Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 29 noiembrie 2011

o ciorba

Am o ciorba bolborositoare pe foc si asa miroase a ardei de mi se indoaie "pringalshii" de invidie. Mi-a dat cineva o reteta de ciorba de burta. Cica o prepara doar la Craciun si la Paste ca dureaza o zi s-o vezi gata. Nu de aia fac acum, de alta, dar mi-am adus aminte. Nu mananc ciorba de burta, nici macar n-am gustat vreodata ca nu mi-a sunat niciodata numele prea apetisant, iar mama nu facea acasa. Era bucatareasa buna, dar la asta nu se pricepea. Dar lui Bobi ii place ca manca el in Regie...ne trezeam duminica dimineata si ne duceam la catina sa prindem prima tura de cartofi prajiti...Si acum, de amorul lui o sa-mi sacrific o zi din viata pentru burta lui.
Sa va spun una, aici mi-ar fi mai mare dragul sa ma gospodaresc pe iarna daca as avea curte. Apoi, acum un borcan cu gem, unul cu compot, o zacusca le cumperi ieftin, de oriunde, nu-i rostul sa ti le faci singur, dar asa mi le-as face...Daca as sta la curte, o saptamana nu m-ar mai vedea nimeni de fum. Mie mi-or fi ramas niste sinapse confuze de cand eram mica si scoteam samburi la visine de imi ieseau si pe ochi. Atatea facea maica-mea de-mi vine sa plang acum ca n-am un borcan din ala de zarzavat cum le tinea ea legate la gura cu celofan si ata de papiota. Oricum, daca o sa ma mut la curte, pentru o saptamana, doua, o sa rog lumea sa ma puna pe hold, ca-s busy cu zacusca.

 ...........................
Am un prof simpatic rau. Azi cred ca a fost ziua lui ca-mi parea cam euforic. Radea cam mult, uita cam multe...Cursul din ianuarie tot cu el il iau. Azi a plouat, dar a plouat mult, cand am plecat eu de-acasa ploua inca. Proful meu e biciclist. Pedaleaza pana la scoala. Isi lasa casca pe catedra, bea apa intruna. Si pe ploaia cea de azi, asta tot cu bicicleta a venit. S-a dus la baie sa-si schimbe pantalonii. A venit cu blugii in mana si i-a pus pe scaun, la uscat. Si puloverul. "Laundry time", cica. Mie de aia imi place pe aici. N-are frate, nimeni nicio treaba ca atunci cand vine vorba de chestiuni simple, omenesti, lumesti, sa si le manifeste fara jena. E englez si are un accent britanic atat de puternic incat, atunci cand plec spre casa si mai arunc ochii pe vreo revista, imi suna in timpane "caaa", in loc de "car", "heeee", in loc de "her"...Accentele sunt molipsitoare. Eu tot timpul ma imbolnavesc de ele. Dar vin si pleaca exact ca gripa. Am fost si ardeleanca intr-o vreme. De la Bobi luasem. Vorbeam cu no. Ca sa nu mai zic atunci cand ma intalnesc cu moldovenii mei...Am un coleg care mai rade, asa pe fata, de accentul profului, dar rade harb de oala sparta. Ca el e mexican. Iar sora-sa e criminala de-a dreptul. Pe langa ca spaniola e pacatoasa la accent, ea are si un cercel in limba si nu poate pronunta finalul verbelor la trecut, terminate in "-ed". Niciodata nu ajunge la ele. Eu nu pricep o iota din ce-mi spune. Dar in tara lui "sorry, sorry", am si eu un "sorry" pentru ea dupa fiecare fraza. Pe mine inca ma amuza engleza vorbita in atatea limbi. Pai...asta-i treaba in lumea asta pestrita, ca o ciorba. Si azi cand am fost la vecini, am dat sa-i sun la interfon si cautam numerele, dupa nume. Trebuie sa fac o poza sa vedeti cum arata o lista de nume intr-un bloc de apartamente in Canada :)))).

iar vorbim discutii? da.

Pe o ploaie ca asta in loc de fulgi, ce-i mai confortabil decat o cafea si un pahar de dezbateri cu vecinii? Discutii ca intre oameni care-si au atatea de spus de nu mai au rabdare sa se mai si asculte. Nici pe altii, nici pe ei. Din categoria celor carora le raman cuvintele in gat si incep sa tuseasca. Si cum facem noi trecerea haotica de la literatura lui Rushdie la filipinezii canadizati din rasa "fast-faaaast"... Vorbeam acum de agentiile de employment, alea de te plaseaza prin fabrici, genul de agentii care lucreaza cu oameni disperati ca nu-si gasesc deloc de munca sau cu oameni patati pe cazier. Pentru ca aici, daca ai cazierul patat - si de la o "infractiune" gen, nu am mai putut plati pensia alimentara a copilului - adio job. Nu te ia nimeni nici voluntar. De exemplu, daca visezi sa lucrezi la un magazin - un vis maret uneori - ti se inainteaza niste formulare ce trebuie completate. Acestea cer un cazier imaculat. La fel, cand am depus pentru voluntariat, am fost nevoita sa merg la politie sa-mi scot cazierul, ca altfel nu ma primeau. E o societate care iti sugereaza ca te va anula daca ai tupeul sa calci pe bec. Horror, asa-i? :). Incurajeaza vecinii sa te dea in gat la politie daca misti gresit in front. Deci, grija cu vecinii ca pot avea ochii ca soacrele. Probabil de aceea si rata de infractionalitate e foarte scazuta pe aici. Mie imi convine ca eu mi-s la locul meu, nu agasez pe nimeni, nu vreau sa fiu agasata, dar uneori se pot intampla nevrute si din greseala. Dar prostia nu e o scuza.
Apoi mai vorbeam noi si de stabilitatea mintala de care trebuie sa dispui odata ce ai luat drumul Canadei. Stabilitate mintala care s-ar traduce prin oameni tari de cap, cu o mentalitate sanatoasa. Nu oricine poate fi un newcomer, nu cei care nu inteleg ca munca nu e rusinoasa, iar statutul e doar o fabulatie reconfortata si atat, care din pacate, insa, nu tine de foame pe aici. In plus, un ban in plus e ca un oaspete binevenit - pe principiul "one penny saved, one penny earned". Eu si pentru toate lectiile pe care le-am primit ii multumesc cerului ca am ajuns aici. E adevarat ca e frustrant sa te lupti cu un sistem care, oricat de liber ar parea, e inchis ca o casta. Multora dintre cei care au plecat din tara si au fost nevoiti sa manance pamant o perioada le este rusine sa spuna mai departe. E blogul meu si imi permit sa spun ca asa ceva e dincolo de capacitatea mea de intelegere. Nu explodez de inteligenta ca sa gandesc atat de vizionar. Dar am eu cuiva de dat socoteala? Ma doare pe mine capul de ce proiectii mentale isi fac unii si altii despre mine? Ba chiar deloc. Ba pe unii i-ar frustra ingrozitor nesimtirea mea la acest capitol. Nu ma intereseaza ce crede maica-mea, daramite altul cu care eu n-am nicio intersectie? Multi dintre cei de acasa cauta doar povesti de succes, iar cei de aici cauta sa-si dovedeasca doar succesul. Dar nu vorbim despre povesti de succes aici. Daca erai un om de succes, nu plecai de acasa. Stiu ca una se vede din tara, si alta se traieste aici. Fabulatiile nasc fabulatii. Iar unora le este greu sa inteleaga, iar celorlalti sa le explice. Pentru ca primii sunt victimele unor fabulatii, iar ceilalti subiectul realitatii. Sa ne intelegem insa. Eu vorbesc aici strict de oameni imigranti la inceput de drum. Nu de cei deja pusi pe picioarele lor. Ca ei sunt bine, iar eu inca nu intru in categoria lor. 
In alta ordine de idei, dar si in legatura cu ce scriam mai sus - nu mai sunt in stare sa-mi dau seama daca mai am vreo coerenta sau nu :) - odata plecat te schimbi, ramai acelasi, dar altfel. Este exact ca in setting-ul unui roman. Daca plasezi personajele in alt decor nu mai vorbim despre aceleasi personaje. Mediul si influenta lui definitiva asupra vietii fiecaruia. E adevarat ca intra ulterior in schema deciziile pe fiecare le ia si care fac drumurile in acelasi mediu atat de diferite. Dar e tot ca intr-un roman. Ca in John Fowles, par exemple...cate finaluri nu poate avea o singura carte...
Dar hai ca va las cu Domnul ca mie iar mi-a zburat ziua ca un fluture. Ma pregatesc de scoala, maine iar la munca. Ce-i asa de greu? E greu, dar atata vreme cat mie nu mi-e greu, restul e dincolo de unghiul meu de interes. Maine are si Bobi examenul la soferie. Intra si el in randul lumii. Eu inca nu.

