Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 28 septembrie 2011

un Ciuc!

Am fost in a good mood toata ziua, practica mi-a fost buna - m-am obisnuit ca trebuie sa fiu asa si asa vad ca sunt. Da-le la tac-su pe toate, apoi am ajuns si eu ca omul la batranete, resemnat ca pensia i-o fura postasul, bine ca sunt sanatos. La munca toata o treaba, abia asteptam sa plec acasa. Cand a batut gongul, m-am evaporat ca fumul de tigara. Am fost sa-mi iau saltea pentru musafiri, de fapt pentru mine, ca mi-e mila sa ma culc atatea nopti pe canapea. Am o canapea 3 D. Cand ma uit la filme alunec de pe ea pana dau nas in nas cu marionetele. Chiar asa-i. Cred ca e de fantezie ca mileul, i-am gasit eu fantezia. Imi arunc hainele pe ea ca in dulap, fac culcus la sticlele cu apa si la castroanele cu chipsuri. Ca de altceva nu-i rostul cu ea. Am primit-o in arenda, o dau si eu mai departe. O canapea si vreo 500 de pahare. Imi vin musafirii imediat, n-o sa fiu pe acasa, pe la munca, doar cateva ore intarziere, dar ii va intampina Bobi si mi-e teama ca le va prezenta, in lipsa mea, pe scurt, in clasicu-i stil, cum sta treaba prin preajma. Eu as drege borsul ca-s mai colorata. E greu sa ma arunci intr-o groapa mocirloasa si sa nu vad ca are si un nufar. Chiar daca nu il are. Nici nu-l are. M-au intrebat oamenii ce-mi doresc dulce din Romania? Bobi cica, paracetamol. Eu m-am lasat de fumat, mai fumez ocazional zilnic, dar nu m-am putut abtine ca m-au napadit amintirile. Un cadou mic, cu fundita, verde, aromat si mentolat, pour les connaisseurs, cat sa incapa intr-un buzunar, sa nu le ocup bagajele ca nu mai au loc de paturi. Cand mi-au trimis pachet din Romania mi-a fost peste nas sa le spun socrilor, eu nu vreau nimic, doar... M-am lasat pagubasa. Iar taica-miu nici acum nu stie. Nu ca m-ar bate, nici nu mai poate :))), pana isi ia zborul, trece marea, uita de ce a venit pana aici; taica-miu n-a avut nuia pentru mine la viata lui, numai maica-mea avea, dar ma ustura mai tare. Ca e tata. Si ce dor mi-e de ei acum.
Frumos si inmiresmat totul prin viata mea, doar ca mi-e casa cu sezutul in tavan si am doar o zi la dispozitie sa ii intorc axul. Si nu-i de ici de colo pentru ca la fel ca in micul cuibusor de la Bucuresti, si aici s-au adunat cutiile pe dulapuri si in debarale. Si ne cad in cap. As fi inceput azi debarasarea, deratizarea, dar m-am luat cu Bobi la un Ciuc si a trecut seara altfel. Daca-i casa intoarsa, dar viata asezata, noi sa fim sanatosi.

inca o zi

Pompierii
Am mers azi iarasi plina de mine pe strazi. Cu o maneca a puloverului suflecata, ca cealalta imi acoperea bubele de viespe de-arata ca raia, ba cu mainile prin buzunarele de la blugi, cand sunt plina de mine mi le bag in buzunarele de la blugi, cand am cearcane mi le indes in geaca sau le flendur aiurea. M-am plimbat azi pe strazi, la scoala ca un copil natang nu m-am putut concentra deloc...M-am plimbat pe strazi si atat de intens in minte ca la un moment dat, am luat-o aiurea cateva statii mai la nord, n-aveam ce cauta pe acolo. M-am dezmeticit, am avut un moment de nedumerire, nu-mi mai aduceam aminte cum am ajuns in statie, cand am urcat treptele, nu mai puteam reconstitui traseul. Vi s-a intamplat vreodata? Eram absorbita cu totul ca de-o gaura neagra in propria-mi minte. Si nici macar nu stiu la ce-mi era capul. Am inceput sa injur, eram in intarziere si eu umblam prin locuri nebatute de picior pana atunci. Asteptam sa inconjur traseul inapoi, m-a batut pe umar un mosh si m-a intrebat daca e vreo banca prin preajma sa stea si el, si bastonul lui. Pai stati aici, langa mine. A, e o banca sub mine, ca el nu vede... Eram in intarziere si aveam teme de facut, lasate sa treaca vremea pana sa-mi pot spune ca nu mai am timp de ele...dar, ca in legile lui Murphy, am avut timp de toate, le-am facut si azi pe toate. De fapt, n-am facut nimic. Mi-am inceput ziua la ora 11 buna dimineata cand m-am trezit eu si inca nu mi-am terminat-o. Si nici leusteanul nu mi l-am tocat. Daca il las sa putrezeasca, de altul nu o sa mai fac rost prea degraba. A inceput spre seara, in noapte, ca acum se innopteaza seara, sa sune alarma de incendiu. Face ca o sirena concentrata. Tiuie peretii si o iau razna timpanele. Eram pe balcon cand a inceput, respiram, oamenii iesisera precum cartitele pe la etaje, la fumat, altii erau deja la parter. Intru sa-i spun lu' Bob sa mergem si noi afara. Nu ma aude, il strig, urlu la el. Isi plantase castile antifonice de pe santier in urechi si isi vedea de Fifa. Maaa, vin pompierii. Fran, m-ai strigat?

