Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 31 octombrie 2011

la Casino

Am intrat la Casino-ul de la Niagara, dar cand am vazut atatea babe norocoase, unele in carje isi usurau cardul, la ruleta una scosese in cateva minute cat scot eu intr-o luna de munca, ne-am deprimat si am plecat :))

joi, 27 octombrie 2011

franturi

Ne-am invatat nematinali si a ramas sa ne trezim unii pe altii. Ce-i drept, eu matinala nu sunt decat atunci cand am insomnii. O singura data am avut un job care sa ma scoale cu noaptea in cap si am rezistat doar trei luni, dintre care doua a fost training-ul. Si totusi e inca noapte afara, un frig de nu-mi rezista pijamalele la usa intredeschisa de la balcon, daca e sa dau crezare unor zvonuri, cica va si ninge, am scos oua si lamaie sa le fac oamenilor, cu noaptea in cap, un chec pana se trezesc, nu-s maniaca, nu-i scol dupa mine.
Sa va scriu zic franturi ca am mintea goala, ca stomacul dupa o cafea neagra. A primit ieri Bob o felicitare de la ofiterul de banca cu care se intretine saptamana de saptamana. Scrisa frumos, cu manuta lui, pe motiv ca ar fi devenit "prieteni". Tare dragut din partea lui, genul acesta de atitudine, desi absolut interesata, nu ma contrariaza. Ba chiar mi se pare corect sa avem unii fata de altii (avand in vedere despre ce discutam) un comportament, desi fara nicio implicare emotionala - ce vorbim noi aici - de atentie, si nu de plocon. Da, oamenii sunt, v-am mai tot spus, foarte cumsecade prin zona, lucru pe care l-au remarcat flagrant noii veniti. Daca n-au cazut pe spate la multe alte lucruri, au vazut jumatate de Europa pana sa ajunga aici, caldura oamenilor (nu-s reci, chiar daca sunt nordici) i-a impresionat. Si pe noi, de altfel, la vremea noastra. O atitudine de fatada, superficiali - poate - desi zambetul fortat poate fi molipsitor, pana la internalizare. Cu toate acestea, nu-mi explic de ce sunt atat de multi oameni bolnavi psihic, bezmetici pe strada. Bolnavi psihic la propriu, nu bolnavii psihic din Romania. Ma duceam zilele trecute la scoala si era o femeie, saramana, prin metrou, extrem de slaba, cu niste picioare de i se intortocheau oasele genunchilor unele peste altele, machiata toata cu negru, in stilul Manson, si zbiera sau vorbea in legea ei, cu personaje numai de ea inchipuite, cu o agresivitate de m-a bagat in toate boalele.
Pe de alta parte, pe langa toti acesti oameni cu civilizatia la ei acasa in comportament, si Canada are manelistii ei. Poate nu la fel de grobiani, dar la fel de enervanti in mijloacele de transport in comun. Nu putini sunt cei care isi pun difuzorul telefonului pe maximum si tulbura linistea celor din jur cu muzica lor de negri de cartier, care, pentru mine, e la fel de agasanta ca si cealalta mai "balcanica" a noastra. Acum, vorbim totusi despre Toronto, iar Toronto nu este Canada, spun cei mai multi. Habar nu am, eu doar de Toronto pot vorbi, desi sunt convinsa ca au dreptate.
Ok, pentru ca deja v-am plictisit, eu ma retrag la checul meu si poate mai revin, dar chiar vreau sa merg la ei cu prajituri. In ultima vreme, parca traiesc intr-un film american, jur. Deja ne-am facut un obicei din a ne bea cafeaua unii la altii si a ne uita impreuna seara la filme. Am vazut, nu aseara, marti seara, un film, o panarama de film, nu stiu de ce naiba l-am rulat pana la final.

marți, 25 octombrie 2011

Canada noastra

Iata ce floare am primit :))). Facuta la fata locului, in cateva secunde. Vorba lui, intotdeauna femeile vad mai mult
Bai fratilor, noi chiar ca am ajuns ca studentii. Ma simt ca atunci cand imi traiam nebunia tineretii (wooo, ce-am imbatranit) prin caminele studentesti din Bucuresti. Cand bateam la vecinul basarabean in usa sa-l intreb de sanatate, asta ca sa nu-si dea seama ca eu fusesem cea care scrisese in numele lui o scrisoare de amor pentru colega mea de camera. Da, oamenii nostri s-au asezat bine mersi la casa lor, la blocul de alaturi, distanta ce-mi permite sa le dau buna dimineata in pijamale. Ma cheama sa le fumez tigarile rulate, ca cica ma las, de fapt, cred ca vom intra cu totii intr-o competitie de lasare. Sa vedem care pe care. Cel mai bun lucru pe care coincidenta si hazardul il puteau lucra in favoarea noastra - sa ne aduca prietenii aproape. Oamenilor buni li se intampla lucruri bune ha ha. Aseara am primit si o floare, si-un catel de la un amic, o figura de om simpatic, iluzionist, care e acum in vizita pe la ei. Deci, toate mirifice prin Canada noastra.

