniti decat cei scosi din cuptorul lu' bunica-mea, cu granule de zahar printre impletituri. Astia doi mici au fost o incercare si i-am incercat pana deja i-am terminat...De cei mari si multi ne ocupam sambata, cand ni s-au adunat toate cele de facut. Eu mai aglomerata si mai lipsita si de elementarul timp de bun simt ca acum nu am fost de cand am ajuns pe aici. Dar spre sambata imi revin. Lucrez 12 ore pe zi, de ma scol si plec ca sa am de unde ma intoarce sa ma culc. Am simtit pe viu cum e cu lucrul de-ti anuleaza gradual sistemul, pana la robotizare. Dar nu-mi cad galoanele, sunt un barbat in forta, in floarea tineretii. Sau un bou jun de-i place jugul. (Fie numai intre noi vorba, o fac si eu pe-a durul ca, la drept vorbind, numai eu stiu cat imi injur zilele. Nu tin post la boscorodit, imi impanez vorbele duh si pe cele de mama cu ce-i mai fraged si mai rumen romaneste). O sa ma tin de povesti spre sambata incolo, acum am intrat putin sa ma bucur de Mos Craciun care mi-a adus iar felicitari de la amicii mei de pe blog :). Felicitarile acestea colorate tin inca printre noi timpurile in care nu existau mass-uri pe e-mail. Au personalitate. Ce personalitate e si Mos Craciun in poza. Nu prea pare sa-i pese de ceva, nici macar in perioada lui! :)

joi, 15 decembrie 2011

cadoul meu

Aseara, shopping night. Am dat o raita prin magazine. Oameni multi, foarte multa aglomeratie, o aglomeratie de sacose, vezi de sus o masa de sacose umblatoare. Eu mi-am luat eReader, ca asta ma durea, n-am mai avut rabdare, Mos Craciun sa vina cu pijamale. Mi-am luat o jucarie de am stat jumatate de noapte cu ea in mana, de multa vreme nu m-am mai incantat atat la o jucarie, cam de cand dormeam cu papusa de la Mos Craciun in brate. Am facut pacatul sa trec intai pe la Best Buy sa cumpar copilului jucarie si mai tine-l in frau apoi. Nu mi-a mai trebuit nimic. Am intrat prin tot felul de magazine cu haine, noooo, nu-mi trebuia nimic, prin magazine cu ghete, chiar m-am dus sa-mi iau si ghete ca aici e cu cantec. Am ghete, bocanci, tot tacamul de iarna in debara si nu port nimic, am adus la disperare pe toata lumea, si in Canada, ca si in Romania. Am o pereche de tenisi tesiti pe care mi se pune pata, pe care ii port, zi lumina, iarna vara, ploaie, ger, zapada, burnita, ghetus. Erau zapezile cat cracul si ma duceam acasa mai mult descult, de mi-a bagat taica-miu bocancii pe gat si a zis ca-mi taie flendurile si mi le arunca-n soba. Sunt foarte prestioasa la incaltaminte dupa cum bine puteti observa. Si nu mi-am luat nicio gheata. Imi arata Bobi: uite, sunt frumoase, au blana, mai lungi, mai scurte, ia ce vrei tu, ce-ti place tie, numai ia ceva. Si mi-am luat eReader. Am avut de ales intre multe variante, mai ieftine si mai scumpe, mie mi-a placut insa unul simplu, micut, fara led-uri, care imi dadea senzatia retro de ziar alb-negru. Mirific. Trebuie sa va spun o enervare, cu care ma scot din sarite canadienii la electronice. Nu iti dau garantie pe produs, decat daca o platesti. Si ti-o baga pe gat. Asa am patit si cu televizorul, si cu aparatul foto, si cu altele. Cand aseara a inceput vanzatorul sa isi spuna poezia warranty, nu ma intereseaza. Baga cardul, descarca pretul, da-mi sacosa si nu ma mai enerva.

marți, 13 decembrie 2011

atunci cand...