marți, 27 septembrie 2011

pulover de iarna

Am o simpatie cu puloverele de iarna. Intotdeauna am avut-o. As putea scrie pagini intregi despre un pulover de iarna cu imprimeuri nordice. In Romania sufeream de-a dreptul ca sistemele de incalzire din cladiri nu-mi dadeau voie sa ma exhibitionez in lana. Si aici e la fel, dar ma consolez ca prin nametii canadezi se poarta. Mi-ar placea sa stiu cum sa mi le fac singura. Bazele le am cat de cat si as putea sa ma perfectionez, dar n-am rabdare. Chiar daca in cuget si simtire sunt un om activ, habar nu am cum si nici nu ma tenteaza sa incalt pantofi cu toc si as da oricand supletea high heels pe o pereche de adidasi colorati, asociez puloverele de iarna cu caldura caminului si linistea casei. Azi m-am plimbat printre randuri prin magazine sa le scanez, sa le evaluez, sa le analizez, am si cumparat ceva. Chiar daca e inca destul de cald, imi fac stocul pentru vremuri grele. Ca omul gospodar care-si cumpara vara sanie. Cand o incepe sa ma sufle vantul turbat prin statii, sa vedeti cat vor fi de bune. Asa unul peste altul. Pe perioada verii, vantul a fost plecat in tari straine, in concediu, dar de ceva vreme, tomberonul de la intrarea in pasajul de la metrou e iarasi plin cu umbrele stricate. Semn ca s-a intors.
Imi plac toate hainele care imbina ceva vechi cu timpurile moderniste. Ca o femeie din talpi pana in crestet, imi creste self-esteem-ul si-mi trec toate la cumparaturi despre nimicuri. In astfel de expeditii merg singura. Ca Bobi ma enerveaza. Nu intelege.

luni, 26 septembrie 2011

viata pe picior de pahar....

Zeci de pahare, multe fracturate deja. Cand sunt multe, spargi multe ca cioburile aduc noroc.

Ce-am mai facut eu in ultimele zile? In afara de faptul ca mi-am plans pe mana, inca nu mi-a trecut, dar ii fac cate un dus cu apa clocotita si o anesteziez, da, surse oficiale mi-au spus ca am facut o alergie usoara la intepatura de viespe - in Canada, cine nu are alergii, sa-si cumpere - am avut un maraton de 4 zile de munca full si cam atat. Munca ma deprima si devin om serios. De aia n-am mai dat pe aici. Bine ca s-a terminat, mi-am revenit. Pana la sfarsitul saptamanii imi fac de cap. Ma duc la scoala de maine si ma apuc serios de treburi casnice ca astept musafiri. Am ajuns si noi, ca orice roman imigrant, sa primim proaspeti imigranti. Ce evolutie! Am inca dulapul plin de pahare primite pe care nu le-am folosit niciodata. Pahare cu picior, de sampanie, le tranfer mai departe sau le folosesc acum pentru prima data! Si pe noi ne-au ajutat niste romani sa ne dezmeticim la primii nostri pasi si tare bine ne-a prins sa nu calcam direct pe cioburi. Chiar daca apoi i-am continuat singuri, asa cu talpile goale, in inceputuri si o furculita de tabla e tacam de argint. Acum, chiar daca nu suntem mai departe decat atunci cand am aterizat, cateva automatisme tot am deprins si noi. Macar stiu ce-i dincolo de intersectie si nu mai sunt chiar copilul care am ajuns, atunci cand tot ce zbura era de mancare. Mi-au mai cazut dintii de lapte. Si sa stiti ca doare de te trec frisoanele!!!
Concret, noi nu cunosteam pe nimeni in Canada. Pe nimeni, v-am spus, abia stiam unde-i pe harta tara aceasta indepartata. A dat Bobi, din intamplare, pe Facebook, de o fosta colega de scoala generala, venita de foarte multi ani cu parintii in Toronto. Nu mai vorbise cu ea de cand ea plecase, timp in care s-au scurs niste ani de scoala, niste ani de munca, o viata de om. Reaintalnirea lor pe Facebook se intamplase cu putin timp inainte de venirea noastra. Aveam si biletele de avion luate. Pana atunci ne spuneam ca vom ateriza, ca ne vom lua bagajele in spate si ne vom duce voiajori la un hotel. Dupa care vom incepe demersurile pentru acte si chirie si incet, incet, demersurile pentru gasirea unui job. Si uite asa vom fi fericiti, si bucurosi, avizi de experiente ca-n cartile cu cavaleri. A fost o intamplare fericita pentru ca nimic nu ar fi fost atat de simplu cum planuisem noi in mintea noastra imbobocita. Ca sa inchiriezi un apartament aici, ai nevoie de un garant, de un om cu state bune prin actele canadeze. Aici totul functioneaza din recomandare in recomandare. Trebuie sa te porti frumos la job ca sa ai recomandari bune, pentru ca noii angajatori chiar suna la cei vechi sa se intereseze de viata ta si de modul tau de a vedea lucrurile in echipa, noii chiriasi suna la cei vechi sa vada daca nu cumva ai spart geamurile la nervi si daca nu cumva ai fugit fara sa platesti facturile etc....libertate deplina, fii nebun, fii crazy, dar nu depasi niciodata scadenta...Asa se civilizeaza oamenii, numai romanilor le place sa creada ca vesticii au fost domesticiti cu vorba buna.
Apropo de demersurile pentru gasirea unui job. Imi amintesc ca eu, absolut constienta fiind ca nu voi face nimic cu meseria mea pe aici, dar si Bobi, gandidu-se el ca pentru inceput orice e bun, intrasem inca din Romania pe site-ul KFC si vazusem acolo ca-si cauta restaurantul oameni. Eram atat de entuziasmati ca vom lucra la fast-food-urile canadienilor. Da, ei isi cautau oameni, cum si noi job, dar habar nu aveam noi pe atunci cum functioneaza mafia filipinezilor. Cum te duci tu dornic de munca sa te intalnesti cu managerul aramiu si cum la fel de dornic sa-si intregeasca echipa el iti va spune: te sunam noi...la Sfantul Asteapta - cand pica asta in calendar ca-i sarbatoare mare?! Chiar vorbeam recent cu Bobi ca dupa aproape un an, ceva, ceva tot s-a intamplat cu noi. Chiar nu mai visam cu ochii deschisi aripioare picante picand peste noi din copaci ca tomnaticele maple leaves.