Am vorbit recent cu un roman si mi-a zis ca, intr-adevar, cam dupa un an incepe sa se resimta Canada prin vene. In decursul unui an, mai mult sau mai putin, depinde de fiecare, se mai uita si la om :), are loc un proces de purificare. Daca la inceput tremuri si esti tulburat, nu prea intelegi ce vrea lumea de la tine, nu stii in ce parte sa o apuci, traiesti cu Romania constant in minte, in mod special si frustrant cu gandul de a pleca inapoi, incetul cu incetul iti intri in mana, incepi sa intelegi, sa intri in sistem, sa asimilezi si, in decursul unui timp, ca-i un an, ca-s cateva luni sau mai mult, depinde de capacitatea de integrare a fiecaruia, devii un pic altul. In Canada, toata lumea bate trombonul cu atitudinea. Care obligatoriu trebuie sa fie pozitiva. E adevarat ca uneori nu poti fi stupid de pozitiv, dar este, intr-adevar, cheia prin care multi reusesc sa se integreze foarte repede. Acum daca cineva ma judeca pe motiv ca am un val roz pe ochi, nu pot decat sa le spun ca, pur si simplu, nu am motive sa-l am negru. Si credeti-ma ca pot sa fiu si depresiva, dar tocmai pentru ca pot, stiu sa fac si diferenta. Mai e un lucru, in primele noastre luni, toata lumea ne sfatuia sa avem rabdare, nu rabdarea cu mainile in san, ci rabdarea ca atitudine. Nu pricepeam de facto la ce se refera, dar oamenii chiar aveau dreptate. In tot acest proces de purificare, de care spuneam mai sus, ajungi de unul singur sa intelegi si sa-ti faci chiar un mod de viata, pe termen scurt, dar cu proiectii lungi, prin a le lua pe toate cu usurelul. Take it easy, buddy! :) Asta nu inseamna ca renunti la ambitii, devin doar mai rationale. Pana la urma, ajungi intr-o tara straina, oricum s-ar numi ea, in care trebuie sa o iei de la capat, si orice capat, oriunde, presupune acelasi proces. Cu diferentele de rigoare, de la caz la caz.

Si daca n-as avea acum de invatat pentru testul de diseara, chiar as mai sta pe aici, dar vreau sa il iau cu A. La celalalt am reusit. :)

duminică, 23 octombrie 2011

nu mai are nevoie de nicio prezentare - Baniciu

I-am spus ca ii ascult melodiile in fiecare dimineata. A zis ca se bucura, dar nu cred ca m-a crezut :). Melodiile lui sunt de-ale nostalgicilor unor ani in care eu abia faceam ochi. Nici nu mai stiu daca am crescut cu ele sau le-am descoperit pe parcurs, cert e ca mii de vizualizari pe YT la melodiile lui vin de la mine :). I-am carat pe toti dupa mine, Bobi nu e nici pe departe un impatimit, dar inevitabil a invatat versurile multor melodii pe de rost din cauza mea, iar recitalul chiar i-a placut de vreme ce l-am auzit langa mine fredonand cu vocea lui de bariton total afon si aplaudand cum nu-i sta-n fire. Suntem diferiti, dar ne dam unul dupa altul: el cu picioarele in pamant, eu cu capul aiurea.


Baniciu si fanul lui no. 1 in lume.
video

sâmbătă, 22 octombrie 2011

3 generatii

Acum ca am lasat in tacere lumea sa-mi asculte muzica, revin cu basul. M-a simtit Gilbert desumflata, nu, nici pomeneala, genul asta de muzica, dimpotriva, are tendinta de a ma scoate din amorteala. Muzica...muzica. Am dat-o in patima "bloggerilor" cu postatul melodiilor de pe Youtube, dar ascultam muzica celor de la Lake of Tears impreuna cu Cri, prietena mea din Romania, si intrasem intr-o stare de entuziasm amestecat cu nostalgie si iata. Am fost ieri si mi-am luat CD-uri, da, CD-uri cu muzica, erau foarte reduse la pret si mi-am facut stoc pentru toate starile: country sunshine, tranquil classics and so on, de toate pentru toti. Nici n-am cum sa nu fiu in forma avand in vedere ca imi traiesc festiv primul weekend liber plin, din luna mai. Evident ca totul a fost cu propriul consimtamant asa ca nu am de ce bate discul anapoda. In plus, nici nu a fost cine stie ce, desi, ce-i drept, e groaznic sa te trezesti cu noaptea in cap duminica si sa bati strazile umblate doar de vant. Azi ne intalnim la mine trei generatii de asistati sau nici nu stiu cum sa ne numim. Oamenii care ne-au primit in casa lor in prima saptamana dupa aterizare si cei pe care i-am primit noi in primele zile ale drumului canadian. Asa ca se va lasa cu party si distractie. Nu peste mult timp, ne vom intalni patru generatii. Asa e frumos si de ce nu, chiar patriotic, chiar daca acest cuvant pare desuet. Pe principiul, ia de aici si da mai departe. Macar intre noi sa ne ajutam. Sa te uiti chioras in curtea celuilalt e la indemana oricui. Sa pui mana de la mana, sa maresti gasca cu de-ai tai, pornind de la nevoie, abia acolo se cunoaste. V-am mai tot spus, noi am primit foarte multe lectii aici, si de la cei buni, si de la cei rai, dar le-am filtrat si am luat si noi ce-am crezut de cuviinta ca e omeneste. Povestea o tipa din Brazilia, colega de scoala, ca de cand a venit in Canada a devenit un om mai bun sau mai degraba spus, mult mai atent la lume. Ca viata de imigrant e o adevarata scoala a vietii. Cu clasele primare in propria comunitate. Are dreptate. O sa mai scriu despre asta putin mai tarziu. Sa nu credeti ca am uitat sau ca ma fac ca ploua cu pozele cu maimute, poate pun in seara aceasta, acum imi pregateasc mancarea ca-mi astept oaspetii :).