luni, 28 noiembrie 2011

weekend

Una alba. M-am intretinut aseara, in lipsa parintilor, cu doi copii frumosi ai uneia dintre cele mai frumoase familii de romani pe care am cunoscut-o in Canada. Niste romani care, plecati la varsta noastra din Romania, s-au asezat in vreo 12 ani la casa lor, la o viata asa cum si eu mi-am proiectat-o odata cu plecarea. Cand o sa ma fac mare vreau sa fiu ca ei. Si nu pentru ca as fi eu o maimuta, ci pentru ca imi proiectez viitorul in parametrii unor idealuri - familiste, in mare parte. O familie care stie foarte bine unde se afla, sunt prin ei insisi dovada ca stiu foarte bine unde se afla, dar care inca pastreaza harta Romaniei pe perete, alaturi de alte rame cu gust, din orasele in care au crescut. Ne-am descurcat cu cei mici, nu ni s-au suit in cap, dar i-am lasat, ce-i drept, sa cam faca ce vor - si party (la 3 ani ai unuia dintre ei, m-a pus s-a dansez (!) pe "who let the dogs out" :))). Nu de alta, dar nu sunt in stare sa impun nimic, nici pe Mitica nu eram in stare sa il pun la punct, o sa mi se suie copiii in cap ca paduchii mai tarziu. M-au pus sa le citesc povesti la culcare, dar cum mai degraba ma puneau ei pe mine la somn, n-am reusit sa le termin istoria, povestea cu Nita (fara diacritice), le-am zis ca finalul, maine. Dar ii poti duce de nas? Pai la 3 ani sunt mai destepti ca mine. "Cum adica maine? Maine cand ma scol?". Apoi, m-a dat afara din camera sa-si puna singur pampersul.
Eu sunt foarte amuzata de modul in care vorbesc copiii romanilor din Canada. "We have to put them inside sa le spalam". "May I have untuletul?". Copiii pe care i-am cunoscut stiu romaneste, inteleg - cel putin - cand li se vorbeste in romana, dar le este mai usor sa se exprime in engleza si de aici mixajul, atunci cand stau la taclale cu vorbitorii nativi ai limbii noastre. Unul din ei mi-a zis ca el mai multe cuvinte cunoaste in engleza, dar ca face foarte bine diferenta intre cele doua limbi si le stie pe amandoua :). Era foarte mandru cand spunea asta. In alta ordine de idei, profilul copilului din Canada e altul decat cel al copilului din Romania. Nu spun ca e mai bun sau mai rau, spun doar ca e altul. Cei de aici sunt, inainte de toate, mult mai atent supravegheati, din toate punctele de vedere - chestiune pe care parintii o inteleg...fiecare in modul lor. Canada are, de fapt, un cult al copilului, nimic inainte de el.
Una gri. Am fost zilele trecute la un magazin, Zellers se numeste, acolo imi gasesc eu ate, genul de magazin precum Cora in Bucuresti, aproximativ, dar in care se face cultul personalitatii canadeze - frunza artarului pe toate gardurile - sosete, ghete, tricouri, pantaloni, perne s.a.m.d. Nu stiu cum se intampla ca...sau poate am dat eu de vanzatoare mai plictisite decat vanzatoarele romance sastisite de marfa, clienti, viata, in general. Ma invarteam pe langa niste pseudo-cercei, dintre cei pe care ii vezi minunati expusi, dar de care te plistisesti la fel de minunat si am avut si eu o intrebare pentru vanzatoarea care fusese trimisa cu treaba sa vada de securitatea la bijuterii. Nici nu mi-a raspuns. Se facea ca nu ma aude, ca nu ma vede, desi ma innegrisem de nervi. Nu mai eram nicidecum invizibila. Mi-a raspuns apoi in doi peri si dupa ce m-am luat de ea (foarte putin, mai mult din ton - canadezii sunt paraciosi grav, v-am spus), a dat-o la intors, sa-mi arate si ce nu aveam nicio nevoie. Si nici macar nu m-ar fi indispus daca nu ar fi fost a doua oara cand mi se intampla nevrute tot cu ea. Ce tot indrug aici si unde vreau sa ajung...Am incercat sa o inteleg cumva si pe ea, am incercat, am incercat, nu mi-ar fi fost mirarea deloc mare sa fi fost tot vreo imigranta frustrata, caci profilul clientului in Canada e altul decat cel al clientului roman. E civilizat, si bine-dispus, si ok, in general, dar nu se sfieste chiar deloc sa puna cele mai stupide intrebari despre ambalajul prea colorat al unei bomboane. Dar tot tin cu clientul, eu in postura lui fiind atunci. Am dibuit ca in vazari merge treaba ca in textele jurnalistice. Trebuie sa-i acorzi celuilalt, aluia de iti da banii - si ultimul penny prapadit e al lui si are toti ascendentii si ascendentele asupra lui - dreptul la ignoranta.
Una neagra. ... ... ....

miercuri, 23 noiembrie 2011

maidanezii

Am auzit ca in Romania (mama mi-a zis) e iar zbatere incendiara pe seama maidanezilor. Cat am lucrat eu pe la ziare, nu era an in care sa nu apara subiectul pe agenda zilei, la un moment dat. Eu sunt un om iubitor de animale, am crescut cu animale, ma deprima doar sa-mi imaginez o astfel de exterminare in masa, in plus, daca ne raportam biologic, la vietati dotate cu ratiune, nu e vina cainilor ca-si fac veacul flamanzi pe strada. Vina e a noastra (a mea, nu) ca NU VREM sa solutionam problema (daca ar disparea cainii de pe strada cine si cum si-ar mai umple buzunarele?). Iar gazarea lor nu ar rezolva decat temporar problema. Eu nu ma pot gandi la solutii pentru ca nu ma pricep si daca nu ma pricep nu am solutii, cu parerea pot sa-mi dau, dar asta o poate face oricine. Cand pe agenda zilei, a saptamanii, aparea discutia, vorbeam la telefon cu oameni direct responsabili, cei de pe la asociatiile pentru protectia animalelor spuneau ca sterilizarea e cea mai potrivita cale. Si daca ii sterilizezi, le dai inapoi drumul pe strada? Ei spuneau ca odata sterilizati, cainii se calmeaza, devin mai putin agresivi...dar la foamea lor s-or fi gandit? Iar locuri de adapost pentru toti nu sunt. E complicat, stiu, dar nu e treaba mea. Iar, atunci cand esti victima maidanezilor agresivi, nu poti da maidanezul in judecata. Atunci pe cine?...
Pe de alta parte, haideti sa va povestesc si eu o istorie personala, era cat pe ce sa fiu un mic japonez facut flenduri...Noroc cu ziarul! Lucram in Pipera, era 2 ianuarie, o zapada pana la genunchi si eu, singura cuc pe drum, plecam acasa. Fleandura cu un ziar in mana, in atmosfera aia tacuta de sarbatoare, pe la asfintit, imi miscam pasii prin nameti, cand deodata, 5 dulai, 5 erau, m-au inconjurat si latrau la mine cu coltii lor turbati. Mi-a inghetat sangele in vene. Eram mai gheata decat gheata de afara. Nu va puteti imagina...Am inceput sa transpir. Dar, in solutia aia pe care pe moment, la anaghie, trebuie s-o gasesti, nici macar nu e o solutie rationala, nici nu mai judeci in astfel de momente, nu am mai facut niciun pas, imi miscam doar capul dintr-o parte in alta, poate, poate vad tipenie de om care sa ma ajute cumva. Nu era nimeni, eram destul de departe de redactie, si am inceput, cu niste miscari foarte calme, sa rup paginile din ziar, sa le fac mototol si sa le arunc cate una, cum ai arunca bucati de paine. S-au mai calmat si, pur si simplu cu spatele, am inceput sa dau inapoi, si mergeam incet, a durat jumatate de veac marche arriere-ul, am reusit sa ajung la adapost, la sediu. S-au pierdut pe drum toti, doar unul m-a insotit pana la capat, inapoi. Si acum, cand imi aduc aminte, mi se face pielea de gaina. Dulaii de pe strada sunt si ingrozitori la infatisare, sunt ca oamenii, li se imprima nenorocirea prin toti porii. Nu am vazut in viata mea in curtea vreunui om un animal atat de urat. Dar sunt nenorociti, si deprimanti, si vai de capul lor.
Si ma intreb si acum, in ce tara de maidanezi oi fi trait, Doamne, sa nu gaseasca nimeni o solutie valida la o problema pe care altii si-au rezolvat-o de cand lumea. De rasul lumii...Aici, in afara de veverite si ratoni, nu umbla caini turbati pe strada, singurii caini sunt cei iesiti dimineata cu stapanii la nevoi, sau cei de prin mijloacele de transport, imbracati in roz sau bleu, nu ajunsi prin autobuze sa se adaposteasca de frig, cum se intampla prin tramvaiul 41. Iar daca s-ar intampla asa ceva, agentii de la protectia animalelor si-ar face treaba, animalele fiind pentru canadieni beneficiarii unor legi de protectie, mai ceva decat sunt cele pentru femei. Sunt extrem de maniaci atunci cand vine vorba de animale. Canadienii le fac asigurari medicale, cheltuiesc o gramada de bani sa si le trateze atunci cand sunt bolnave, cum vorbeam la un moment dat cu un psiholog, au constiinta animalului ca membru al familiei, ceea ce se intampla si la noi, dar doar la case mai mari. Nu-mi spuneti voi ca romanii neaosi cunosc alte metode de imblanzire a cailor altfel decat prin bici. Si inteleg mania canadienilor. Eu cand l-am avut pe Mitica, tot asa eram. N-am mai depistat existenta acestei probleme pe nicaieri pe unde am fost. La Salonic am mai vazut-o. Dar erau pisici :). La noi, oligofrenii dau legi, altii se duc sa protesteze, dupa care pleaca acasa ca sa o ia la un moment dat de la capat. Dar cainii tot pe strada raman. Cred ca si maidanez daca as fi as muri de ras. Ahaaa, uite o solutie...sa moara toti cainii de ras. N-ar mai ramane unul pe strada. Nu stiu cum si-au rezolvat ei problema, in cat timp, nu am vreme sa ma documentez, microcipuri, educatia stapanilor etc., ceea ce stiu e ca asta suntem, dam intotdeauna vina pe mort. Sau pe caine.

marți, 22 noiembrie 2011

din sat in Rai

V-am mai spus ca eu n-am masina de spalat in casa ca nu ma lasa Olga sa-mi instalez. Ei bine, ceva vreme buna din timpul meu pretios m-am preumblat azi sus-jos, cu liftul, prin scara blocului, sa duc si sa aduc haine de la spalat, ca m-a mai si scurmat in balsam sa le fac aromaterapeutice. Si masinile nu va inchipuiti ca sunt ultimul racnet in materie, si maica-mea cand spala pe vremuri la mana, avea masina mai buna! Nu au serataras special pentru balsam asa ca trebuie sa calculez eu momentul cand ar trebui sa deschid in plina rotatie centrifuga capacul, sa-i bag, pe sestache, balsamul. La cati bani dau pe chirie, ce pretentii sa am la dotari superioare? Bine ca n-am gandaci. Si la asta am avut noroc, ca i-am auzit pe unii plangandu-se de multipede. Noi avem noroc cu Olga, ca e o femeie gospodara. Serios, vorbesc. Tine foarte curat blocul, iar cu ocazia sarbatorilor de toate felurile ni-l impodobeste cu gust. Un bloc mai la vale e jale. Acolo au fost administratori niste romani, pana de curand. Dar jegul nu tine de natie. Nimic special nu tine de-o natie speciala, totul tine de neam.