duminică, 25 septembrie 2011

frunze

Sa admiram inainte de orice frunzele inceputului de toamna canadiana ca eu nu prea pot sa scriu. Am mana beteaga rau de tot. M-a muscat o viespe. Cred ca avea rabie ca de trei zile ma mananca incheietura intr-un hal de am reusit sa-mi smulg pe viu toti solzii cu unghiile. Mi se tot umfla si-mi da niste accese nervoase de-mi vine sa mi-o smulg din radacina. Asta care m-a muscat si-a razbunat toate suratele pe care i le-am ucis in balcon. Chinezul are cuib de viespi si le tot scapa pe la mine. Imi intra in casa si imi bazaie paharele cu suc si merele incepute. Nu m-a muscat in casa. Cred ca am carat-o dupa mine la munca, in haina. Am ajuns sa ma mance toate orataniile pamantului. Viespile si urzicile nu m-au mai intepat de cand eram copila. Daca nu mor pana maine, revin pe aici. Nu e nimic de ras. 

joi, 22 septembrie 2011

I love my teacher

M-am indragostit de profesor. Cum si de ce, am o explicatie. Are dragostea explicatii. Ati vazut Bad Teacher cu Cameron Diaz? Daca da, va aduceti minte ca ea habar nu avea numele studentilor? I se spulbera de ei? 
Profesorul meu a facut prezenta data trecuta, pentru prima data dupa venirea din Australia, pentru prima data in orice caz. Si ne-a memorat numele tuturor ca si cum le-ar fi scanat. Dupa cinci minute era in stare sa ne asocieze tuturor figurile cu numele pe care le purtam. Si nu e ca si cum ai tine minte 20 de nume la rand: Ana, Maria, Ioana...Sunt nume sofisticate si reprezentative pentru diferite tari de pe globul acesta. Unele nume, eu, in speta, nici nu le inteleg, si asta dupa multe repetari, daraminte sa le mai tin si minte dupa? Mi-am zis: ar fi fost bun de ospatar. Ar memora fara carnet toate preferintele din meniu ale clientelei. M-a uimit. L-am apreciat si am trecut peste. Dar azi m-a socat. Dupa doua zile, la a doua noastra intalnire, ne-a strigat la catalog din memorie. Dupa numele mic, dar e totuna. El preda si la un colegiu din Canada limba engleza academic pentru studentii internationali si o fi avand practica de acolo, dar mie mi s-a parut absolut spectaculos.

beware of the dog

Cat e de reconfortanta o discutie cu parintii dimineata la cafea. Eu sunt din Husi, de acolo unde toamna se baga strugurii la teasc si oamenii umbla beti pe strada. Imi povestea maica-mea acum cum le curge lor mustul si cum "fac concert" butoaiele in crama. Cum s-au dus la bunica-mea, care a murit acum vreo 2 ani, si cum e pustie casa, curtea, tot locul fara oamenii care le-au locuit odata si cum ii tot astepti sa vina. Imi spune ca mi-e bine, de parca ar sti-o mai bine decat mine...si cum rade si ma asculta si cum stie ca-s departe si nu pot pune cupa palmelor sub teasc, sa mi le-nclei, si cum inca parca imi spune sa nu uit niciodata de unde am plecat. Am ajuns sa traiesc intr-un oras prea putin spus cosmopolit, pe o strada unde oamenii vorbesc toate limbile pamantului si care se poarta in legea lor, cum li-i portul, sub umbrela civilizatiei canadiene. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la toata aceasta ambuscada, stiu ca tara, obiceiurile, cultura in care fiecare s-a facut mare nu trebuie date uitarii niciodata. Motivele plecarii nu au nicio legatura cu viata de copil pe care am dus-o in alta parte si pe care nu o pot asocia cu o tara in depravare, pentru ca atunci nu era asa. Iar daca acum sunt cum sunt, asa cum sunt, sunt pentru ca de acolo am plecat. Daca uiti, te uiti si te porti ca un om fara capatai. Citeam zilele trecute cateva randuri ale lui Saramago despre imigrantii care dau foc podurilor dupa ce trec dincolo. Ei vor fi intotdeauna asupritorii asupritilor pentru ca vor sa uite. Uita, iar oamenii fara memorie, oameni bolnavi psihic, trebuie tratati ca atare, evitati pentru ca pot fi periculosi. Beware of the dog.

pe aici...

V-am mai povestit despre biblioteca din Toronto, ca are aproape 100 de branse, ca organizeaza tot felul de evenimente, de la lansari de carte, la care participa scriitori, pana la petreceri in pijamale. Am fost la multe dintre ele, atunci la inceput, cand simteam ca mintile mi-o iau pe cai necunoscute, despre unele am si scris pe aici, imi erau pe atunci un refugiu in care ma aciuam, chit ca trebuia sa traversez tot orasul prin imensii nameti canadieni. Vremurile grele au trecut, acum nu mai am timp sa le frecventez, marfa insa merg sa mi-o ridic, regulat, saptamana de saptamana. Ieri, am vrut sa fac o poza bibliotecii mele, acel tip de poza "pe aici mergeam eu cand...", dar am uitat camera acasa. Data viitoare. Am o sacosa, pe care am primit-o cadou de la oficiul de emigrari din aeroport atunci cand am aterizat, mi-o atarn pe umar, rezista, plina la dus, plina la intors, si iau dealul la pas sa semnez condica. Comenzile mele sunt lungi, de multe ori, termenul, dar si timpul, nu-mi permit nici macar sa le rasfoiesc pe toate. Pe multe le deschid in drumul spre serviciu, si nu de putine ori, mi-as fi dorit ca drumul sa nu se mai sfarseasca. Ca autobuzul sa nu mai aiba destinatie. Am platit si amenzi. Dolari intregi ca nu am verificat la timp scadenta. Acum mi-am luat audiobook-uri, dintr-un rationament absolut utilitar. Sa-mi concentrez urechile si sa-mi imbunatatesc listening-ul. Fac tot ce-mi sta in putere sa capat reflexul limbii, dar parca mai mult decat acum n-am crezut niciodata ca va fi atat de lunga stagiunea. Nu trebuie omis nicio secunda acest aspect: viata de imigrant are loc, se traieste intr-o limba straina. Cand am facut comanda, am vazut ca cele mai interesante carti erau in limba franceza, dar cum nu-mi sunt, momentan, de niciun folos, am ales, la voia intamplarii, tot ce am gasit in engleza. Si mai am in continuare de ales, am lasat si pentru data viitoare. Poate voi povesti mai mult atunci cand voi reusi sa fac si poza "pe aici mergeam eu cand...". Acum e tarziu si noaptea-i scurta. Am fost toata ziua la munca, dar iar ma culc mult dupa miezul noptii din cauza unui chec. Mda...cand nu-i de unde, nici Dumnezeu n-are pretentii. Noapte buna!