joi, 20 octombrie 2011

un fleac

Rad astia de mine ca mi-am cumparat pijamale cu Mickey Mouse. Si nici macar nu-s cu Mickey Mouse, sunt cu doua maimute amorezate. Mowgli si maimutele. Hai ca ma maimutaresc. Citesc acum o carte foarte interesanta ce descrie povestea unui imigrant italian in Canada, in anii '60, a unuia dintre muncitorii italieni care au construit Toronto de jos in sus (si zic, situatie care a condus la actuala mafie italiana din constructii ha - santierele sunt astazi acaparate de italieni si portughezi). O descriere fascinanata a unei vieti de imigrant care a luptat si s-a implicat social pentru drepturile muncitorilor din domeniu. (E vant si ploua si Bobi maine nu munceste :)). Povestea e emotionanta, iar eu emotionata din fire si cu fiori pe sira spinarii cand citesc memorii, era cat pe ce sa-mi scap lacrimile pe paginile cartii in timp ce mergeam azi spre munca. Eu sunt din aia de au plans la Titanic. Ori de cate ori l-au vazut. Bunica-mea mi-a lasat mostenire o zestre de bocitoare. Ea plangea si dupa mortii si dupa vii din sat...Citesc mult in mijloacele de transport in comun, asa faceam si la Bucuresti, o stare de fapt care ma caracterizeaza de foarte multi ani incoace. De aia nu-mi iau eu carnetul :)))). M-ar priva de-o placere care ma absoarbe total si care-i in stare sa-mi schimbe statusul in cateva secunde. Ajung de foarte multe ori ca un fluture la munca, zambitoare nevoie mare si plina de energie, doar pentru ca ma incarc pozitiv in jumatate de ora pe traseu. Cand te indopi cu beletristica, normal ca nu mai esti congruent. Cum va spuneam, era sa plang pentru ca omul isi incepe istoria cu inceputul, cu locul si oamenii care l-au format, cu locul natal - si traditiile lui, cu familia. Era sa plang exact atunci cand se adunasera toti in casa lui, si preotul satului, sa-si ia la revedere de la un tanar al lor ce urma sa-si caute rostul la mii de kilometri de Italia rurala a acelor ani. Situatiile sunt indiscutabil diferite, mult schimbate, hmmm oarecum, nu ne mai permite istoria sa ne raportam la fel, dar parca ma si revedeam in aeroport plangand si eu, plangand si ei. Toata lumea laolalta. Eram si nerabdatori sa o taiem cat mai repede, ne furnicau si talpile, dar parca si sufletul un pic lasandu-i pe toti cu ochii lipiti pe ultima imagine. Exagerat spus, ca nu e ultima, azi ne putem revedea oricand, imi iau bilet si o intind acasa la o adica, daca nu mai pot si nu mai pot, tehnica evoluata imi permite sa vorbesc cu familia mai mult decat o faceam cand, fizic, eram mult mai aproape de ei. Pentru noi e un fleac, pentru cei de atunci o astfel de plecare era, probabil, cu adevarat, ultima imagine.
...Da, imi place genul memorialistic, dintotdeauna am fost fascinata de tot ce e scris cu patos la persoana intai. Imi aduc aminte cand mergeam la Diverta si cautam rafturile la Memorii sa citesc despre vietile oamenilor, spuse de ei, nu relatate de altii. Ma simt ca un preot dincolo de barele de lemn care asculta oamenii de intra sa se spovedeasca.

Ce mai fac eu? Nu mai fac nimic, traiesc pe aici, imi duc zilele, la o adica si plictisitoare, ce sa tot scriu atata despre ele, uneori nici nu mai gasesc rostul unor postari inutile; astept sa mi se incheie anul sa fac o postare festiva, cu baloane, confetii si artificii :).

marți, 18 octombrie 2011

intamplari, mici intamplari

Cum banuiam aseara, intr-adevar oamenii "faceau ordine" prin casa :). Dar ne-am pupat cand ne-am vazut si ne-am intors la mine la somn, dupa ce ne-am intretinut, ca i-am oprit total din treaba. Si-au reluat activitatea de dimineata. Mi-s tare dragi oamenii astia. Sunt asa ca noi. Si noi ne suntem noua dragi pana la narcisism :))).

Sunt si ei socati si cumva intrigati asa cum am fost si noi, si cum inca mai suntem, de canadienii risipitori. Un exemplu, tonele de hartie pe care le folosesc oriunde ai de-a face cu ei. Te ingroapa in tone de hartie, cutia postala se dezmembreaza sub tone de hartie, cand vin plicurile de la banci zici ca-s pachete, institutiile se "guverneaza" sub tone de hartie. Tu ajungi sa te "guvernezi" sub tone de hartie. Imi aduc aminte ca acum cateva luni, cand mergeam la un mirific co-op program (cine a urmarit minunatul meu blog, stie despre ce inutilitate vorbesc) aveam o colega din Maroc socata efectiv de hartiile pe care le are de semnat si parasemnat oriunde merge. Se plangea ca nu le mai face fata si ca se plictiseste completand campuri intregi cu informatii despre sine oriunde intra. Te transformi pic cu pic in multe pete pe hartie.
Un alt exemplu si la chiria noastra. Nu stiu cum e in cazul proprietarilor, dar pe chiriasi nu-i misuna nicio grija de economie la resurse. Platesti o chirie (e marisoara, ce-i drept), dar ai incluse toate utilitatile in pret. Vrei sa canti sub dushul deschis toata noaptea, go for it. Ti-e frica de intuneric si trebuie sa dormi cu tot curentul pe maximum, nu te opreste nimic. Ce Rai? E Iadul ecologistilor :).