Tocmai am venit de la munca franta, coapta, praf; perioada nebuniei de sarbatori, care m-a derutat putin, nu-mi mai revin cu timpul si cum sunt si destul de instabila, trec ca apa dintr-o stare in alta, in functie de factorii externi, m-am ales cu o depresie de trei zile, cu migrene, dureri de oase, bocete, sensuri ruinate, in pragul colapsului existential. Si ce ma frapa, privindu-ma din exterior, era ca toate mi se intamplau dincolo de vointa. Nici eu nu stiam de ce. Te-apuca si rasul sa ma vezi. In vremurile tulburi sunt exact ca o plosnita, ca un taun, nu vreau sa stiu de nimeni, sa aud de nimic. Si mai am si paguba de a raspandi o energie negativa debordanta de putrezeste tot in jur. Nu tip, nu injur, devin muta si enervanta, doar sa-mi tragi cateva dupa ceafa. Pe mama, in mod special, o enerva mutenia mea temporar-acuta ("nu vrei sa vorbesti, nu?"...ntz). De aia am acum ceafa tare. Imi spunea vecina ca e nevoie si de eliberare, din cand in cand, ca damblalele se aduna. Dreptate o fi avand si ea... Ideea sta in felul urmator. Ca imigrant in pruncie, ca despre asta vorbim de ceva vreme, totul penduleaza intre perioade si perioade: perioade de incantare, in care te bucuri, de exemplu, ca te-a bagat vecinul in seama sau ca ti-ai gasit macaroanele preferate la reducere, dar si perioade grele, proaste, pacatoase, rezultate nu ca urmare a cresterii pretului la macaroane, ci a exploziei unei bombe cu ceas. Pentru ca atunci cand mintea e vraiste, chiar daca tii s-o iei, zi de zi, in deradere, sa nu-i iei seama, isi are si ea momentul ei de razbunare. Si cand se rabuna, incepi sa vezi toate relele pamantului, sa te trezesti dimineata si sa te intrebi cam ce cauti tu pe aici, dar ce ti-o fi trebuit si de ce ai cautat-o cu lumanarea? Da, da...oare de ce? Si de cate ori n-am zis ca-mi iau catrafusele si plec. Unde?...
Imigrant, imigrant. Nu esti unul atunci cand ambasada iti stanteaza pasaportul: IMMIGRANT. Devii. Devii abia atunci cand realizezi cu fiecare pas inainte cat e de lung drumul, atunci cand iti infingi capul in perete ca o bormasina si cand il scoti de acolo tesit ca sa ti-l infingi in altul, atunci cand, de sub masa pe care dimineata iti bei cafeaua, iti scoti singur balanta si incepi sa-i incarci talerele, sa i le incarci astfel incat balanta sa incline in favoarea ta, in favoarea motivelor tale, atunci cand cauti cu disperare niste urechi sa te asculte si constati cum toti is niste surzi, cand deschizi ziarele de acasa si vezi mai abitir imaginea unei tari retardate si a unor figuranti oligofreni, de te apuca scarba, atunci cand cu oamenii cu care "ai copilarit" constati ca ti se rup puntile, cand si parintii tai iti spun "stai, mama, acolo, ca acolo-i casa ta", atunci cand ti se face dor de casa si groaza in acelasi timp de strazile ei gri, atunci cand incepi sa te bucuri de dolar ca de banul tau asa cum nu se intampla niciodata in tara cu acelasi ban muncit, atunci cand...dar hai, fratilor, ca nu vreau sa fiu deprimanta (ca mi-a trecut), chiar nu asta mi-e intentia. Eu mi-am cumparat azi bomboane de pom si ciocolata de parca as avea o ciurda de copii, dar Bobi vrea bradul rosu (!); maine, dupa lucru, am shopping evening, cumpar cadouri, mai umplu si eu gramada de agitati de prin magazine. Am vazut niste casute frumos aranjate pentru Craciun si m-am gandit sa le fac niste sepia, dar ma revolta ca nu ninge ca sa-mi creeze decor, sa prind un fulg in zbor.

cititi ca sa va reveniti

Pana ma intorc eu, cititi, aceasta postare a lui Andrei Craciun, unul din fostii mei colegi, unul dintre cei mai buni editorialisti, cu toate cuvintele acasa. Si ma mandresc si ma laud cu el cu atat mai mult cu cat e de varsta mea.
Eu ma intorc mai tarziu ca lucrez foarte mult in perioada aceasta si nici curat in casa nu apuc sa-mi fuck. Referitor la pozele anterioare fac si eu ce facea guvernul cu presa. Disturba cu nimicuri antentia de la problemele cu adevarat importante. Sunt prinsa cu munca tare acum si nu ma regasesc deloc in apele mele. De sambata dureaza disconfortul si azi dimineata m-am sculat nervoasa sa-i dau deadline. Adica termin cu el :). Imi revin si revin cu bine!

duminică, 11 decembrie 2011

pomul laudat...