Hai ca vorbeam cu un fost coleg de liceu, baiat destept, care dupa ce a luat pulsul invatamantului romanesc, a fost profesor unde parintii i-au fost profesori, s-a gandit s-o taie in Scotia. Si cum imi povestea el amuzant toate experientele prin care a trecut, ma recunoasteam, parca erau ale mele, am ajuns la concluzia ca globalizarea, unde a facut ea lumea mai mare, a si redus-o la primitivismul unui sat. Acum te poti plimba linistit dintr-o curte in alta, unii sunt mai gospodari decat altii, altii sunt betivi si nu-i mai poti scoate din patima alcoolului, altii sunt primari, cu aghiotantii lor, altii, niste parveniti, imbogatiti pe carca parlitilor, carora pe o sticla de vin otetit, le-au scos si sufletul din ei...lista-i lunga...dar, pana una, alta, se inchina cu totii la aceleasi icoane si dau tainul aceluiasi popa, un spagar. Tot mi-a venit sa scriu asta pentru ca atunci cand eram in Romania, si eu, ca poate atatia altii ma gandeam ca plecarea dadea rostul unei sperante. Speranta ca voi trai intr-o lume mai sanatoasa la cap. Ca lumea in alta parte e mai sanatoasa la cap. Dar, lumea-i lume de cand lumea. Lumea ca masa amorfa nu are cap, cum sa-i cauti sanatatea acolo unde tumorile nu au cum sa se manifeste pe motiv de absenta a suportului? Nonsens. Si daca satul e mocirlos, cu malul pana la genunchi dupa atatea ploi, ma bucur acum ca pot macar sa traiesc pe prispa primarului, sub streasina lui protectoare, chiar daca pentru o sticla de vin otetit scoate si sufletul din mine. Daca eu sunt un alcoolic...Nu e loc de tristete, stiu ca ati inteles ce eu, prost, am vrut sa zic aici, cautati-va curtea in care sa va simtiti confortabil, ca acum casele nu mai au garduri. Dar nu mai cautati Raiul, ca inca n-ati murit!

duminică, 20 noiembrie 2011

delirari de-ale mele

Ce duminica primitiva la Toronto! Imi povestea Cri ca la Bucuresti e-un timp noros si trist de te trimite la adapost, sa cauti lumina si caldura. La Fagaras, ceata a acoperit muntii, privelistea, dincolo de fereastra cu muscate e laptoasa, neclara, inutila, iar la Husi, strugurii, ramasi aiurea, dupa cules, sa-si usuce seva pe tufele goale si lemnoase, inca se bucura de adierea vantului unei toamne tarzii. La Toronto, vremea tine inca. Am jucat un pic cuvintele in patrulater, cele patru puncte intre care imi mut urechile de-un an incoace. Weekendul ne auzim cu oamenii de "acasa". Fusul orar, cu obligatiile pe care ni le impune, ne permite rar altfel. Departe fiind, si mult mai atasati de ei acum, intram pe unda verde si ne mancam omleta impreuna, barfim, si ce mai barfim, ne prostim, radem si ne alintam cu greul, ne intelegem sau incercam. Apoi, cu camera inca on, uitam unii de altii, ne vedem de treburile noastre, noi auzind timbrul grav al stiristelor anteniste sau whatever, ei, impuscaturile unor umanoizi imaginari sau sfaraitul unei tigai cu ulei incins.
Am avut ieri o zi traita ca o pagina a Virginiei Woolf, urmand mai degraba traiectoria unei minti in deriva. Demult nu mi se mai intamplase. Dar stiu ca m-am culcasem prea tarziu cu o seara mai devreme, si pun multe dintre nelinisti pe seama slabiciunii temporare a organismului. Cautam la munca lucrul cu mainile, necontactul cu nimeni, mintea fiindu-mi ocupata in situatii, justificari ale situatiilor, planuri, justificate, contrajustificate. Cand a venit pauza, mi-am facut un nes, indulcit cu sare, bine ca nu mi-am umplut gura, doar i-am "mirosit" gustul intr-o sorbitura fierbinte. Mi-am facut altul. Si mi-am revenit. Era de la oboseala. Si tineam mortis, inca de ieri, sa nu ratez ocazia, sa nu-mi uit gandurile. Ganduri marunte, nu ganduri marete, dar e ca in intre mine si altii, doar detaliile, ce-i marunt face diferenta. Ce-i mare e doar ocazional. Si ce-i mare tot de la maruntisuri pleaca. Nu va zic acum gandurile ca le-am uitat si, apoi, pe cine intereseaza? Am vazut aseara The Help. Un film foarte bun. La sfarsitul zilei, chiar a fost un unguient revigorant.
Si parca m-am tampit de tot la cap si precum canadienii care deja isi pun cantece de Craciun si fac deja parada lui Santa (azi a fost parada, o gramada de lume, am vazut la televizor, n-am ajuns in centru, e o parada cu traditie, tinuta in noiembrie, inca din 1905) vreau sa-i trimit scrisoare lui Mos Craciun, ca am fost copil cu minte, sper sa nu moara de ras si, mort, sa nu mai poata veni  - ca-n tampenia de pe Facebook. Vreau sa aduca Mosul unui copil cuminte, Mosul unui copil cuminte, un e-reader. Ca pe mine inca ma fascineaza cartile date pagina cu pagina, ca si ziarele pe print, e una, dar nici tehnica nu ma lasa rece. Auzi, Mosule, ce vreau? Sa zici mersi ca n-am pretentii ca anul trecut numai de tine n-aveam chef. Ca si aici e o smecherie cu dichis, o mica schimbare survenita. Asta mi s-a intamplat mie, ce o sa va povestesc mai jos, poate voua nu, dar...Eu cat am stat la Bucuresti, vreo 7 ani, nu am avut Craciun. Nu i-am simtit spiritul, ca sa ma exprim ca cei de pe aici. Nu a fost niciodata ca acasa, unde am crescut. Acum nici nu mai stiu unde-i acasa si unde nu-i. Ok, nu impodobeam crengi de brad, nu-mi puneam stelute in perdea, nimic. Nu o faceam pentru ca nu simteam nevoia, nu ma ajuta mediul sa caut si sa intru in atmosfera sarbatorii. De obicei, imi impodobeam rucsacul si o taiam ca spiridusii ba la Husi, ba la Fagaras sa mancam sarmale, sa ascultam colindele de la Biserica Catolica...era frumos. La Bucuresti, nu. Nu e un oras spiritual, asta e clar. Acum, simt insa nevoia aia casnica de a-mi pregati Craciunul ca la mama acasa. Ce ziceti voi ca azi, penduland intre ciocolata si alte dulcegarii pe la Bulk Barn, ma opresc, pun mana, bag mana la buzunar sa cumpar o matrita pentru facut un orasel din turta dulce. "Potoleste-te!", zice Bobi. Da, ma potolesc. Ma potolesc ca mai e o luna intreaga, dar peste doua saptamani va fi in regula.
Si pentru ca eu sunt mai de moda veche, imi place vintage, am si o surpriza pentru oamenii de acasa. Am cumparat niste felicitari de Craciun de la un magazin, Dollarama se numeste, unde eu mersesem sa imi iau spalator de sarma. Pentru cei nefamiliarizati cu conceptul acestui impresionant "retail", marfa e foarte ieftina si de-o calitate si mai ieftina. Doar nu era sa dau 6 dolari pe doua tinichele imbarligate. Am dat $1. Plus taxe. Se intampla asta acum vreo doua saptamani. 14 felicitari la pachet. Trebuie sa dibuiesc acum 14 oameni pe care sa-i onorez. Nici nu am atatia. O sa le trimit cate doua. Numai ca-s toate la fel.

vineri, 18 noiembrie 2011

ne intalnim pe pod...