Ma duceam zilele trecute la scoala si am dat sa validez abonamentul la intrarea in metrou. N-a mers si am trecut val-vartej, pentru ca ma grabeam, prin fata aluia de sta la un ghiseu sa-i bag abonamentul sub nas, doar ca el numara bani, fise, nu ma baga in seama. Cand trec de partea cealalta, ma opreste un negru maaare si-mi baga sub nas o legitimatie, pe care n-am avut timp sa o descifrez pentru ca deja imi pusese mana pe abonamentul pe care il tineam in mana. Moment in care am avut o reactie extrem de ciudata, am fost pur si simplu socata de propria reactie, o reactie ca o trauma, habar n-am de unde, ca nu-s deloc traumatizata din fire si niciodata in viata n-am stiut sa fiu precauta la vreun potential rau care mi s-ar putea intampla. El pusese deja mana pe abonament si tragea, targea pentru ca trageam si eu in partea mea, nu-l lasam sa mi-l ia din mana, nu-i dadeam drumul, mi se inclestasera degetele pe bucata de plastic. Habar n-am ce era in capul meu, clar imi fulgerase pe undeva prin minte ca e vreun profitor de metrou care vrea sa mi-l fure :)))), genul de personaje care profita de inocenti si pe care i-as pune pe scaunul electric. Si nu-mi era ca umbla sa ma lase fara o bucata de plastic, ci de gestul lui de mafiot. Imi zambea, si-a scos din nou legitimatia atat cat sa o pot descifra. Era un ofiter TTC care facea verificari. Si-a cerut scuze ca m-a inoportunat si mi-am cerut si eu scuze ca l-am socat. Esti in Canada, darling, mi-e greu sa cred ca se pot intampla monstruozitati in vazul atator oameni, era puzderie de oameni in jur, iar aici oamenii, multi dintre ei, au un simt civic normal. Iar politia nu doarme. Dar never say never, bine ca mi-am dat seama ca am si un filon de precautie pe care nu mi l-am banuit niciodata :).

luni, 17 octombrie 2011

apatie

Asa-i un frig pe-aici si-asa o vreme astenica de mi-am vopsit si parul de plictiseala. Am avut niste zile absolut serbede, in afara de faptul ca am facut o criza de canadenism, cu migrene in moalele capului, cateva zile la rand, n-am avut alte preocupari. Am lucrat si cam atat. Am mutat si oamenii la casa lor, sunt, de fapt, in proces de mutare, inca mai cara, inca-si mai iau lucruri de trebuinta. Trebuie deja sa ma gandesc la un cadou de casa noua cu atat mai mult cu cat foarte curand va fi si ziua de nastere a unuia dintre ei si ii oblig la party. Duminica ne distram, oricum, la concert. O sa-mi fac poze cand dansez. Suntem ok, eu doar dau niste semne foarte mari de plictiseala, dar nu plictiseala, mai degraba de apatie si tot cred ca-i de la vreme. Prea s-a stricat de tot, si nu-mi arde de nimic. Nici de munca, nici de scoala, nici de casa, nici de afara, gata, that's it, m-am saturat. Hmmm, de parca ar fi dupa mine. Nici de blog.
Dar e si ciudat ca la ora asta nu-i tipenie de om pe strada, se aud numai frunzele fosnitoare, s-a intors vantul si cum s-a intors inca, deja mi-am tras suba de iarna pe mine, si se mai aude o sirena de pompieri pe undeva. Oamenii sunt cu treburi pe la casa lor, probabil isi sterg gemurile, probabil, abia am venit de la munca, n-am apucat sa vorbesc cu ei...si ma invatasem cu taraboi :). A fost foarte amuzanta reactia lor cand s-au trezit intr-o casa goala. Invatat fiind sa le ai, de la sine, sa fie acolo cand ai nevoie de ele, e ciudat sa constati pe bune (nu doar sa-ti imaginezi ca asa va fi) ca aici totul incepe de la o furculita. Cand am ajuns in casa lor goala, evident ca mi-am amintit de casa mea goala de acum un an, nu ca acum ar fi mai plina, dar s-a umplut macar de noi in tot acest timp. Ma duc imediat sa le fac o vizita inopinata. Sper numai sa nu ma puna si pe mine la sters geamuri ca nu fac fata. Ma duc la o tigara pe balconul lor, ma duc sa-i intretin. E si asta o treaba. Dar ii chem maine pe la mine la o varza cu afumatura si o prajitura cu glazura. Acum ca tot mi-au facut cadou un sucitor :)))). Imi recapat vigoarea si serotonina zilele urmatoare, ca-s zile libere, am doar niste quiz-uri pe la scoala si cam atat, nu vreau sa ma mai adie nimic la cap, ca sa-mi revin. Revin.