Cum outdoor, in ultima vreme, am tot avut parte si urmeaza sa am parte doar de agitatie, macar indoor imi merge bine. Acest tort diplomat, care arata ca o mamaliga, facut in seara aceasta fara rabdarea de a-l tine o noapte la frigider, m-a umplut...de bucurie in perioada aceasta in care, din cauza gerului si a vantului, imi pare ca mananc cam mult.
O, brad frumos!!! Mi-a cumparat Bobi acest brad frumos si de bucurie mi l-a azvarlit peste flori.
Trebuie sa chem trupa de furnici sa ajute Cenusareasa la impodobit pomul ca eu pana in Ajun...Am timp doar printre randuri sa ma ocup de una, alta. S-au ingramadit, ca la balamuc, toate acum.
Asta e turta lui Bobi, facuta dintr-un aluat reciclat si o branza de asemenea. Ce apetisant! La cum arata nici nu cred ca s-a chinuit prea mult. La cate poze cu mancare pun s-ar zice ca suntem pe gabarit depasit, iar pe noi ne muta vantul ca pe paie.
Bradul fedeles pe balcon. Desi ne-au spus unii ca le cad toate acele si nu sunt atat de rezistenti ca cei din Romania, natural am luat; pentru cei artificiali nu am nicio tresarire, oricat de frumosi ar fi. 
Si mi-am terminat, intr-un final, si fularul. A durat ceva, dar acum e gata si, mai ales, are si franjuri...Acum il port, deja miroase a parfum si a fum, ca ochelarii, pentru tandemul carora l-am facut :). E foarte lat si lung, il dau de doua ori dupa gat si nici nu-mi pasa de ger.

joi, 8 decembrie 2011

il astept si eu :)

Vedere de la Mitica.
Tocmai mi-am cumparat bomboane, beteala, globuri - unul de cristal in care sa-mi vad soarta - Mos Craciun la pachet, mai ramane sa-mi iau bradul duminica si sa trimit felicitarile. Apropo de felicitari, am primit si eu una inainte de a trimite eu vreuna. Bobi verifica posta, eu n-am chei. A venit de la munca zilele trecute si mi-a adus un plic rosu expediat din Halifax pentru mine. Si Georgiana chiar m-a emotionat, nici macar nu banuieste ea cat, si nici voi nu banuiti, si nici nu voi descrie cat, o las pentru mine. De un an de zile plecata de acasa, sunt inca destul de instabila emotional si o scanteie e suficienta uneori sa-mi aprinda flama. Parca m-a umplut spiritul, cunoasteti spiritul, nu spiritul lui Mos Craciun, ci a Craciunului, aluia de are miros, pentru mine mai e si tactil, cu frisoane pe sira spinarii. Ca in blocul comunist in care am locuit cat am fost copil, mama ne impodobea bradul in sufrageria cu o atmosfera in care putea foarte bine sa congeleze si porcul. Il impodobea numai in Ajun, cu aceleasi globuri, acelasi varf de pom, acelasi suport, an de an. Cu bomboane fondante, de aveau ambalajul alunecos si lucios si erau zaharisite. Pe care noi le desfaceam, le mancam si gunoiul il aranjam la loc in brad. Nu depista nimeni pana nu veneau copii la noi si cand sa le dea mama o bomboana era ca si cum ar cauta, rotindu-se in jurul copacului, gaura din covrig. Si-mi plac si colindele. Atat de mult incat demult aveam un casetofon, din ala cu casete, de le intorceai pe fata si pe dos ca sa asculti, si puneam deschide usa, crestine, in iunie, iulie, si o deschidea maica-mea la dormitor ca sa-mi inchida momentul de auditie...Apoi, am crescut intr-o familie catolica, mai mult sau mai putin practicanta (depinde de membru) si dusa la biserica eram - la noi asa era...Asta e spiritul, ce ramane pe urma din ce a fost. Unde n-a fost nu exista spirit. Si cand esti mare vrei din nou si te frustreaza pana la scrasnit din dinti ca e pierdut si gata. Vin altele.