marți, 20 septembrie 2011

Imagine peace.

Usa vecinului meu, chitaristul. "Imagine peace" - asa se numeste corabia din vizorul lui.
O explicatie foto. Inainte de a o puncta ca atare, vreau sa o inconjor putin. Orice situatie tragica poate deveni comica, daca te distantezi putin, daca o privesti mai din laturi, daca nu te implici, daca nu o iei prea in serios, daca nu te iei prea in serios. Poti rade de orice, te poti tavali pe jos, iar cand esti capabil sa te proiectezi ca subiect al batjocurii si pe tine insuti deja vorbim de oameni sublimi. (Vedeti cum folosesc persoana a doua ca si cum as fi il capo di tutti capi in Sfatul Batranilor; o fac pentru ca manuind persoana I ar parea ca am ajuns, in practica, la o astfel de stare intelepta si nu e cazul, iar de-as folosi-o pe a III-a deja as fi prea generala. Aleg o cale de mijloc :). Revenind, vorbesc acum de situatii de rand, cand functionam absolut intregi intr-un context cat de cat intreg, ca mai sunt si zile, momente, oameni, in fata carora nu poti rade ca prostu-n targ. Dar ma gandeam, daca umorul al fi, oficial, al saselea simt, lumea asta ar arata cu totul altfel. Ca lumea, viata sunt maro o stim cu totii, unii mai mult decat altii, dar pe cei care sunt in stare sa le rada in fata nu cred ca ii iau atat de tare la misto. O chestiune de unghi de abordare, ca sa ma exprim din teoria jurnalismului :).

Revenind pe plaiurile mele, azi ne-a venit profesorul din Australia. Nu e canadian, e englez si are un accent britanic cu care, paradoxal, va trebui sa ma obisnuiesc ca-mi pare ca vorbeste tare ciudat :). Mi-am rezolvat si defectiunea de la baie. Va intereseaza? Nu, stiu, nici pe mine. Am stat azi cu instalatorul in casa atat cat a suportat o situatie care se prezenta foarte grava. Eu, in linistea cuibusorului, imi preparam o rulada de cartofi cu carne tocata (cartofii de dimineata) si el lucra cu silicon. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce era in sufletul lui simtind pe la baie aburii din cuptorul meu. Era durere in sufletul lui pentru ca-l stiu venind dintr-o tara slavona, de pe langa noi. Ca de miros de curry cred ca-i satul sarmanu' pana peste cap, la cate chiuvete o fi reparat in tot blocul asta. A iesit la un moment dat din apartament, cica sa aduca scule si mi-a zis ca se intoarce in a couple of minutes. S-a intors in a couple of hours. Nu-i bai, nu m-am suparat. Am lasat omul sa traga in voia lui o tigara ca nu ma grabeam. Eu stiu ce inseamna. Apropo, canadienii sunt ca niste copii paraciosi. Cand nu le convine ceva se duc imediat cu para la sef. Hai noapte buna!

Merry Christmas!

"...Iat-o sanie usoara care trece peste vai.../ In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai".
Florile s-au rumenit, strugurii au dat in parg, se apropie Craciuuuuuunul! Let's enjoy this crazy life!
PS: Nu mi-am luat inca ghirlande si beculete, o astept intai pe Georgiana sa-si ia costum de Halloween sa sperie copiii. Sunt pline magazinele de "monstruozitati" si de bostani. Dupa ce mi-a zis azi ce are in plan, m-am gandit ca n-ar fi rau sa-mi iau si eu un cap de mort.

contabila m-am facut

Scurt ca am de rezolvat niste treburi de importanta capitala. Atatea am de facut azi ca mi-am trasat lista de prioritati. In primul si in primul rand trebuie sa merg sa-mi cumpar cartofi. Apoi rand pe rand, pe orarul bine ticluit ca azi am si cursuri si trebuie sa ma pregatesc. Daca mai apuc. Ca lista e lunga si asta e pozitionata spre final. Mi-am adus aminte ceva. O caracteristica a canadienilor, despre care scurt vreau sa notez, nu de alta, dar incepe sa ma caracterizeze si pe mine. Desi nu e numai a canadienilor. Si a francezilor era aceeasi. Cheap. Zgarciti. I'm cheap. I'm Canadian. Ne spusese profesoara sa ne cumparam obligatoriu cartile pentru curs. In fine, le puteti xeroxa de la biblioteca daca se permite. Eu asa as face. "I'm cheap. I'm Canadian". Uite asa am ajuns si eu, o fosta mana sparta, punga goala, sa contabilizez fiecare dolar. Inainte nici nu ma uitam la preturi. Bagam acolo in sacosa si vedeam la casa totalul. Acum, nu numai ca analizez cifrele, dar las produsele pe raft daca imi suna mie prea mult, mai ales atunci cand nici n-am neaparat nevoie de ele. Si astept sa se inverzeasca eticheta. Decat sa dau $12.99 pe un demachiant, mai bine astept sa se faca $1.29. O fi ca se castiga banul cu sudoarea bratelor, iar inainte cu a fruntii...nu stiu, dar ma bucur ca am si eu o calitate, mai nou :). Aaa, nu se aplica regulat, mai fac si pauze. Viciile nu au pret. Tigarile pot sa coste si $100 pachetul. Dar, slava Domnului ca m-am lasat. Din nou. De azi. Gata, scurt. Ma duc sa-mi iau cartofi. Sper sa ii gasesc in sale. O zi frumoasa tuturor!