joi, 13 octombrie 2011

mentalitate

Am intrat deja intr-o rutina zilnica incat nu mai stiu ce sa mai scriu. Nici de detalii de diferenta nu ma mai pot lega ca sa le descriu pentru ca nu le mai vad. Le-am internalizat step by step si nu mai observ ca acesti canadieni nu-si parcheaza masinile pe borduri, ca au stima legii pentru pietoni, ca nu le umbla cainii pe strada cu cercei in urechi, umbla doar prin mintea unora cu colacii in coada si doar din categoria in lesa si imbracati in bleu, ca nu stau la stopuri pana li se albesc perciunii si altele asemenea. Toate aceste detalii au fost savuroase in perioada in care descopeream America, acum vin si trec ca atare. M-am integrat ha ha.
Am tot avut sesiuni de discutii cu oamenii nostri pana tarziu in noapte si le-am povestit prin ce am trecut de-a lungul timpului, multe pe care nici nu le povestisem pe aici, am si eu private-ul meu de anonim, multe constatasem ca le uitasem, dar povesteam si radeam, radeam si povesteam, ca doar n-oi plange povestind cum ameteam lucrand la banda lui Ford sau luptandu-ma cu saci industriali cu mult peste gabaritul meu. Cum eu merg pe principiul social "I don't give a shit pe ce lucrezi tu, ca-i de bine, ca-i de rau", n-am nicio tresarire la grimase schimonosite a scarba si aroganta. Astept de la tine un zambet atunci cand ne intalnim si nu un ranjet. Asta face diferenta. Le tratez pe toate cu sezutul meu princiar si imi merge treaba struna. Sa nu se inteleaga please ca n-am ambitii, ba am - in orice caz mult mai rationale decat mai demult - dar ele imi functioneaza aprecum credinta. Nu le trambitez, le traiesc spiritual. Am ajuns la concluzia ca intr-un amalgam de oameni atat de diferiti, eu nu-s cu nimic mai diferita. Mentalitatea se largeste, se globalizeaza, nu mai judec oamenii prin prisma unor categorii sociale gen scoala, munca, bani, ci prin calitatea lor umana. Ooo, daca au si scoala, muncesc si bine, au si bani, banii lor, munciti, numai in Romania e o rusine sa fii "bogat" (pe drept, e adevarat) si sunt si de o calitate umana premium mi-e ideal. Si mi-e egal. Hai ca vorbim teorii.
Am fost ieri sa-mi iau niste haine de munca de la un magazin mai de brand, nu ca-mi arde brandul sa-si afisez brand-urile pe piept in smoala de la munca, ci pentru ca erau dintr-un bumbac bun de care am nevoie si, foate important, extrem de ieftine. Am ajuns cu vreo 10 minute inainte de a se inchide magazinul. Eu, cum lucrez in "domeniu", ii detest, ii urasc, imi vine sa le crap capul alora de intra exact inainte de ora inchiderii. Ma schimb la fata si in atitudine complet fata de tot restul zilei. Acelasi lucru se intamplase ieri si cu negresa care imi taxa produsele. Ma privea cu un dispret incredibil si numai nu i-au dat lacrimile a neputinta, daca era dupa ea imi baga umerasul in ochi, atunci cand i-am zis ca vreau sa si returnez niste bluze pe care tocmai le cumparasem, pentru ca observasem ca le pot lua mai ieftin daca le maresc cantitatea. In fine, ce tot incerc eu sa zic aici, pornind de la un banal exemplu, e ca doar cand treci prin lucruri, cand te lovesti de ele, cand le incerci pe propria pielea, abia atunci reusesti sa-i intelegi si pe ceilalti cu adevarat. Cand stai in casa si nu te lovesti nici macar de mobila din sufragerie poti emite teorii despre sfarsitul lumii cand tu nici macar nu stii pe ce lume traiesti. Am intrat cu 10 minute inainte pentru ca alta solutie nu am avut :). Dar mi-am primit pedeapsa. M-a udat ploaia ca pe o curca pana am ajuns acasa.

marți, 11 octombrie 2011

m-a scuipat unul

Ajung la limita timpului in statie si am un maraton zilnic de cateva minute pana la munca, alerg cat ma tin picioarele sa nu intarzii. Am renuntat de ceva vreme sa urc in autobuzul anterior care ma lasa la destinatie cu jumatate de ora inainte de program, obligandu-ma sa stau planton prin iarba din spatele locului. Si ca de multa vreme incoace alergam si acum de-mi zdruncinam mancarea in geanta si inima in piept. Era duminica si fugeam sa nu intarzii, sa nu care cumva sa intarzii, si-am trecut pe langa un mos de-si plimba potaia la acea ora devreme a diminetii. Am trecut pe langa el ca un Ferrari cu motoarele turate, si tocmai cand pasii mei ca spitele unei biciclete in viteza erau in raza lui de liniste a intors capul si m-a scuipat. Necivilizat, dar fara nicio intentie. M-am oprit atunci, ca intr-o revelatie, sa-mi sterg deseul prelingandu-mi-se pe geaca, mi-am intors capul cand i-am auzit din spate scuzele - "that's fine". Eram atunci in mood-ul metamorfozei lui Kafka, stiu ca, din pacate, ai fost neintentionat, dar acum intentionat, mai fa-o o data :).
E un relanti in ambianta, ceva de nedescris. Cu vremea asta tomnatica nici nu-ti vine sa te misti. Cum nici gandurile parca nu mai au vibratie, as zace pe coltul unui scaun, cu mainile spanzurate peste balustrada si as scuipa si eu, fara destinatie. Numai ca pe aici, prin cartierul "evreiesc", oamenii cu turbane inalte si haine colorate, nu fug. Isi plimba cainii, se plimba pe ei la orele amiezii, vecinul cu palarie de cowboy si tatuaje pe piept isi plimba si el frigiderul din gunoaie in carutul lui de supermarket. Fiecare traieste in virtutea inertiei lui. Unii parca traiesc pe alta lume, nu le pasa de tractoarele zbarnaitoare din downtown. 