Desi n-ar fi fost indicat sa imi termin ziua pe blog ca maine iar mi se vor inflama genele de somn la munca, nu m-am putut abtine. Macar un sfert de ora, pana la fix, si va las. Ca tot vorbim de acest actor, pe care il ador cum adori lucrurile sfinte, sa va povestesc o zi din viata mea. A mea, cea de azi. L-am pus pe Bobi sa-mi pana goarna matinala la cap ca-mi incepeam lucrul de la 9. Goarna e un radio care la ora aia, aaaaiaaaa, imi zdruncina creierii din cap, amortiti de vise dulci cum numai dimineata mi-s. M-am sculat intr-un final, mi-am ridicat capul la verticala si mi-am pus picioarele pe podea, si am stat putin si m-am gandit ca sa imi revin si, dupa ce m-am gandit, m-am gandit sa-i sun pe oameni si sa le spun ca m-am imbolnavit. Aceastea imi sunt prejudecati frecvente, si m-am sculat si m-am imbracat si la la la, si mi-am facut o cafea si m-am afumat pe stomacul gol si pentru ca, exact cum Murphy stie mai bine, ma iau crampele la stomac a foame exact cand incui usa pe exterior si dau sa plec, mi-am luat un pachetel pe drum, adica un pachetel, un biscuite cu crema. Dau nas in nas cu administratora care-mi zambeste cu gura ei de rusoaica ce-i. Si deschid pachetelul, cu lacrimi in ochi, ca batea vantul ca dracu'. Cand deschid pachetelul, in pachetel era doar jumatate de biscuite. Intriganta treaba. Contrara asteptarilor mele, adica un biscuite intreg. Pana cand, enigma s-a elucidat. In gafaiala mea de mers rapid, sa nu scap rapidul pana la serviciu (la munca, la lucru - apropo, proful imi zicea ca nu trebui sa fiu rude in English, stia si el de ce rade, radea de gunoieri, nu de gunoieri, de waste management officers), asa, jumatate de biscuite, cand aud in spate, urland una, o ochelarista, ca mine, dupa mine: "Hey, Jumpingthecookie", ma striga pe nume. Si ajung la lucru, unde stau fix 7 ore, timp in care nu stau, fug sa-l vad pe Malaele. Am ajuns acasa si mi-am luat fustita de teatru si m-am dus cu Bobi la pizza. Am asteptat peste jumatate de ora sa ne-o dea, cu pepperoni si alte dracisme lacrimogene, si am dat-o gata in 10 minute, extra-large, plus aripioare, plus 4 Cola bonus. Mancare cat pentru doua "stomace" de boi flamanzi. Ne-am sters la gura, si-am sters si masa dupa noi! Am ras la piesa lui Malaele, cu lacrimi. Nu am talentul de a-mi exterioriza rasul, rad mai mult in mine, dar daca as fi avut talentul, as fi daramat sala japonezilor, mai catastrofa decat cutremurul cu tzunami. Bobi a avut o singura replica dupa atatea replici: "Ma dor falcile!". O sala plina de romani. Cand am plecat de acolo, mi-a fost atat de draga natia asta, macar si pentru ca Malaele e 100% ea. Pentru cateva momente m-a strafulgerat un regret ca sunt acum atat de departe. Sunt nebuna, stiu, si mai sunt si emotiva sau emotionanta, cum vreti voi. Si oricat de mult m-as integra pe aici, raman niste emotii pe undeva, departe. In rolul lui Malaele, parafrazandu-l, viata asta e ca o melodie trista, cha, cha...nu ma mai pot abtine, dar nu-mi vine...

joi, 17 noiembrie 2011

succese...

Mi s-a parut foarte interesanta postarea lui Gilbert vizavi de integrarea in societatea canadiana. M-a inspirat pentru postarea aceasta. Apropo de evolutia fiecaruia in acest spatiu la fel de vast fizic, cat si metafizic :), am dedus eu ca nu exista axiome in ceea ce priveste "reteta de succes" pe taramul canadian sau oriunde, din simplul motiv ca individual definim diferit "succesul". OMG, in ce hal vorbesc! Succes, reusita, bullshit. Cum ar fi daca oamenii, in general, nu s-ar mai uita chioras in curtea altuia? Nu ar mai avea la cine se raporta si si-ar vedea de ale lor. Daca e sa ma intrebati pe mine, dar nu ma intrebati ca nu stiu sa raspund, asta imi pare reteta individuala de succes. Fiecare sa-si vada de drumul lui, in felul lui, fara a da prea mult credit ochilor iscoditori, fara explicatii, mai simplu, ca si-n vorba din batrani, "fiecare cu a ma-sii". Stiu, uneori poate fi greu, ca oameni suntem, avem samanta dracului in noi, dar tot pentru ca oameni suntem, ne putem si controla. Cei care se chiorasc toata ziua in curtea altora sunt niste chiori si, pe deasupra, mai grav, slabi de inger. Un om valid cu el insusi, care se autoevalueaza potrivit si-si dibuieste drumul, drumul sau, nu va fi prea interesat de cararile altora. Interesul i-ar aparea doar ca fapt divers si ca o discutie la cafea, dar nu ca motiv de depresie, ciuda, ranchiuna si alte dracarii. Si ma si intriga chestiunea, pentru ca desi animale sociale fiind, nu suntem ca albinele, sa punem mana de la mana ca sa iasa stupul bine, nici precum cainii sa murim de drumul lung, suntem ca prostii, subspecie de matraguna, si innebunim de grija altora. Si nu scriu degeaba toate acestea. Am ajuns la concluzii dupa ce am analizat mediul incojurator, si de aici, si de dincolo, plin de hiene, cartite, libelule, copacei, caini, pisici si toata flora si fauna ambientala. Apoi daca eu vreau sa fiu o viorica, sa infloresc primavara la umbra stejarului meu, nu are nimeni a-mi cere socoteala si nici a ma deranja ca-si pierde inutil energia, energie demna de scopuri mai nobile. Iar stejarul meu ii va da o creaga peste ochi, sa-si mute privirea mai aproape de el. Care e simbolistica, parabola, morala stejarului meu, eu o viorica fiind? Tot ceea ce ma mana pe mine inainte si imi ascute ca pe o sabie de luptator instinctul de autoconservare. Si mie imi era ciuda pe colega de clasa care lua note mai bune la fizica decat mine, dandu-mi mie, sef de turma, peste nas, dar atunci eram copil si nu intelegeam eu ca fizica e o chestiune de care sa se ocupe altii, ca eu n-o pricep si nici nu ma intereseaza. Deci, sa nu mai fim copii! Sa fim copii, dar nu retardati! Am intalnit eu, de curand, un laudaros care mi-a intors stomacul pe dos. Ce rima potrivita!

Dar, sa revenim la oile noastre, ca la teorie toata lumea se pricepe. Cand am si eu o zi libera, partial, si atatea de facut, apoi nu mai fac nimic, ca nu stiu de care sa ma apuc prima data. Asa ca voi merge pana la biblioteca sa-mi ridic marfa. Mi-a ajuns "The complete idiot's guide to creative writing" si sunt tare curioasa de ea. Dupa cum ii suna si titlul probabil e o carte pentru idioti, de aceea, am si comandat-o. Si, sfarsit de noiembrie fiind, in asteptarea Craciunului, vreau sa tin post de balast mintal, ca sa imi creasca apetitul pentru treburi mai serioase, apoi, incolo, dupa Anul Nou. Si ma manca aparatul foto sa mai fac si niste poze frumoase poate azi.

marți, 15 noiembrie 2011

noul meu cititor. la recitire, companie :)


L-am scapat din vedere, l-am pierdut deja, bajbaia gaurile calculatorului, cred ca s-a infiltrat in sistem :)


PS: E trecut bine de miezul noptii si nu m-a prins ora asta pe scaun nici din cauza savarinelor, nici a sarmalelor, nici a buburuzei ratacite prin computer, iar scoala imi pare ca s-a terminat tare demult, in alta zi, desi au trecut doar cateva ore de cand am ajuns acasa, la casa mea in care miroase a mancare buna (facuta de mine, ofcors), de cele mai multe ori insa a odorizant de camera, cu plumb, sau a tigari (cand nu-i Bobi acasa sa ma trimita la plimbare pe balcon). Nu stiu de ce-s inca pe scaunul plimbator (ma rotesc cu el prin toata casa, in jurul axei lui, acum nu, acum stau teapana), dar nu am de gand sa-mi intepenesc si capul pe masa ca sa nu intepenesc de tot maine la munca. Nu degeaba am inceput a scrie acest post scelerat. M-au luat niste mancarimi in buricele degetelor cand, intr-un exces de navigare fara vele pe netul sub tornada, am ajuns din intamplare si la postarile mele mai vechi. Nu le-am citit, le-am scanat. Le-am vizualizat din titluri, rand pe rand, am recitit doar cateva. Doamne, apara si pazeste!!! Unele nu sunt scrise de mine, jur! Unele m-au emotionat, ca pe omul stupefiat de el insusi, in cazul altora, am avut o tentativa sinucigasa de a le da delete, dar m-am astamparat. Stai lolo, ca asta-mi erai pe atunci! Razi, tu, razi, Harap Alb, ti-i a rade acum! Noapte buna, Toronto, ca eu ma bag la somn!

din nou despre timp, care timp?