luni, 19 septembrie 2011

simplu

Am primit zilele trecute un e-mail de la un fost coleg de serviciu care si-a depus actele pentru emigrare anul trecut. Imi spunea ca citeste tot felul de bloguri, experiente personale ale romanilor plecati, si ca e confuz, nu stie daca sa mearga sau nu mai departe. Intr-un final, si decizia de a ramane, ca si cea de a pleca sunt la fel de grele. Si eu citisem tot felul de pareri inainte de a-mi lua zborul, dar nu m-au influentat in niciun fel. Tot cu ochii inchisi am plecat. Cand nu ai niciun motiv pentru a ramane, altceva mai bun decat a incerca nu exista. Pana la urma, asa cum acolo nu erai legat de nimic si, evident, nici prea fericit de vreme ce ti-au venit ganduri de duca, nici o incercare de genul acesta nu te va lega de nimic. Daca nu se va intampla nimic bun ai oricand optiunea de intoarcere. Sau de plecare in alta parte, unde crezi tu ca va fi altfel, desi incercarile vor fi peste tot aceleasi, garantat. Pentru ca, una peste alta, te cam cari dupa tine. Scapi de sisteme, dai peste altele, dar de tine niciodata, mereu acelasi, oriunde. Unii spun ca pierzi timp si bani. Nu e intru totul adevarat. Timp oricum pierzi berechet oricand, iar banii, cu putin efort, ii recuperezi. Asta e in mare si in teorie, ca in practicile individuale lucrurile stau altfel. Acum, ca tot e personal blogul acesta si nu vorbeste decat despre experienta mea, una mica si prea putin importanta pentru altii...vorbind cumva si in continuarea postarii anterioare, nu pot spune decat ca si asa, cu ochii inchisi cum am plecat, de partea mea alegerea a fost cea mai buna. N-am pierdut nici timp, n-am pierdut nici bani, i-am cheltuit pe unii, i-am castigat pe altii, am la activ experienta intr-un an cat nu mi-as fi permis in tara sa am in zece, iar viata mea a luat o turnura majora pentru ca, desi am luat-o de la capat, nu am luat-o de la un capat in vid, ci de la capatul de la care am ramas cand m-am imbarcat. E adevarat ca zelul e mare la inceput, te proiectezi erou, in timp insa ti se mai taie din aripi, dar nu pentru ca ar fi vreo tara de vina, ci pentru ca realitatile din jur, de peste tot, te obliga sa mananci intai pamant inainte de a gusta aerul proaspat de sus. Pe care poate nici nu-l vei gusta vreodata, dar tocmai de aceea pentru oricine exista o cutie a Pandorei, care sa-i tina locul. De aceea, suntem oameni, si nu viermi sa ne taram tot timpul, nici vulturi, doar pe creste inalte. Reintorcandu-ma la experienta mea, mica si de zi cu zi, acum stresul de la munca din tara s-a transformat doar in oboseala si din cand in cand intr-o frustrare psihica dar prea putin importanta ca sa o bag in seama, desi muncesc de-mi sar capacele (nord-americanii numai asta au in cap - cum n-ai ce face, te dai dupa ei), am mai mult timp pentru mine, pentru prajiturile mele, pentru cartile mele, material, nu castig mult mai mult decat o faceam in tara, dar cand spun asta nu pot sa nu tin cont de faptul ca in Romania practicam o munca de om calificat, aici nu e, inca, nici pe departe cazul. Atunci cand voi avea o calificare, ce va veni cu timpul ca nu-s nici idiot si, in general, nici pierde vara, lucrurile vor sta, evident, altfel. Ca sa concluzionam, o viata de imigrant, cu bune si cu rele, nu de turist bezmetic, cu toate bune si frumoase.
Lasand toate balariile acestea la o parte, am absentat de pe aici in ultima vreme dintr-o totala lipsa de chef care m-a lovit direct in moalele capului. Am fost la munca, am invatat putin, am facut niste alivenci ca ale lui Creanga, "inecate in smantana", am bagat un cablu mai normal decat cel pe care il aveam - de fapt, aveam un basic ramas de la chiriasii anteriori si, in afara de stiri, nu ma puteam si eu uita la nimic mai acatarii la televizor. Acum e toata casa fericita. Bobi isi vede meciurile europene, eu ma uit la animale..., m-am tot rugat de administratora sa vina odata sa-mi rezolve defectiunea de la apa de la baie ca o sa inund tot blocul, m-am plimbat iar cu autobuzul, unde am fost martora exacta a unei incaierari intre doi canadieni, mai ceva ca intre doi romani pe cursele de tara. Era intr-adevar si un motiv foarte mare pentru care mai aveau putin si se luau la bataie, de fapt cred ca ea, pana la urma, isi asmutea cainele imbracat in haine bleu pe omul de langa pentru ca acesta din urma i-a atins umarul in ingramadeala. Asta era motivul. De fapt, s-a impins in umarul ei, sa nu deterioram situatia. Fucking crazy...cam asta era reactia tuturor. A inceput o noua saptamana si odata cu ea o iau iar de la capat. Si pentru ca nu am cu ce-mi ilustra aceasta postare seaca, iata alivencile mele a la Humulesti. O saptamana plina tuturor!
PS: In Canada a venit iarna! :)) E un frig afara indeosebi dimineata si seara (ca sa ma exprim ca meteorologii) de scoti aburi pe nari. Stiu ca in tara lumea e inca la sandale, eu deja defilez cu pulover, geaca si fular! Macar sa nu ninga, poate mai apuc si eu sa fac o poza la copacii ruginii. Dar n-au ruginit inca toti. Sper sa nu albeasca deodata.