marți, 6 decembrie 2011

la revedere, ne vedem cu bine

Cu gogoasa traditionala canadiana TH in furculita. Degeaba s-au precipitat unii si altii, tot pizza si junk au avut cautare. Nici eu nu m-am agitat prea mult, ce-i drept. Am pus la gramada ce aveam prin casa si mi-a iesit o chestie necrescuta, dar foarte placut mirositoare, cu miere si mure. Foarte populara in Romania, asa le-am zis. Avem numai munti cu fructe de padure si vai cu stupi. Colega din Vietnam nici nu stia unde e Romania pe lumea asta. Dar am trecut cu vederea ca era si ziua ei. O colega din Brazilia a facut ceva tare interesant cu nume de brigadier caseiro sau pe-acolo, un soi de ciocolata de casa, tare buna, dar ca aripioarele lui Ruben n-a fost nimic. Aripioarele lui de la pizza pizza, unde colega mea de banca are un part-time. Cand l-a vazut i s-a facut acru.
Poza de grup. Hey, dar am uitat sa fac o semnalare. Cum debordez de inteligenta si sunt o geniala, am promovat cu brio. Asa ca ne vedem din ianuarie cu bine.

luni, 5 decembrie 2011

irelevant

Si acum ca tot am mancat eu o carbonara facuta de bucatarul Bobi, suparat ca n-a mai gasit Barilla - au topit canadienii tot de pe rafturi in metro ca fusesera cateva zile on sale - sa mai scriu si eu ceva ca n-am mai facut-o de ceva vreme. Vremea s-a stricat de tot pe la Toronto, ploua ca la nebuni, nu se mai opreste, Bob nici n-a lucrat azi, el e muntean batut de vant si toata viata lui de om al muncii doar afara a prestat. Pe mine mocaneasca ma deprima, ma trage sub plapuma, pe el nu, toata vara s-a rugat sa mai dea cativa stropi sa se mai aseze si el, lipsit de griji, liber de contract, la PlayStation, sa joace fotbal cu sezutul princiar pe canapea. Pe un timp ca asta, mai de nu-ti vine sa torci ca matzele si sa te uiti, in ciuda ploii, numai la filme proaste. Am vazut aseara Rise from the Planet of the Apes ca nu-l vazusem, dar n-a fost rau, m-a prins pana la final. Mi-a placut mai ales cand am dedus eu - nu stiu daca a avut vreo asemenea interpretare - cum se ataseaza oamenii (maimutele, in cazul filmului) de experientele in care au incercat, in care s-au implicat, de cele prin care si-au construit singuri un story, si nu de cele in care au fost tinuti la adapost de orice, protejati, ca puii sub aripi protectoare de closca. Eu chiar ma gandeam intr-o zi, mergand aiurea prin tramvai, ca toata povestea asta cu Canada, desi menita sa-mi schimbe viata, imi pare uneori o gluma proasta. Pe seama mea. Imi tot incearca scorul la anduranta. Dar, pe cuvantul meu de masochist daca mie nu-mi place. Ca eu simt, simt ca trec prin, si ma chinui, si ma chinuiesc si eu sa inteleg ceva. Daca as avea totul n-as mai avea ce vrea. Eu sunt mai de moda veche si tot imi vine sa dau valoare lucrurilor, intamplarilor, chiar daca ele, intr-un final, nu-s decat un kitsch. Ca sa nu clachezi ca boul, trebuie sa ai un tel. Ca sa ai un tel, trebuie sa duci o lipsa, nu-i asa?
Si apoi, decat sa fi trait cu semne de intrebare si regrete ca daca faceam si dregeam, poate si eu acum..., mai degraba zic, da, fratele meu, am incercat, n-am putut, nu s-a putut, n-a fost de mine, Canada mi-a dat un sut in dos si eu i-am intors spatele ca Isus obrazul, m-am impacat. Dar mai e pana atunci. Acum regret doar ca am uitat sa cumpar azi o foaie de placinta ca maine am potluck cu "traditionale" pe la scoala si trebuie sa ies maine dimineata din casa.