Sa va povestesc asa fara nicio introducere o secventa de la scoala, de zilele trecute. Clasa mea e plina de imigranti. Rusi, ucrainieni - apropo, obosise una in engleza sa discute cu mine si a dat-o pe rusa, ma intreba daca inteleg ce zice, ca doar sunt roman haha, indubitabil, absolut tot - argentinieni, columbieni, brazilieni nici nu mai zic - e plina clasa de sud-americani - si intr-un anumit context practic al lui "wish" s-a confesat o brazilianca, frumoasa, minunata, cum braziliencele sunt, in general, ca ea si-ar fi dorit sa nu-si fi inselat niciodata pe a sa "girlfriend", pe iubita adica. Unde atmosfera, in general, e funny, se rade acolo ca la stand-up comedy, de data aceasta confesiunea era atat de "serioasa", ca toata lumea a mutit, iar profesorul, un englez canadizat, fara prejudecati, se fastacise la corectura frazei, colegii si-au intors dosul capului sa-i mai vada o data cerceii negri din nas...pana brazilianca a spus, dupa cateva secunde bune, ca e, de fapt, confesiunea colegului de banca. Moment in care toata sleahta s-a relaxat si a inceput sa rada, mai ales mexicanca din spatele meu, cea care seamana cu Jennifer Lopez si care vine cu frate-su la scoala, de parca e Mark Anthony. "Nu am nicio problema cu orientarile nimanui, ca-ti plac femeile sau barbatii, e optiunea ta", i-a spus si profesorul, de parca despre asta era vorba in propozitie :). Oricum, mi s-a parut foarte amuzant. In tara asta unde se mangaie pe gat femeile intre ele prin autobuze, o marturisire de genul acesta e de mare seriozitate, nimeni nu schiteaza niciun gest, sa trecem mai departe. Canadienii se dau pudibonzi, in general. No topless, fara chiloti cu bretele la piscina. A fost saptamana trecuta Bobi la un film, fara mine, la Immortals, si cand incercau unii sa se dezbrace in cateva secvente, toata sala s-a extaziat. Wooooowwwww!!!. Sunt foarte ciudati.

Ce trece vremea prin Canada, trece timpul de parca il mananca un monstru hamesit. Imi spunea o tipa, venita de vreo 7 ani, ca asa i-au trecut anii aceastia de parca nici nu i-a trait. Un altul isi explica viteza prin faptul ca aici se intampla cu tine multe lucruri intr-un timp foarte scurt si n-ai timp sa simti cu timpul trece. Poate de aceea, imigrantii spun ca asezarea si adaptarea in Canada iau ani intregi. Pai la cum trece vremea, saptamana dupa saptamana, cu viteza secundelor, te trezesti de-odata ca s-au scurs vreo 3 si n-ai avut ragazul sa ii tii in frau. Unii chiar ma sperie. Pe cuvant. Imi tot spun, fa acum tot ce-ti place, bucura-te de timp cat mai ai vreme, de parca mi-ar fi zilele numarate. Cei care traiesc prin Canada stiu despre ce vorbesc eu aici. Statea ieri pe bordura, in pauza de masa, si fumam si eu - mi-a dat cineva niste tigari aduse din Dominicana, soft, si n-am putut sa i le refuz - si ma gandeam la anul ce-a trecut. Si chiar asa il simteam, ca pe-un strop de ploaie cazut pe un asfalt fiebinte. Dar multe mi s-au schimbat in caderea lui, sunt tot cea de anul trecut, dar altfel. Mi-am schimbat radical modul de viata, unde inainte era totul un du-te vino, casa-munca, ma trezeam dimineata, ma machiam si plecam, veneam seara, ma demachiam si ma culcam, si tot asa in fiecare zi, acum nu ma mai concentrez (de fapt, ma diluam) intr-o singura directie, directie dovedita intr-un final atat de inutila, ci ma ramific, si da, tin cu tot diandinsul sa fac, macar intr-un mic procent, pe langa atatea alte compromisuri, numai ce ma taie capul. Acum ca tot am timp si ma ameninta cu totii ca mai tarziu nu va mai fi astfel. In fine, eu vineri voi merge la o piesa de teatru, cu Malaele, nu stiu cum fac astia de aduc pe aici oameni la care eu tin foarte mult, mi-am si schimbat programul la serviciu ca sa nu-l ratez. Bobi nu prea voia, mai bine cica mergem vineri la film, la film sa mergi vineri tu cu prietenii tai de la bloc. Dar, evident, ca il car dupa mine. Nu prea ati inteles nimic din poastrea aceasta, nu? Nici eu :).

joi, 10 noiembrie 2011

pomisorii :)

Daca fix azi, cu un an in urma, aterizam si noi pe aici, iata cu ce ma ocup dupa fix un an. Cum anul acesta le-am cam facut pe toate, nu mi-a mai ramas decat sa plantez un pomisor :))). Ba chiar doi. Sa vedem cat de mari vor creste intr-un an. In urmatorul adica. Daca nu cresc, stiu ca se mai uita si la om :)

marți, 8 noiembrie 2011

jurnalul meu de "tricotat" :)

Eu azi vreau sa scriu despre viata mea de zi cu zi ha ha, ca n-am altceva cu ce va lovi, si poate in felul acesta ma mobilizez si eu intr-o parte azi, cand as avea atatea de facut, dar zac de cand m-am trezit pe scaun (nu am dormit pe scaun, o greseala simpatica de limba :))), cautandu-mi elanul pe care aseara il aveam, dar pe care nu puteam sa mi-l exercit de somn. Ca ieri m-am trezit odata cu Bobi, adica la cantarea cocosilor, si, evident, am fost obosita toata ziua si, ca in vremurile mai vechi, am adormit  din nou in autobuz. Am un fes lanos si o gluga ca o perna si cand mi le asez confortabil pe spatarul banchetei, jur ca-mi gasesc linistea mai ceva ca-n patul princiar, cu baldachin, de acasa. Multe dintre autobuzele Canadei sunt pline cu oameni ca mine. Dorm, de zici ca au cazut in cel de veci, de vreme ce nici statia finala nu reuseste sa le ridice capul la verticala.
Si azi era vremea, si inca e, de teme, am zis ca dau o raita si pana la biblioteca, si, mai nou, in sindromul omului lipsit de coplesitoare griji, m-am apucat si de impletit. Un fular pe sufletul meu. M-am dus si mi-am cumparat andrele si ata in culoarea ochelarilor ca sa fie chic, si pierde taica vremea, ca altceva mai bun oricum n-ai de facut. Si, de atata treaba, am zis ca azi nici nu deschid calculatorul, blogul, si uite ca m-am tinut de cuvant. Cum ii scriam si Corinei in comentariu, scriu aici din doua motive, care se intrepatrund ca ochiurile visinii pe noile mele andrele. O data, de placere, intotdeauna placerea e de partea mea, si alta data, din datorie. Datorie fata de oamenii mei, care intra aici sa vada ce mai fac, desi, in general, nu prea fac nimic. Dar carora, se pare, am reusit sa le transmit ceva, transmisiune care ma maguleste peste masura. E ca un job. Datoria a aparut mai tarziu, nu atunci cand am pus primul ochi pe aparatul meu de tricotat cuvinte. Am vrut de multe ori sa renunt, dar cand vedeam ca am oameni curiosi cum imi va arata "fularul" pe parcurs, nu, nu mai puteam, ma asezam frumos la masa si "tricotam", si pentru ei, si pentru mine. Si am facut bine, chiar daca nu la sugestia specialistului. Pentru ca, asa cum tot Corinei ii raspundeam in comentariu, cunosc un om care a ajuns, de curand, intr-o stare grava la spital, pe motiv de depresie acuta. Si doctorul i-a sugerat, a insistat sa tina un jurnal. Dar el a zis, la ce-l va ajuta, si doctorul i-a zis, la suficient de multe incat sa iti para rau ca nu te-ai apucat de el mai devreme. Omul de care va vorbesc stie de existenta acestui mirific blog al meu. Mi-a zis, tu de aia nu esti depresiva, si i-am zis si eu ca nu numai de aia nu sunt depresiva, e greu sa-mi vina mie ganduri funeste, de zburator fara parasuta peste geam, dar, da, m-a ajutat incredibil de mult. Iar dupa ce mi-a spus povestea, am realizat mai bine si de ce. Pentru ca dupa ce scriu un "postament", oricat de intoarsa cu sezutul in sus m-as fi trezit, ma ridic de pe scaun vibrand. Si plec la munca, de exemplu, cu gandul la ceea ce am scris, impregnandu-ma cu propriile vorbe scrise. Acum, trebuie sa stii si despre ce sa scrii, ca daca te apuci de incriptat cuvinte mortuare, ii termini pe toti cu capul. Iar pe tine, in primul rand. Dar asta functioneaza si in interactiunile reale. Cu un om galben ca o stafie nu sta nimeni de vorba. Li se face tuturor mila, dar la casa lui nu se mai intorc. Mie mi-e frica de morti. Asa nemiscati cum sunt, ma baga in toate boalele. Si ma aciuiez pe langa oameni plini de viata, care emana energie vitala, pe care sa o absorb si eu.
Acum, chestia cu jurnalul nu stiu daca ar functiona in cazul tuturor, pentru ca nu trebuie sa fie un chin, dimpotriva, o activitate foarte relaxata, de placere. De exemplu, in cazul lui Bobi nu ar functiona, ca el ura compunerile in clasa a patra. Dar el isi cumpara jocuri pentru PlayStation. Pana la urma, cred ca e vorba de gasirea acelei activitati in care sa-ti exploatezi la maximum doza de serotonina. Intr-un final, si luptatorii pe campul de bataie, in razboi, isi gaseau linistea in scrisorile catre iubite. Acum, nu as vrea nici pe departe sa se inteleaga ca aceasta tara e atat de contropitoare incat sa-ti fure sufletul, nici pe departe, dar nicicand, niciunde nu e rau sa te bucuri si de tine, printre altii.

Si ca tot a inceput sa ploua, imi voi pune o muzica tranchilizanta, si cum e si atat de cald in casa...o atmosfera numai buna, molcoma, de treaba. Numai de treaba, nu.

luni, 7 noiembrie 2011

add la "la un an..."