vineri, 16 septembrie 2011

sa discutam discutii a la matineu

Haideti sa aruncam cu zarul si sa vorbim despre un topic, care pica, de la 1 la 6. Pe bune, chiar ne-a adus profa niste zaruri, simpatice, jucause, ca cele pentru gradinita si s-a picat pe "ce ati crezut despre Canada inainte de a veni aici si ce ati gasit"? Ne-a adus si carioca si coli de hartie colorate. Nu ma mir. Ma mir, de fapt, ca am fost student prin Romania si era mai sobra atmosfera, pix negru, hartie alba si that's it, dar nu ma mir ca am fost putin si in Franta si acolo tot colorati erau cu totii. Isi subliniau prescurtarile notitelor cu toate tonurile de culori fosforescente de ajungeai sa nu mai faci diferenta, iar avizierul era un curcubeu tipator. Pe mine nu ma agaseaza, ca un copil, dar exact ca un copil, am si eu mania lor si recunosc ca-mi aleg aparatul foto din magazin in functie de culoarea carcasei, si mai putin in functie de functii. Pentru functii il iau pe Bobi. Dar aparatul tot colorat il cumpar. Femeie, I know that. Dar nu stiu ce-i spun toate aceste culori unui om trecut bine de 45 de ani, sobru sub ochelarii lui de fost si potential, doar potential, inginer si pe aici. Chiar o sa-l intreb. Si ce-ati crezut deci despre Canada before? Iata lista roz, semnata de cei prezenti la catalog: ca e friguroasa, ca e foarte friguroasa si ca oamenii traiesc in igloo :)))), ca are peisaje, natura virgina cat vezi cu ochii intinderea nemarginita, cu un soare ca o minge de foc la rasaritul Marilor Lacuri, ca oamenii sunt very polite, ca e o tara multiculturala si in politetea excesiva a oamenilor se saluta indianul cu canadianul si traiesc fericiti pana la adanci batraneti, ca e o tara bogata si sanatoasa cu un sistem medical fara seaman, ca "it's the best country in the world". Cam asta. Si ce-ati gasit, de fapt, after? Iata lista gri, in tonuri individuale, pe care au semnat-o cei prezenti: ca e foarte greu sa iti gasesti un job, ca pana si pentru un ajutor de "mopar" ai nevoie de intrare si recomandari, ca are multi beggars, aka homeless care prefera sa stea pe strada ca le fura ceilalti amarati papucii din shelter, ca nu e bine sa fii bolnav ca nu prea sunt medici de familie, desi multi doctori imigranti isi fac practica pe santier, ca da, e o tara bogata, dar cu multi oameni saraci. Ca e unicat, dar nu the best in the world! Unde e locul de best in the world intr-o lume care nu-i the best? Wow, mirific landscapes! Oamenii au gandit ca natura ii va implini, dar au ajuns sa inteleaga ca sapa ii va scoate din foame! Prejudecati, prejudecati, prejudecati! Regretati? Va ganditi la intoarcerea backhome? Profesoara, canadianca pana in maduva stramosilor, in gandurile ei, i-am intrat in ganduri, spuneti daaaa, lasati-neeee! Dezamagita :(. NUUUUU. Pana capatam nuanta gri suntem inca pe lista roz. Dincolo de poliloghia larga, exista salvatoarea politica individuala! Let's see the colours. "Let yourself be led by the child you were!"

joi, 15 septembrie 2011

atmosfera

Casa Loma Castle (construit intre 1911 - 1914). Imi place zona ca miroase putin a europenism. E traversata de multi studenti ce-i dau un aer de tinerete.
Bookstore. Locul de unde studentii isi cumpara cartile pentru cursuri. Arata ca un depozit cu rechizite, hanorace, tricouri, genti etc. cu sigla scolii.
Leisure in incinta. Atmosfera de cafea, de timp liber inainte de cursuri si de o vorba cu colegii. Azi, aici m-am intalnit cu Natalia, o colega din Chile, care reusise, intre timp, sa-si aduca si vecinii de la bloc, toti sud-americani. Au inceput sa vorbeasca in spaniola. Cand si-au dat seama, le-am facut semn ca-i ok, ii inteleg. Da? De unde? De la Natalia Oreiro :). Nu avem limba foarte diferita, urechea vibreaza destul de usor. Poti sa vorbesti? Nici nu pot sa rad in spaniola voastra, JA JA JA, doar va pricep nitel :).