Yeah, fast forward...au adus oamenii nostri samanta de la Niagara sa ne punem flori in balcon. Trebuie sa luam ghivece si pamant. Vrem sa ne facem si gem. Am iesi mai ieftin daca nu l-am face, dar nevoia mea de gospodareala, nevoia de asezare rudimentara datatoare de liniste ma trimite la cules de caise prin magazin. Dar nu acum ca am teme de facut, de maine iar incep munca, le echilibrez, lucrez si eu pe un tractoras minuscul, dar tot in cartierul meu ma intorc.

luni, 10 octombrie 2011

pe lac

11 luni de Canada astazi, imediat se incheie anul. Pe 10 noiembrie facem party. M-am amuzat dimineata ca intrand in direct cu parintii lui Bobi, mi-au aratat un teanc de foi, ordonat aranjate, pe zile...au imprimat toate paginile blogului si le-au bagat intr-un dosar :))). Un jurnal la dosar. M-au surprins placut ca mie nu mi-ar fi trecut asa ceva prin cap.

A batut vantul prin Toronto azi, mai nimeni pe strada si noi care ne asteptam sa nu incapem de lume prin oras. Ne-am plimbat, de spre final nu ne mai tineau picioarele. Am masurat la pas lungimea malului de lac. Ne-am indopat cu fast-food-uri si a trebuit sa ne folosim intens pasii sa scapam de greul din stomac.


Si am ajuns acasa din orasul plictisitor de gol, si am facut prajituri pentru copii. Niste muffins cu mere numai bune pentru maine dimineata, la cafea. Vorbeau oamenii nostri cu parintii lor si le spuneau c-ar mai sta la mine, mult si bine, ca am apucaturi culinare dese...chiar daca ma iau in mod special cand sunt praf de oboseala. Nu-i bai. Se rezolva si dupa ce se muta. Eu le fac o gogoasa si ii chem pe ei la o matura. That's what friends are for :). Cand am venit azi din oras insa, in timp ce ei stateau tepeni in canapelele metroului si numarau statiile ramase pana acasa - voiam acasa cu totii - eu mi-am dat un scurt refresh, cum mai obisnuiesc pe unde apuc, asa ca nu eram chiar atat de obosita pe cat credeau ei ca sunt. In Canada am invatat doar ca atunci cand nu simti opririle prin statii, drumul e mai dulce.

la curcan

Oamenii nostri au mers azi la parc cu niste amici, la picnic. Cu Bobi, cu aripioare in rucsac, cu placinta mea de mere, pentru care, by the way, am fost foarte complimentata. Soarele ardea, au avut de ce se bucura, si eu, de asemenea, de razele calde, printre copacii aramii, mangaindu-mi obrazul in pauza de masa. Mda, eu am muncit. Mama ei de vreme, ca o iesi soarele si pe strada mea. Am lucrat cu mare drag toata ziua numai cu gandul la curcanul de Thanksgiving care ma astepta si pe mine la iarba verde, chiar daca am ajuns la spartul targului. N-au plecat oamenii pana nu am poposit si eu ca-mi lasasera si mie un batac. Au venit de m-au luat din fata unui magazin, de la bostanii de Halloween. In timp ce-i asteptam, numaram crizantemele dintr-un ghiveci si ma chirceam, un chin zadarnic dovedit, sa prind in poza niste bondari care sugeau seva dintr-o cupa de floare. Am mancat batacul, am baut cu oamenii o cafea prin linistea copacilor deja ascunsi de noaptea timpurie si am plecat spre casa. Am stat apoi la o sueta in fata blocului, la un fum de tigara am tras la judecata toata nedreptatea lumii...
Am ajuns acasa cu totii, ne-am plantat camera in sistem si am intrat in transmisiune directa cu niste prieteni comuni care locuiesc in Montreal, ajunsi aici cam in perioada noastra. Aproximativ anul trecut. Si m-am bucurat sa vad si la francofoni aceeasi atmosfera relaxata si de voie buna ca si printre torontonezi :). Am trecut cu totii prin vremuri si vremuri, am invatat, am inteles, am aflat, ne-am deprimat, ne-am bucurat. Am trait. Pentru mine, acum, experienta canadiana e mai mult decat un an bifat la CV. Dar o sa mai discutam despre asta ca am multe de zis. Acum pun doar doua poze facute azi, cu obiectivele turistice de toamna ale Canadei - artarii.  
Maine e liber peste tot, miroase a sarbatoare si a curcan, Thanksgiving-ul canadian, si o taiem prin oras, cum probabil vor face multi din cei care nu au reusit sa paraseasca orasul in acest long weekend cu vreme frumoasa. 

joi, 6 octombrie 2011

poze ruginii

So feel the autumn...listen...
M-au invadat scaietii prin balarii la cules de poze