Pentru ca postarea anterioara a fost scrisa in graba si sub impulsul momentului, am omis chestiuni, fapt pentru care as mai adauga ceva pe langa ceea ce am scris deja.

- Apropo de limba, canadienii, cel putin in partea engleza, nu sunt "nationalisti", sunt destul de toleranti vizavi de cei care le pocesc limba. Nu ma refer acum la calitatea limbii de care poti da dovada la interviuri sau la job-uri, ci pur si simplu, atunci cand ceri ajutorul sau schimbi o vorba cu cineva pe strada, in bloc, la magazin sau in alte medii de genul acesta. Dar chiar si la job-urile mai prapadite. Daca te poti face inteles si mai ales, daca te vad ca te straduiesti, apare instant, de foarte multe ori, sindromul omului care dintr-un anumit punct de vedere se considera superior. Si nu da in cap victimei mai mult decat e cazul. Nu se intampla acelasi lucru in tarile europene.

- Din punctul meu de vedere este una dintre cele mai bune tari in care imigrantii, ma refer in mod special la romani, pot avea o viata lipsita de stigmatul outsider-ului. Nu acelasi lucru se intampla cu noi in Europa. Chiar ieri mersesem la Metro, unde am fost martora unei situatii. O femeie de prin lumea araba, cu straiele lor traditionale imbracata, lesinase si o trupa intreaga de medici, paramedici, ce erau ei, ii stateau in jur, incercand sa o ajute. E normal, veti gandi. Da, e normal intr-o lume normala care respecta drepturile omului, dar imaginea medicilor albi misunand agitati in jurul acelei femei venite parca din alta lume din toate punctele de vedere, m-a frapat. Pe de alta parte, sunt foarte multe asociatii care functioneaza cu bani de la guvern, care sa faca viata newcomer-ului, mai ales, putin mai usoara, dar asta nu inseamna ca unele dintre ele nu-si iau banii si uita sa-si mai faca si treaba.

- Apoi, multi concetateni de-ai nostri spun despre canadieni ca ar fi prosti. Pai depinde la cine te raportezi. Daca te pui alaturi de Nea John de pe strada, da, esti mai destept decat el, pentru ca, nu uita, ai ajuns aici, in cele mai multe cazuri, in urma unui proces de selectie care a tinut cont de scoala pe care o ai. Nu amesteca mere cu pere, si nici caii pur sange cu oile. Sa ne comparam cu cei care au o pregatire cel putin la nivelul celei pe care foarte multi dintre romanii de pe aici au dobandit-o in tara si atunci putem obiectiv deduce care si cum e mai destept.

-Voiam sa spun cateva lucruri si despre mancare. Din punctul meu de vedere, mancarea de aici e foarte proasta. Dar ma refer strict la cea cumparata din supermarket, si, in mod deosebit, la cea procesata. Dar nu te opreste nimeni ca, din materia ta prima, sa-ti faci singur mancarea asa cum o vrei tu, iar daca vrei sa fie si mai sanatoasa, sunt foarte multe magazine europene care sa ti-o puna la dispozitie, chiar daca e putin mai scumpa. Eu, personal, de cand sunt aici gatesc extrem de mult. Nu cumpar din magazin niciun fel de mancare gata facuta.

- Si, apropo de bani, aici castigi dolari, dar tot dolari cheltuiesti. Viata este foarte scumpa. Iar daca mai ai si un credit la banca, un copil de tinut la daycare si vreo doua masini de asigurat, pe langa alte cheltuieli, cum ar fi chiria, taxele pe proprietate sau mai stiu eu ce nu mai ramai cu nimic la sfarsitul lunii. Iar pentru toti acesti bani, muncesti. Muncesti, normal...Nu, nu, nu, muncesti pe bune. Iar daca nu iti vezi de treaba si umbli cu mismasuri si eschivari, au grija sa scapi usor de ei. Sunt oameni joviali la locul de munca, nu lucreaza cu incrancenare, dar asta nu indulceste cu nimic motivul pentru care tu esti acolo. Si, cu aceasta ocazie, mi-am adus aminte de o anecdota, citita intr-o carte, despre un imigrant ajuns pe aici in anii' 50. Intors dupa cinci ani acasa, unul de se ocupa cu caratul bagajelor, ii ceruse primului un dolar canadian in loc de banii pe care ii aveau ei atunci. Imigrantul i-a raspuns sec, plasandu-i in palma orice numai dolari nu: "Eu am trecut un Ocean ca sa fac un dolar pe ora, iar tu vrei sa il faci aici in 2 secunde? Nu e drept."
In fine. Sunt, prin urmare, oameni pragmatici, nu prosti. Iar daca tu, ca romanul, crezi ca le stii pe toate si le dai peste nas cu raspunsuri inteligente pana si la gaurica din covrig, vei constata ca ramai destul de repede singur cuc ca sa-ti explici cum e cu metafizica colacului. Acum si eu, vorbesc la general, o mare greseala, stiu, dar e complicat sa faci radiografia unei societati in cateva randuri. Totul e relativ, dar dincolo de "si asa, si asa" exista numitori comuni, cum ar fi respectul fata de lege, de legea aplicata, imposibilitatea eschivarii de platirea taxelor si toate aceste detalii care fac un stat sa functioneze asa cum ar trebui sa functioneze el astazi. Sau macar sa se indrepte cat mai mult spre...

- Gata, va las ca eu am si treaba azi :). Si sa nu va luati dupa mine in tot ce zic, informatia pertinenta e cea din mai multe surse. Asta e de-ale jurnalismului teorie :).

duminică, 6 noiembrie 2011

la un an...

Imi place siropul de artar, pe pancackes, la inceput de zi, si cafeaua mea columbiana, French Vanilla, mai ales atunci cand o gasesc in sales, aerul curat pe care-l respir dimineata, imbibat cu mirosul detergentului de la spalatorie, aleile cu artari rosii, paduricea cu balarii din spatele blocului, veveritele din parcul care a inceput sa-si goleasca arborii, ramanand asa cum l-am gasit cu un an in urma...
A trecut un an, iar aceasta este postarea mea bilant, marturisiri facute pe un blog, "in fata" unei maini de oameni, care involuntar, m-au ajutat sa supravietuiesc mai bine in tot acest timp, fapt pentru care le multumesc.
Cand, in mijlocul familiei adunate ciucure sa-si ia ramas bun de la noi, in aeroport, ne-am trimis bagajele la cala si ne-am pus laptop-ul pe umar, trecand prin filtrul de securitate, nu stiam unde plecam. Stiam de unde plecam, aveam lacrimi in ochi, si noi, si ei, stiam doar ca plecam departe de oamenii pe care ii iubim si care ne iubesc. Biletul de avion, viza din pasaport nu ne spuneau nimic, eu aveam prea putine informatii reale despre locul unde trebuia sa poposim, unele adunate de pe bloguri ale imigrantilor mai vechi, dar nu suficient de puternice incat sa-mi ofere o imagine clara a destinatiei. Pentru ca, in Romania fiind si citind marturisiri ale romanilor plecati, tindeam sa nu-i cred pe cei care boscorodeau intruna tara artarului. Nici acum nu-i cred, mai degraba pun fiecare marturisire pe seama propriei experiente. Evident ca lacune in sistem sunt si aici, dar trebuie sa fii paralel total sa poti faci dintr-o tara precum Canada albie de porci. Era si normal sa nu-i cred pe atunci, plecam dintr-un mediu jalnic, ce ma sufoca, in care nu ma mai regaseam, in care nu mai stiam ce-i cu mine. Munceam foarte mult, sub foarte mult stres, iar banii, desi peste medie, nu-mi permiteau sa-mi construiesc, nici macar in minte, un viitor asezat. Am plecat deci, de la o conditie modesta, de roman tanar, foarte tanar, cu niste coate roase prin bancile scolii, si roase ramase si apoi. Dar n-am plecat dupa bani. Nu numai dupa bani. Traim pe atunci un vis canadian, vis ce insemna pentru mine, implinirea materiala, suficienta cat sa-mi construiesc o familie cu copii carora sa le ofer ceea ce, poate, de multe ori, eu n-am avut, dar si implinirea mea ca om total, in aspiratiile mele, aspiratii care, in Romania, mi se naruiau pe zi ce trece. Tin la tara din care vin, n-am avut niciodata niciun fel de jena in a-mi dezvalui provenienta, ba dimpotriva, dar n-am fost suficient de puternica s-o pun pe ea inaintea mea. Ii apreciez pe cei care inca spera ca acolo se va schimba ceva si care vor sa contribuie, prin eforturile lor, la aceasta schimbare, eu am considerat insa ca n-am nici timp, si nici dispozitia martirajului si a luptei cu morile de vant. Am o viata, la care tin, sunt un om vital, nu pot trai intr-un mediu deprimant si ostil.  Si am plecat...