Ma amuzam zilele trecute cu Bobi si cu un coleg al sau de liceu, plecat prin America, la cateva ore de noi - poate de Revelion facem o reuniune, el la noi, ca noi inca nu avem viza de SUA, ne e lene s-o cerem pana atunci ca nu ne e inca musai - de un articol (nici nu-i dau link pt ca e irelevant) ce descria experienta a trei studenti care si-au vazut visul american cu ochii. In trei luni. Au plecat o vara in State, prin programul W&T, si, in 90 de zile de "munca pe branci" s-au si distrat prin Mexic, si ce mai stiu eu pe unde, si s-au intors acasa si cu nu stiu cate mii de dolari. Eu nu zic ca nu-i adevarat ce li s-o fi intamplat, desi se poate si sa li se fi parut. Ne amuzam pentru ca ne pareau noua categoria alora (nici nu stiu cum sa le zic, stiu, dar nu-mi permit) ce se duc in Romania si fabuleaza despre cum curg prin North America verzii mai ceva ca-n cvartetele balcanice. Ei, desi ei sunt irelevanti printre traitorii romani pe aceste meleaguri, dar si altii, relevanti, se duc in tara si vorbesc despre sume prin care dau ei cu lopata, sfruntandu-si minciunile. Minciunile lor prin omisiune. Pentru ca aici viata poate fi frumoasa, ca de scumpa, e foarte scumpa sigur. Cu o mana ii iei si cu doua ii dai daca te lasi pe mana lor. O fi fost in 1900 toamna altfel, dar acum nu mai e chiar la indemana, cand unii zic bogdaproste ca supravietuiesc. Acum, eu vorbesc de ce vad si aud pe aici, nu fac vreo comparatie cu Romania, ca asta chiar e irelevant.

Si era sa uit. Mos Nicolae a adus la oameni o nuielusa austera sau a umplut ghetele copiilor cuminti? Eu inca umblu in adidasi. N-am avut timp sa-i bag la masina de spalat in seara asta asa ca faca ce-o vrea. Noapte buna! :)

joi, 1 decembrie 2011

La multi ani de blogul meu!