fair enough

Au avut oamenii nostri grija sa-mi puna ceasul sa sune. Au vrut sa fie matinali, dar au uitat ceasul in "camera noastra" :) si m-au trezit pe mine in locul lor. Si-mi propusesem sa dorm lata azi, sa profit de liber si sa dau cearceafurile la o parte dupa miezul zile. Si asa se face ca ei inca dorm, iar eu ma lupt cu o cafea tare sa-mi scoata raul de mare din stomac. Si unde mai pui ca aseara ne-am zis ca ne trezim in acelasi timp, sa luam micul dejun impreuna, mai ales ca am stat cu totii pana spre miezul noptii sa ne facem niste clatite cu gem si pireu de castane. Eu sunt o egoista din cap pana in picioare si ma bucur sadic ca le merg bine toate ca noi acum avem prieteni. Veti crede ca-s patata putin pe creier de vorbesc tot timpul despre asta, dar stiti cum e...frustrarile fac in asa fel incat lucrurile care pentru normali sunt aboslut normale, pentru frustrati sa fie singura bucurie. Noi chiar am dus lipsa oamenilor apropiati pe aici timp de aproape un an de zile. Mie, cel putin, mi-au lipsit pana la nebunie. Si nu pot sa nu rad, desi, sincer, nu e rasul meu, cand imi aduc aminte cum, singura, un pic in pragul nebuniei, ma asezam la calculator si in fata blogului acestuia, care mi-a tinut de "foame" tot timpul acesta, scriam pentru lume, ma certam cu oameni imaginari, imi exprimam "opiniile" ca si cum ar fi fost de fata, desi multi dintre cei care m-au cunoscut odata nu mai intrau de mult pe aici. Oamenii se uita unii pe altii, ca ochii care nu se vad. Si nu e nimic de condamnat. Si cu cat oamenii ne uitau, cu atat mai singuri ne simteam. Dar, incetul cu incetul, pas cu pas tot inainte, ne-am vazut de drumul nostru asa cum ceilalti ramasesera sa-si vada de al lor, la inceput tristi, apoi din ce in ce mai obisnuiti. Acum avem si prieteni pe bune, nu imaginari :)) (cand eram mica aveam un urs imaginar care traia sub chiuveta, nu e o gluma, sora-mea isi aduce bine aminte de el, isi aduce bine aminte cum arata) care mai stau si pe-aproape, care mai vorbesc si romaneste, deci nu mai avem nicio scuza. Si gasca se va face tot mai mare cat de curand.

Daca dupa ce am aterizat am avut un veritabil soc, simtit fizic pur si simplu, si nu e vorba de socul cultural ca tot ce tine de asta inhalez rapid, ci de socul rascrucii. Ajunsesem in punctul zero si in ce parte sa o apuci? Helloooo (cu ecou) e cineva pe aici sa ne arate si noua o directie? Acum e drumul asezat, atat cat poate fi un inceput de drum, e, cel putin, o directie. Ca n-o fi cea buna...pentru mine asa ceva nu exista. Cea mai buna e cea pe care am plecat. Nu traiesc cu regrete si daca din punctul acesta ma gandesc in spate ca poate ar fi fost mai bine sa fac aia sau ailalta, le arunc imediat la garbage. Cateodata ma gandesc ca si daca o sa ajung sa zac in gunoaie, voi gasi si acolo un staniol de sandvish cu care sa ma joc. Mi-am dezvoltat, de-a lungul timpul, un sistem defensiv incredibil care ma face sa trec prin lumea asta cu siguranta ca daca voi muri de vreo boala, aia nu va fi de cap. Mai am si niste planuri, planuri mari, pentru mine mari, care ma tin pe butuci pe orice timp, fie el si de seceta crunta, care functioneaza pe principiul orice experienta iti va fi necesara. O experienta imateriala care material imi va fi absolut utila. Toate la timpul lor. Era o chinezoaica intr-un bloc, nu pricepea o boaba engleza si i-a cerut unul niste chei. Pentru ca nu intelegea ce vrea omul de la ea: "Me China". Asa si eu: "Me think big". That's it.
Eu o sa merg astazi la biblioteca sa-mi ridic hold-urile (mi-am luat si trilogia lui Cartarescu in limba romana) si o sa fac si poza aia pe care am tot promis ca o fac si poate si altele. Ca prea multe aberatii obosesc. Din banii din recomandare am luat 4 bilete la Baniciu. Fair enough?

miercuri, 5 octombrie 2011

recomandarea costa

Ce face lumea ca pe aici lumea e tare fericita :). Vom fi vecini cu amicii. Nu in acelasi bloc, la un bloc distanta. Mai stau o saptamana pe la noi pana dau administratorii apartamentul cu var dupa nepalezul care l-a eliberat. Asa se practica. I-a intampinat si nepalezul cu bratele deschise. Welcome to Canada. This is the country of struggle. Si pentru ca eu, bun platnic, nu cant la chitara, nu sparg geamul de la intrare, am recomandat niste oameni ca noi, am primit si bani :)). Vreo 200 de dolari de dicstractie pentru toti 4. Venisem aseara de la scoala si oamenii nostri, senini pe chip si fericiti nevoie mare ca si-au luat-o si pe asta de pe cap: baaa, ia de aici, te-au platit landlorzii! Am fost tare busy zilele acestea, nu mi-am mai vazut capul de treburi, am tot scris in graba si fara concentrare. Dar suntem tare bine. Mi-au facut oamenii o ciorba buna de numai numai! Tot m-am tinut sa fac niste poze si n-am mai reusit. A mers totul uns cu oamenii nostri, au cam rezolvat totul cu actele, nu le ramane decat sa se stabileasca la casa lor ca eu sa le pot bate in usa dimineata si la miezul noptii. Deci, pana in momentul acesta toate bune si frumoase, vedem de acum incolo! Dar noi suntem pregatiti. Ne includem total in situatie ca nici noi nu suntem mai departe de ei, ca incepatori. Ce-i un an in tot drumul nostru canadian? O nimica toata. Hai ca va las, ma duc la munca, dar asta nu e important, mergem sa cheltuim banii de dicstractie! :)