...Odata aterizati, Canada ne-a lovit in plex. Canada nu e Raiul, Canada e o tara. O tara cu oameni. In care trebuie sa lupti, sa dai din coate, ca sa supravietuiesti. Si, mai ales, nu uita ca esti un imigrant. Si ca sa reusesti trebuie sa te zbati de doua ori mai mult. De ce?
Pentru ca e o tara in care se vorbeste o alta limba. Un start mai bun il au cei care vorbesc deja, macar cat de cat, engleza. Pentru ceilalti e cumplit. Ganditi-va ca nimeni nu va capata un job bun, sau cum o fi el, daca e mut. Eu o stiam si totusi mi-a luat luni intregi pana sa-i capat fluenta si sa nu ma mai gangai ca un nou-nascut. Personal, am o problema vizavi de limbile straine, de limbi, in general. In limba romana am un debit verbal foarte mare, vorbesc extrem de repede, prin urmare, tendita naturala, absolut de necontrolat, e sa imprim acelasi debit si noii limbi, careia insa nu-i am vocabularul la indemana. Pentru ca in viteza nu aveam timp sa gasesc cuvinte inlocuitoare celor care imi lipseau, pur si simplu ma blocam in mijlocul frazei. Ca o masina careia i se opreste motorul in fiecare intersectie. Singura modalitate prin care limba engleza poate fi invatata asa cum trebuie este scoala. Nimeni nu invata limba engleza de pe strada sau din fabrica. Prinzi franturi, bucati de conversatie, dar limba, asa cum inteleg eu limba, doar la scoala poate fi internalizata. De aceea, m-am gandit ca cel mai potrivit lucru pe care l-as putea face inainte de orice ar fi sa merg la scoli bune pentru a-mi pune limba pe piloni de rezistenta. Si asta am si facut. In plus, am citit extrem de mult in engleza, cu voce tare atunci cand am putut, in pat, acasa, altfel atunci cand nu-mi permiteam sa-i deranjez din somn pe vecinii calatori pe acealsi metrou.

Si intr-un an de zile am avut nevoie si de bani si am plecat in plimbare, printre artari, prin piata muncii canadeze. Foarte aglomerata. Abia dupa 5 luni am reusit sa ma angajez, timp in care obosisem cumplit, eram la cu nervii vraiste, mergand la interviuri, pe la diverse asociatii, prin internship-uri si voluntariate. Nimic nu se prindea. Ca o paranteza, nu sunt o exceptionala cu experienta exceptionala intr-un domeniu exceptional si nici relatii exceptionale nu prea multe nu am. Adica nu prea am deloc. Nu-mi stau in fire relatiile pe interes, iar relatiile neinteresate se fac in timp. Iar in Canada, foarte multe job-uri se obtin prin networking. Ceea ce noi nu stiam inainte de a ajunge aici. E o utopie nebuneasca sa crezi ca-ti depui CV-ul full de experienta romaneasca si cad canadienii pe spate. Toti cer experienta canadiana. De unde? Asta deja e treaba ta, cum spargi cercul vicios. Constienta fiind inca dinainte de aterizare ca pregatirea mea e zero barat dincolo de granitele tarii, am fost deschisa la absolut orice imi aducea un ban in buzunar. Cand stai acasa si bill-urile curg garla, iar contul tau, cel cu care ai venit, se goleste pe zi ce trece cu o viteza de nestapanit, totul devine traumatizant, noptile nu mai sunt nopti, zilele, o corvoada, iar traiul, evident, mult mai greu decat acasa. Dupa ce insa ne-am gasit job-urile, totul s-a calmat si incetul cu incetul viata ni se aseza astfel incat sa ne putem bucura cat de cat de ceea ce tara asta poate oferi placut. Dincolo de contul fermecat, care se golea intr-o zi cat altele in sapte, era o chestiune psihica de suportat, careia trebuia sa-i facem fata. Nu stiam cat timp va dura calvarul. Iar acest chin psihic constribuia inzecit la starea deplorabila in care ne aflam. Dupa ce ne-am gasit locurile de munca, asa cum sunt ele, ne-am rationalizat cheltuielile. Faptul ca ne intrau saptamanal bani in cont nu insemna ca trebuie sa-i si cheltuim saptamanal. Aveam nevoie de back-up in tara in care nimic nu e sigur, mai ales pentru noi. Fapt pentru care nu ne-am cumparat inca masina, de exemplu. Abia acum am inceput sa luam cursuri de sofat, desi aveam carnet din Romania, si sa ne gandim si la acest aspect. Pana acum, ne-am descurcat cum am putut. Locurile de munca erau suficient de aproape de casa astfel incat sa facem traseul cu autobuzele si metroul, iar la calatorii pe distante lungi nu ne-a stat capul pana acum.

Am inceput sa adunam bani ca sa mergem la scoala. Eu, intr-un program full-time, pentru ca la mine e cazul de reconversie profesionala, Bobi la cursuri de specializare, el, repet, fiind inginer constructor. Si aici, am avut de munca la nivel psihic. Nu e deloc usor sa-ti schimbi meseria si sa si stii sigur si foarte rapid in ce parte sa o iei. Trebuia sa ma gandesc la ceva care sa-mi si placa, dar care sa-mi aduca si bani. In cazul meu, nu se poate una fara cealalta. De aceea am tatonat terenul si nu m-am bagat cu capul inainte, asa cum am auzit ca au facut-o altii, regretand amarnic dupa. Scolile nu garanteaza nimanui job-uri, dar, cu siguranta, macar cu 1% sansele de angajare intr-un loc mai bun cresc. Spun loc mai bun pentru ca am venit din tara cu niste scoli terminate, si lucrand acolo in altfel de medii decat cele in care lucram acum. E normal sa ne dorim mai mult, chiar daca si job-uri de genul celor pe care le avem acum ne ofera un trai decent si destul de multa liniste. Dar, spre deosebire de inceputuri, acum nu ne mai grabim. Luam totul cu usurelul pentru ca e o reteta de succes in Canada, unde sistemul functioneaza in ritmul lui, dar, asa cum am mai spus, nu stam cu mainile in san si asteptam. Nu astept nimic ca tara asta sa-mi dea. Dau ca sa pot primi. Iar daca voi ajunge candva foarte bine, voi sti ca totul a fost pe carca mea. Asa cum, daca voi ajunge candva foarte rau, voi sti ca totul a fost din vina mea.

Am reusit sa cunosc destul de multi romani, carora le-am ascultat experientele, suntem o natie ca oricare alta, cu bune si cu rele, pe langa cei buni ne aciuam, de ceilalti nu ne pasa. Nu am nicio pretentie sa ma indepartez de ei, asa cum altii si-au propus ca ajungand aici sa nu mai aiba de-a face never ever cu romanii, mi se pare o atitudine absolut oribila, dar nu judec nimic, e treaba lor. Pana una alta, cei mai multi si-au inceput experienta tot printre romani, chiar daca ulterior s-au fript. Nu conteaza. Doar asa au putut merge mai departe. Intr-o tara divizata pe "mafii", mi-e greu sa cred ca filipinezul iti va oferi vreoada o sansa mai mare decat ar putea-o face unul de-ai tai. Romanii sunt bine, unii mai bine decat altii, unii mai carcotitori decat altii, dar cei mai multi nu neaga faptul ca aici le e indiscutabil mult mai bine decat le era dincolo. Si, din nou, fiecare judeca tara aceasta prin prisma propriei experiente. Proprie experienta, in urma propriului noroc, propriul noroc facut si cu propriile maini.

Dupa un an de zile si noi suntem ok, "ok" inseamna mai putin decat bine, dar bine oricum. Am un job, adica un cec cu care sa-mi platesc chiria apartamentului pe care am reusit sa mi-l fac atat de primitor incat sa-mi fie drag sa ma intorc acasa, merg la scoala, am planuri, si oricate mi s-ar pune impotriva inca am planuri, iar atunci cand toate acestea mi se vor narui si nu-mi va mai placea ma voi intoarce acasa. Pendulez intre o tara si cealalta pentru ca sunt singurele pe care le cunosc, nu vreau aventuri si luari de la capat neincetat, vreau sa ma asez, sa ma bucur de singura viata pe care o am si careia nimic nu-i critic. Vreau sa ma bucur de familie, vreau sa am copii alaturi de care sa reinvii in mine copilul care am fost, iar in tara aceasta nu mi-e teama sa cer pana la urma atat de putin. Nu am nimanui nimic de dovedit asa cum nici eu nu cer nimanui dovezi pe propria viata. Imi vad de ale mele si de drumul meu, iar in ceea ce-i priveste pe ceilalti, ii apreciez sau ma lasa rece. Dar e si greu, azi de exemplu, e botezul nepoatei mele, eveniment la care tot familionul e prezent, mai putin eu. Si cu toate acestea, inca imi place siropul de artar, frunzele rosii ale aleilor, monotonia zilelor de vara intarziata si geaca pe care mi-o voi cumpara azi pentru cumplita iarna canadeza pe care ma asteapta.

V-am pupat!

joi, 3 noiembrie 2011

the best of times, the worst of times...

"It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us (...) - in short, the period was so far like the present period"...- A Tale of Two Cities, Charles Dickens. Mai intelegeti ceva? :). O fascinanta descriere a timpurilor dintotdeuna.
..................................................