Numai notive de sarbatoare am: cu ocazia primilor fulgi de nea, de ieri, uhuuu, bucuria copiilor, cu ocazia onomasticii sotului meu si a carnetului de fast driver ce a devenit, tot de ieri, cu ocazia Romaniei, de ziua ei, si cu ocazia blogului meu de ziua lui, minunatul meu blog implinind minunata varsta de un an. Abia i-au dat dintii si deja are pretentii. M-am gandit sa ii fac, in viitorul apropiat, si o varianta in limba engleza, varianta care planuiesc sa nu fie o traducere a postarilor in limba romana, ci altceva. Acum chit ca ma veti injura, dar nu ma injurati de tara azi, o sa fac un mic "istoric" al lui - daca nu mi-ar fi papat destul timp, n-as fi tinut mortis, dar tin mortis pentru ca tin la el. Eu intotdeauna mi-am dorit sa am blog :))). Intotdeauna de cand au aparut ele ca platforme de socializare online. Am avut cateva incercari, si in facultate am incercat unul ca tema la un curs de comunicare online (I look better online - am vrut sa-mi cumpar un tricou cu motto-ul acesta), toate insa au fost incercari esuate pentru ca desi chiar voiam nu stiam ce sa scriu in ele. Incercarile mele erau anonime, cu tot felul de acronime ca sa ramana anonime, dar au esuat pe rand si au ramas niste epave in acest larg ocean la internetului. Esuau pentru ca gandeam ca n-am eu ce spune altceva decat e spus si paraspus de altii mult mai talentati si mai trecuti prin viata decat mine. Am avut unul, cred ca mai exista, dar nu-l va gasi nimeni, in care faceam recenzii modeste de carte, altul in care imi descriam diminetile...Foarte interesant. Odata cu plecarea in Canada am gasit si subiectul. Nu l-am gasit eu de fapt, ci m-a inspirat o fosta colega de serviciu care a taiat-o, pe sestache la Londra, si a zis ca-si va face un blog in care-si isi va descrie experienta de queen saved by the queen. Pe ziaristi ii manca in pix tot timpul. Si-a descris-o in doua postari, m-a sedus si m-a abandonat. Eh... Mie mi s-a aprins atunci beculetul, insa. Ahaaa, acum e momentul. Odata ajunsa in Canada, uitasem pana niste fosti colegi de serviciu si amici mi-au sugerat ca ar fi frumos sa imi fac un blog de expat. Da, ar fi frumos si uite ca ma si apuc de el. Si m-am apucat. Credeti ca am crezut atunci sau vreodata ca voi scrie un an de zile, aproape zilnic, pe un blog? No way. Si uite ca am facut-o. Acum, e dincolo de evidenta ca mi-a placut s-o fac. Atata vreme cat nu m-a pistonat nicio obligatie va dati seama ca doar de placere am facut-o. Si acum iata, in seara aceasta eu am examenul final la curs si in loc sa pun mana pe carte ca sa ies cel mai bun din clasa, iata cu ce ma ocup. Ok, l-am inceput doar de placerea scrisului si doar pentru ei. Ca sa mai afle cei de acasa ce mai face Fran, Fram, Franci, Frangulea, Cicone etc. Ulterior, multi din cei care au fost, putini au ramas, dar au venit altii. Altii din Romania. Multi, probabil, dintre cei interesati de emigrare. Doar ca aici, sunt convinsa, nu au gasit ce le trebuia. Nu am avut nicio secunda intentia de a informa cu formalitati pentru ca informatii se gasesc cat e netul de larg. Am vrut doar sa scriu adevarul, si jur ca numai adevarul, despre experienta mea, si doar a mea, in Canada. In decursul timpul, postarile au evoluat, odata cu mine, de la naivitate si vise marete la o naivitate si mai mare si multe compromisuri. Asa ca, daca veti citi ce-i vechi, nu judecati, treceti mai departe. Dar reveniti :). Acum insa am ajuns sa am mai multi cititori din Canada decat din Romania, ceea ce mi-e cumva peste mana. Ce sa le transmit eu lor ca ei stiu mai multe si mult mai bine ce si cum. La un moment dat, marturisesc, ma frustra lipsa de reactie a oamenilor. Si ma enervam, vai cat e de amuzant acum, aveam si eu o problema pe atunci. Ba ma gandeam chiar ca lumea ma percepe ca pe o nebuna, si eu chiar nu eram, am fost putin la un moment dat, dar doar pentru ca niste factori interni mi-au fost agitati de niste factori externi, dar per ansamblu, intreaga la minte ramasesem. In limita stocului de integralitate pe care oricine il are. De cate ori n-am zis ca imi bag coatele in tot, ma plictisisem, dar iar ma asezam la calculator, si iar adormeam lumea. Dar pe mine ma tineam treaza. Am avut si postari mai bune, si multe altele mai proaste, dar toata lumea stie ca nu poti fi genial in fiecare zi :). Pentru ca era vorba de experienta mea, nu m-am sfiit sa pun poze cu prajituri, sa-mi descriu visele de noapte, si pe alocuri sa descriu putin si din realitatea canadeza, asa cum o percepeam si cum o percep eu - una dintre modalitatile de colectare a informatiilor, la fel de valida ca oricare alta modalitate, este observatia. Dincolo de ce se intampla pe aici la modul general, se intampla multe si la cel particular, adica al meu, de aceea am spus de multe ori, nu va luati dupa mine. Ascultati si la altii. Ca totul e cu lumini si umbre. Fiind din fire mai zglobie si tinand mai mult cu viii decat cu mortii, tot ce-i posibil ca aici sa gasiti altceva decat la altii de alta natura. Si voi continua sa ma expun pe blog tot asa cum am facut-o pana acum. O sa mai scriu din cand in cand si despre politia canadeza si pompieri, dar, in cea mai mare parte, tot cu vartejul din capul meu ma voi ocupa. Asa printre randuri, ca, in mare, ma ocup de viata mea pe afara. Va ramane in continuare o alternativa, un hobby, o placere pentru serile in care ma intorc franta de la serviciu, pentru zilele in care ma bucur de mine sau ma enervez pe altii.
Si mi-am facut si prieteni. Am avut oameni pe care nu i-am vazut niciodata in carne si oase, dar care m-au sunat la telefon si mi-au povestit de ei. Am oameni, pe care, de asemenea, nu i-am cunoscut niciodata, dar cu care pastrez legatura pe mail, si chiar oameni cu care, via acest blog, am dormit in acelasi pat. Si acum, daca povestea mea deja v-a adormit, treziti-va din somul cel de moarte ca asa se face de Ziua Nationala. Oricat ar blama unii si altii versurile depasite ale imnului nostru, deocamdata pe acesta il avem, cu acesta defilam.