marți, 4 octombrie 2011

la o tigara

Am si eu o zi de respiro dupa atatea zile de munca, desi am azi si quiz-uri pe la scoala. Ce sa facem, ce sa facem? Trebuie si putina agitatie for a living :). Eu stau cu oamenii nostri de povesti si ma bucur pana la mironoseala de un compliment pe care au tinut sa mi-l faca. Cica m-au gasit fizic schimbata fata de momentul in care am plecat. Cu o fata alba si luminoasa, de printesa ce sunt :))). E normal sa se fi intamplat asa. Viata exterioara isi pune adanc amprenta pe chip. Stresul, frustrarile, grijile brute blegesc ochii, innegresc pielea, pleaca umerii. Diferenta dintre un caine maidanez si un pechinez coafat.
Pe de alta parte, pe la noi a iesit si soarele, dupa cum se prezinta cerul va mai tine putin vremea, desi seara umblu in hanorace cu blana. E bine, vrem sa mai profitam acum impreuna de timp frumos, vrem la teatru, la film, la plimbare. Dupa cum povestea si BigDaddy intr-un comentariu ca la inceput se simteau ca studentii impreuna cu prietenii de aproape, categoric in acest mood vom intra si noi. Cu siguranta, cand ai umeri pe care sa-ti treci mana din cand in cand totul poate fi vazut altfel. Pana la urma, dincolo de mediul, ostil sau mai putin ostil, al realitatii implacabile, totul ramane o chestiu de perceptie. E realitatea 80% off. Chiar vorbeam zilele acestea de singuratatea careia i-am suportat putoarea atata vreme. Nu e omeneste pentru niste oameni simpli, de lume, sa traiasca precum sihastrii. Avem nevoie de urechi sa ne asculte, de guri sa ne distreze, chiar de umeri primitori. Toti avem nevoie. Normal ca si pana acum am intrat in contact cu lumea, ne-am inconjurat si fara voie de oameni, dar nu despre asta e vorba in propozitie. Si, la o tigara am ajuns noi la o concluzie la care n-a mai ajuns nimeni pana acum: viata-i scurta. Fara teama. Ca ni se permite.

luni, 3 octombrie 2011

ne vedem de drum :)

Oamenii au plecat sa exploreze orasul in prima zi cu soare dupa aterizare, pana acum a plouat de numai din casa nu-ti ardea sa iesi, s-au dus sa se faca in acte canadieni. Sunt foarte stapani pe situatie, pe noi ne ametise tare aerul la inceput. Nu prea stiam ce vrea lumea asta de la noi. Dar de vreme ce am ajuns "nasi", se vede treaba ca ne-am obisnuit cu aerul canadez. Suntem tineri cu totii, liberi de responsabilitati, nu ne ramane decat sa ne exploram viata asa cum ne taie capul. Suntem pe o unda similara - ceea ce pentru mine este extrem de important, cel mai important - cand am intrat vineri in casa si i-am gasit, asa rupti de somn si cu cearcane cat toata fata dupa atata amar de ore nedormite, ne-am imbratisat atat de tare, i-am absorbit, ca omul in desert dupa ce a gasit un strop de apa. Ei sunt acum in cautare de chirie, dar mie tot imi vine sa le zic sa stea la noi cat mai mult :)). Cel putin sa-si gaseasca pe aici, pe langa. Gata, o intind la munca. Imi vad de ale mele. Eu stiu ca ei acum traiesc sindromul voiajorului, dar nu-i va tine mult.

duminică, 2 octombrie 2011

revedere

Noi suntem bine, sanatosi, printre prieteni acum :). Speram sa-si gaseasca un apartament cat mai langa, sa le bat dimineata in usa si sa-i chem la o cafea pe la noi. Le-am impartasit din "imensa" noastra experienta de imigranti, ca nevorbitii. Noi nu putem uita nici lucrurile rele, nici pe cele bune, din prea multa tinerete poate, din cele rele incercam sa invatam ca sa le ocolim, din cele bune incercam sa invatam ca sa le raspandim. Atat putem face.
Ne-am testat aproape palpabil, prin ei, propria schimbare. Am realizat ca in timp, sistemul nostru de referinte a devenit altul. Daca in primele noastre zile, saptamani, luni, ne raportam existenta la tot ceea ce in Romania se intamplase cu noi, nu prea traiam decat fizic in Canada, dupa ceva vreme busola si-a schimbat directia, involuntar. Desi nu total inca, acum ne raportam zilele mai mult la ceea ce se intampla cu noi aici, la sistemul de aici, la ceea ce putem face si construi aici. Romania devine in aceasta situatie un tablou, chintesenta a unor amintiri. A unor amintiri frumoase in general, pentru ca raul din ea, desi cu reminiscente acute in minte, nu ne mai afecteaza direct.
Si tot prin ei am realizat inca o data ca nu e putin lucru sa lasi totul in adio si sa pleci la drum cu doua bagaje si cu capul pe umeri.  
Ma bucur ca au ajuns pana aici si le doresc tot binele pe care-l vor, desi atunci cand ne-am cunoscut, nu mi-as fi imaginat, mintea nu mi-ar fi permis sa ma proiectez alaturi de ei atat de departe, in aceeasi casa. Necunoscute sunt...Bem bere, mancam cornuri facute de Bobi, cu rahat, gem de prune si mac, ne uitam la filme si-i tare bine cand avem cu cine o face...Caci, oricat de sociopata la origini, paradoxal, nu mi-am putut niciodata renega conditia de animal social. Am nevoie de respiratia altuia langa mine ca de propriul aer.
Apoi am obosit zilele astea ca tare am mai avut de munca, saptamana care ma asteapta cica va fi si mai si, dar o sa continui sa dau pe aici. Incerc. Trebuie sa mai fac si niste poze. Acum las oamenii sa doarma ca i-a zapacit fusul :). Noapte buna!