autentic :)

de noapte buna

Sa tii un blog pe care sa notezi zilnic baliverne in care sa crezi cu tot suflul care ti-a fost ingaduit trebuie sa fii un pic lovit de tren. Pe cuvant ca eram mai normala inainte. Dar se vede treaba ca ma plictisisem. Nici nu am ce sa spun, ce sa-mi spun ca-l tin si pentru mine, si tot imi vine sa marchez ceva. Un sut pe langa poarta, suturi dupa suturi pe langa poarta ca sa-mi bat propriul record la ratare. Mi-am sfatuit azi o colega de serviciu - eu de colo, nu de alta, dar fierbem in aceeasi oala, doar ca ea vine din Basarabia - "slow darling, slow ca nu te fugareste nimeni". E prea agitata si ma ameteste. Are stresul cat copita boului ca sa nu zic cat a calului, ca ea face si ea drege, ca n-are noroc, ca Canada sucks...Si pe cuvant daca nu mi-e prea draga ca sa-i permit sa innebuneasca. Ce dracu, vrei sa ajungi ca astia de propovaduiesc Evanghelia prin statiile de metrou? E incepatoare, de asemenea, merge si la scoala, merge si la munca, ba creste si un copil. Dar cica nu vede nimeni nimic. Dar tu vezi? Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Nu clipi ca ma iau nervii. Tot ce sunt acum imi va fi material didactic. Ma vezi pe mine ca sufar? - Tu esti altfel. Tie nu-ti pasa. - Ba ti se pare, vezi ca ai bretonul in ochi si te afecteaza. Cu mici sincope, ca orice reproducere, aceasta a fost o discutie reala :))).
Maine merg sa-mi cumpar cartile pentru scoala, scumpe si alea, merg si la cursuri, cu putin efort, daca reusesc sa ma trezesc intr-un record timp matinal, voi face si sarmale in foi de vita ca am gasit vita si mi-au venit idei si tot asa. Daca nu le fac maine nu mai am cand ca iar vine weekend-ul muncitoresc. O sa imi fac poze cu primele mele sarmale rulate in frunza de vie :))). Noapte buna!

miercuri, 14 septembrie 2011

la scoala

Aseara n-am mai apucat sa scriu nimic ca ma luase depresia. Am fost si la scoala, pentru info un singur curs a costat 450 de dolari. E scumpa scoala pe aici si tocmai pentru ca e asa de scumpa trebuie facuta cu cap. Pentru ca inclusiv cu scoli poti linistit sa stai cu diplomele in buzunar si sa nu te poti angaja. Evident, sansele la un job mai bun cresc exponential, dar nu garantat. Canada e o tara plina de forta calificata. De multe ori, o forta neputincioasa sub dictatura networking-ului.
A fost o zi mai scurta, am plecat mai devreme acasa, noi am binevoit sa venim, profesorul nu, se plimba prin Australia :). I-a tinut locul o profesoara tanara, care abia astepta sa plece acasa ca are copil si e doar part-time pe la scoala. Toti colegii se cunoasteau de la cursurile anterioare, eu eram cea din ultima banca, nu ma stia nimeni. Ma dusesem, habar n-am de ce ca floarea, dar voi avea examene peste examene si obligatoriu trebuie B pentru trecere. Dar nu e nimic prea complicat, mai ales pentru noi romanii, nu-i asa? :) Profesoara e ca mai toti de pe aici, diferiti fata de ce am cunoscut eu pana acum, pe acelasi stil american, pe care l-am mai descris la un moment dat, se infiltreaza printre studenti cu tot felul de glume si gesticulatii de stand up comediant, cu care est-europenii nu prea sunt familiarizati. Si te cam obliga sa fii activ. Ma luase aseara depresia ca de azi iar incep munca :)). Mersul pe aici cu imigrantii sta in felul urmator, in teorie: unul munceste, celalalt merge la scoala si apoi invers. Pratic, lucrurile nu sunt atat de simple. Mai ales la inceput. Pentru ca doar unul sa munceasca si celalalt sa isi vada de scoala e nevoie ca primul sa aiba, in primul rand, un job cat de cat stabil. E mai mult vorba de stabilitate decat de marimea veniturilor. Pe de alta parte, poti imprumuta bani de la guvern ca sa mergi la scoala, bani cu o dobanda mai mica, e adevarat, dar, pana la urma, tot indatorare la banci se cheama. Te-ai bagat in cerc, invarte-te. Iti dau ei bani si pentru scoala si ca sa traiesti la langa. Pana vine vremea returnarii. Eu nu as prea vrea sa ajung in aceasta situatie, dar never say never. O sa mai descriu atmosfera scolilor canadiene, dar nu acum ca n-am timp si nici nu prea am ce spune dupa o singura zi :). Numai bine!

marți, 13 septembrie 2011

memoria

Am baut dimineata un French Vanilla, atat de bunaaaa, ca mi-a dat o stare de senzatie, nu ca altfel ar fi fost in zilele din urma. Entuziasmul meu vine si din faptul ca am tot avut mai multe libere de la job, pana ma pun de tot pe liber, si cand nu ma duc la job is fericita :))). Azi incep si scoala dupa-amiaza, cum as putea fi altfel? Aseara, ca urmare a starii mele de iarba, i-am citit lui Bobi in engleza ca sa-l mai obisnuiesc cu listening-ul :)), desi el speak-uieste mai bine decat mine. L-am invelit cu plapuma, cea noua si verde, am aprins lampa, m-am asezat confortabil si am inceput sa-i citesc. Dupa cateva randuri mi-a zis "poti sa citesti si tu in gand, ca eu vreau sa dorm. Si stinge si lampa aia!". Ii citeam despre memorie si imi spunea: "lasa-ma ca nici nu inteleg ce vrei sa zici". Daca nu e cu constructii, se face ca nu pricepe. "We are the memory we retain; without memory, we would not know who we are. (...) I have grown used to being what memory has made me".
M-am tot intersectat zilele acestea cu povesti mai triste, din realitate, de prin ziare, genul de povesti care te opresc putin sa le asculti, sa te asculti, sa realizezi macar in valtoarea lor de scurta durata ca esti praf sub luna. Stiu ca nu tin mult, ca ma fura valtoarea strazii, stresul job-ului, care, BTW, azi e, maine nu mai e, ca ma fura constiinta omului nebun niciodata satul, dar lasati-ma si pe mine sa-mi golesc uneori mintea de toate. Macar azi, cand sunt asa, ca maine cine stie ce va fi?
Am citit aseara niste postari mai vechi. Pentru prima data. M-am amuzat teribil. La ce ma mai ducea mintea!...Asa o sa ma amuz si de randurile acestea peste ceva vreme. Dar am realizat ca pozele cu adevarat spun mai mult decat toate cuvintele la un loc si ca trebuie sa pun mai multe. Au o capacitate de memorie mult mai mare decat literele. Deci ma duc sa fac poze :). O zi faina tuturor!