A trecut vremea, m-am plafonat suficient jumatate de an, deja simt nevoia unor schimbari, am inceput sa-mi fac planuri, deocamdata doar in minte, pentru anul viitor. Sa-mi gasesc alt job, nu stiu daca voi gasi altul sau daca l-as gasi nu sunt suficient de convinsa ca ar fi mai bun decat acesta, sa merg cateva ore intr-un voluntariat neaparat in domeniul pe care vreau sa il urmez mai departe intr-un program full-time la colegiu, incepand tot cu anul viitor. Intre timp, voi continua cu job-ul pe care il am, unde am ajuns in stadiul in care nu am niciun stres, picioarele nu ma mai dor, au fost perioade in care plangeam de durere, nefiind obisnuita cu statul in picioare ore intregi, acum job-ul e floare la ureche. E chiar genul de loc de munca la care visam in nebunia de la Bucuresti. Fara prea multa bataie de cap. Si mi-a prins foarte bine experienta. Dar, evident, nu e cu bataie lunga, de aceea vreau sa il si schimb. Chiar daca pe unul similar. Pentru ca un job bun sunt convinsa ca nu-mi voi putea gasi decat atunci cand voi termina cu scoala. Si atunci eventual. Am intalnit si oameni care au terminat scoli aici si sunt inca pe tusa. Inclusiv canadieni. Voi continua si cu programul academic la care merg acum si pe care il voi termina prin martie. Nu ma strange nimic cu usa, pana una alta, am scapat de balastul care-mi sufoca viata in tara si nu de putine ori mi-am zis cand mi-o fi mai rau asa sa-mi fie. Apropo de balast, citisem ieri pe un site ca angajatii unui ziar la care am lucrat si eu o perioada sunt supusi, in vederea restructurarii, unui test de evaluare. Test de evaluare pe baza cunostintelor de gramatica a limbii romane. Mi-au iesit ochii din cap. E absolut umilitor. E vorba totusi de niste oameni care au scris ani intregi in ziar...Dar nu ma mai mira nimic. Asa ca, repet, mi-e dor doar de familie si de cei cativa oameni ramasi. Pe langa salariile de mizerie si lipsa totala de apreciere a muncii, au si tupeul cras de a te strivi in umilita ca pe un gandac. Fuck you! Bine ca am scapat de voi.

miercuri, 2 noiembrie 2011

si despre lucruri frumoase

Biblioteca din spatele casei pe unde inca ma plimb si de care imi voi aminti :)
Unul dintre motivele pentru care nu poti sa nu iubesti orasul acesta sau, mai bine, unul dintre motivele pentu care eu iubesc orasul acesta este biblioteca lui publica. Stiu ca v-am mai innebunit cu aspectul, dar merg acolo saptamana de saptamana cu ingenuitatea unui copil la tobogan. Inainte de a veni aici mi-am zis ca vreau sa-mi cumpar biblioteca din primii bani. Adica un raft pe care sa incep sa il umplu, asa cum am facut si la Bucuresti. Sa-l umplu cu beletristica si fictiune ca asta ma ridica pana la nivelul in care nimic nu-i atat de negru daca ele exista. Nu mi-am mai cumparat-o pentru ca pot beneficia de absolut orice imi trece prin minte in spatele blocului :). Nu sunt nebuna si nici nu bravez, e pur si simplu ceea ce am mostenit acut de la maica-mea. Asa cum sunt oameni pasionati de bungee jumping, inot, funii, scule, masini, aceasta e pasiunea mea si sunt mii de oameni ca mine. Si iubesc si scula si ceea ce pot face cu ea. E un soi de pata personala, la fel cum atatia altii au altele sau tot pe aceeasi, care ma face sa ma comport in lumea aceasta ca un om normal. Oriunde as pleca am unde ma intoarce. Atractia pentru "buchii" nu am invatat-o, ci am avut-o dintotdeauna. De cand eram copil si mergeam la biblioteca oraseneasca si-mi umpleam casa cu carti pe care nici macar nu apucam sa le citesc. Placerea de a le avea era mai mare decat cea a cititului in sine. Ca un copil cu jucaria lui. (Si totusi imi aduc aminte cand in clasa intai, a doua fiind, nu mai stiu, Mos Craciun mi-a adus la scoala o carte de poezii de Octavian Goga - nici nu stiam sa citesc, il mai incurcam si pe "b" cu "d" - si atunci chiar am suferit. M-a impacat maica-mea spunandu-mi ca Mos Craciun stie ce stie :)). Si am suferit foarte mult, mai ales in timpul facultatii ca am pierdut ani intregi in care nimeni nu a reusit sa ma invete literatura. Adica nu am avut profesori capabili in acest sens. Si am inceput sa o dibuiesc singura. Dar destul de tarziu.

Am primit educatia celor sapte ani acasa si am continuat-o doar prin ceea ce am citit. Daca cei sapte ani de acasa m-au invatat cum sa ma port in lume, restul m-a invatat cum sa ma port cu mine insami. Nu mai lungesc vorba pentru ca poate chiar nu intereseaza pe nimeni, ceea ce vreau sa spun este ca inclusiv in toata aceasta aventura a plecarii, pasiunea asta nu m-a parasit, dimpotriva, s-a acutizat. Atunci cand mi-a fost mai greu, acolo m-am refugiat si cine a urmarit blogul acesta stie :). Eram terminata cu capul ca nu-mi gaseam job, nu stiam in ce parte sa o mai apuc, ce sa mai fac si ma duceam la biblioteca si stateam pe acolo ore intregi. Canada unui imigrant la inceput ofera destul de multe motive de depresie, dar eu nu le simt ca atare tocmai datorita acestui lucru. Nu-mi pot explica, poate nici nu exista vreo explicatie rationala, dar situatia este asa cum o spun acum. Din punctul multora de vedere poate nici nu sunt intr-o situatie prea roz, chiar nu sunt, dar pur si simplu nu imi pasa. Poate de aceea si acest blog are o tenta mult pozitiva, exista si rahat in jurul meu la care nu am ochii inchisi, dar nu vreau sa ma cramponez de detalii care efectiv ma indispun. Nu sunt un om activ social, nu-mi sta in fire, mi-am dat seama de acest lucru participand la diverse actiuni, inclusiv de strada, in care nu ma regaseam, asa ca prefer sa traiesc cu mine asa cum sunt, sa stau confortabil in buchiseala mea si sa ma bucur, atunci cand am timp, si de lucrurile frumoase de care am parte.

marți, 1 noiembrie 2011

smell my feet

In ceea ce priveste mirificul meu blog, in ultima vreme m-am cam lasat pe tanjala. Adevarul este ca am fost atat de aglomerata zilele acestea, atat de aglomerata de am ajuns in stadiul in care simt nevoia sa ma linistesc pe la casa mea si nu mai apuc. Trebuie sa alung spiritele rele acum ca tot trecu si Halloween-ul si sa-mi gasesc linistea. Weekend-ul acesta chiar am avut astfel de intentii, dar m-au carat oamenii la Niagara. Sa va povestesc pe scurt? Ne-am dus cu trenul, fratilor. Si de mult n-am mai avut o experienta atat de faina, ma simteam ca in studentie cand plecam cu trenul la mare. Am o pasiune pentru astfel de calatorii, m-as duce cu trenul si pana in Romania, daca s-ar putea. Mi-ar placea chiar sa fac o calatorie cu vaporul pana in tara mea de bastina :). Toata aceasta aventura chiar imi da senzatia ca m-am intors cu niste ani inapoi si ca-mi traiesc o a doua adolescenta. Cu tot ce inseamna ea. Fara cosuri ce-i drept, dar cu sentimente contradictorii si, in general, cu o atmosfera de prea buna dispozitie. Mai ales de cand mi-au venit oamenii. Ce sa va mai spun ca nu ne mai saturam unii de altii, ca stam unii pe la altii pana ne pica ochii in gura...si apoi ma mai plang ca nu mai apuc sa-mi gasesc linistea. Noi deja am intrat in luna noiembrie, luna in care cu un an in urma, ne bagam bagajele noastre doua la cala. A fost un an interesant. Greu, dar nu rau. Si daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as mai baga bagajele la cala inca de o mie de ori. Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma simt bine aici, de Romania mi-e din ce in ce mai putin dor, mi-era mai dor la inceputuri decat acum. Acum ma preocupa prea mult viitorul aici ca sa mai am timp sa ma mai gandesc si la ce-a fost. Deci, mergem inainte ca inainte era mai bine :). Adevarul este ca legaturile cu tara se rup, doar familia si cei cativa oameni ramasi mai conteaza, stirile din tara ne spun din ce in ce mai putin. Desi nu se astepta nimeni ca in cazul meu lucrurile sa se aseze atat de repede, eu fiind din fire mai nostalgica si foarte atasata de trecut, mi-am descoperit in toate aceasta calatorie, si partea cameleonica a firii.
In scara blocului
Ok. Despre Halloween ca vrea Mr Cabo :). Din start, n-am absolut nimic impotriva acestei sarbatori si nici a modului in care ea se manifesta, sarbatoare pe care by the way o avem si noi, doar ca o celebram altfel. In ultimele zile, am vazut umbland pe strada toate personajele posibile si imposibile din filmele si cartile horror. O iesire din rutina, care nu vad de ce m-ar deranja. Si eu mi-am cumparat un bostan luminos pentru ca mi-a placut si nu ma simt jenata in niciun fel de atitudinea mea, care nu are nicio legatura cu faptul ca inghit galustile americanilor fara sa le mestec sau dintr-o frustrare grotesca de a ma integra cat mai mult. Nici pe departe. Ma doare in rotula cotului de cei care odata ajunsi prin Canada, America gasesc sa fie altfel prin cel mai simplu mod cu putinta - prin refuz. Adica cei care-si cumpara bostani sunt niste prosti, noi suntem niste destepti si nu ne cumparam. Pe de alta parte, toate aceste sarbatori imi par niste momente care aduc oamenii mai aproape. Daca toata lumea s-ar considera prea destepta pentru a-si pune o masca de mort pe fata, just for fun, in ce hal de lume am trai? Si mai praf decat e deja.
So, trick or treat,
Smell my feet,
Give me something good to eat :). Cu poezia asta chiar am capatat si bomboane ieri :))).

Acum ma pregatesc sa merg la o petrecere, o zi de nastere, si ce-ar fi o zi de nastere fara cadouri? E acelasi lucru cu ce spuneam mai sus.