luni, 12 septembrie 2011

scările

Aducea dimineaţă vântul pănă în balcon un miros de detergent de la spălătorie de mă înnebunea. Am un entuziasm cu atmosfera de detergent. Când o simt, mai ales in aerul cald-răcoros al dimineţilor sau al serilor târzii, parcă m-aş regăsi în paginile cărţilor ce descriu ambianţa secolului al XIX-lea. Am fost acum să-mi bag rufele la maşini. Pe măsuţa de donaţii era o casetă video, da, casetă, cu un film cu Sean Connery. L-aş fi luat să-l văd, dar nu am video. Cine mai are video? Am ratat liftul şi, cum nu-i mai suport lentoarea şi aroganţa de prost gust, am luat-o pe scări. Până la 5, prin blocul care arată ca un hotel. Cum mintea mea e prea goală ca să nu se oprească aiurea, am atins cu degetul ei arătător câteva scări şi erau reci ca gheaţa. Scările acestea sunt absurd construite să servească singurul apartament pe care blocul il are. Pe al meu. Când eram puşti scările nu erau aşa. Scările creau conexiuni. Pe atunci, blocurile aveau mai multe apartamente. Ştiam că au mai multe apartamente pentru că dormeam în mai multe apartamente. Vecinii, cu invidiile lor de marţipan, se cunoaşteau între ei, îşi schimbau zahărul şi uleiul, îşi aveau grijă de copii la comun, îşi cunoşteau până şi chiloţii întinşi pe sârmele de la balcon, aveau nume, întotdeauna un nume mic. Acum, cine mai cunoaşte pe cine? Lumea asta e tare schimbată faţă de cum o ştiam eu mai de mult. Dar stiţi ce-i interesant? Că nu-mi dau seama, că nu realizez nimic, mă schimb şi eu odată cu ea. Un flashback pe mintea goală mă mai ajută din când în când să constat trecerea ireversibilă de la o stare la alta, nu cu regret, nu cu bucurie, doar constat.

mea culpa

Observă cineva vreo schimbare vizavi de scrisul meu?!...Exact, folosesc acum diacritice. Numai aseară am realizat că postările mele nu sunt scrise în limba română :). Mea culpa. E ca în acea întâmplare când o fetiţă în maşină cu tatăl său îi spune celui din urmă: "Tati, tu ştii ca Julia, colega mea de bancă, e neagră?" "Da, normal". "Eu nu ştiam, n-am observat, mi-a zis astăzi cineva!". Mă scot. O mică greşeală mare venită din simplul motiv că aşa m-am obişnuit să scriu la calculator încă de când am apăsat eu prima tastă. În afara articolelor la ziar pe care eram nevoită să le scriu cu diferite fonturi si evident, obligatoriu cu diacritice, cu prietenii comunic pe tastatura englezească. Ok, acum că mi-am recunoscut public greşeala, sunt pe jumătate iertată? Pot să scriu în continuare fără? Nu de alta, dar mi-a luat ceva până să scriu rândurile acestea. Şi dacă nu am "viteyă" de dactilografă nu-mi vine să mai scriu nimic.
Revin.

duminică, 11 septembrie 2011

poze de duminica :)

Ne-am dus noi la suedezi sa ne luam canapea si ne-am intors cu lumanari colorate pentru o aroma mai delicata in casa si razatoare pentru ca atunci cand ne-o fi greu sa ne asezam cu sezutul pe ea si sa ne dam la vale. Erau cam scumpe si pentru ca erau scumpe am zis ca nici cine stie cum nu arata. Is acri strugurii, asa-i, vulpeo?:)  Mai sondam piata, mai ales ca astia le si reduc cand ti-e lumea mai draga. Pana una alta, ne-am luat asternuturi pentru king size, cum ar veni caruta fara boi. Oricum, lumanarile sunt de un angajament demn de o cauza sublima. Miros a trandafir, fructe exotice, vanilie. Maica-mea mi-a zis sa nu ma puna pacatul sa le dau foc ca...au plumb. A, ok, ma speriasi tu, mama! 
A fost, intr-un final, o zi tare anapoda, am si mers ca doi fraieri cu autobuzul pe unde nu trebuia in ingenioasa idee de a scurta traseul pana acolo. Apoi n-a fost prost al' de-a zis ca drumul cel mai scurt e cel pe care il stii deja. In inteligenta noastra am reusit sa iesim din Toronto :)))))). Mda. Lasa ca mi-am luat si un ceainic, asa ca o sa imi fac acum o infuzie calmanta. Drumul de-a-ndoaselea cu bus-ul ne-a adus aminte de o excurie a noastra in Grecia unde ne-am plimbat 3 ore cu un autobuz ca sa ajungem la Paralia. Rezona cu Katerini, doar ca dupa ce am vazut toare rosiile si castravetii din campurile elene, noi, singurii calatori intr-un autobuz, lumea coborase de mult pe traseul care nu se mai termina, am ajuns pe o plaja vai mama ei, nu avea nici WC-uri publice, nu erau localuri, doar o casa parasita pe-o margine de drum si marea pe langa niste baltoace in cratere facute in mal, nu nisip. Ok, flashback. Aaaa, dar trebuie sa va povestesc ceva. Aseara vecinul a avut iar concert. Mai avea putin si imi darama peretii cu basul lui. Doamne, in ce hal puteau sa duduie peretii, sa ne-o ia razna timpanele! Dar era o melodie tare faina de i-am si zis lui Bobi "nu canta rau deloc saritul asta". "Nu canta el, ma Fran, daca ar canta el asa ar fi milionar, nu ultimul betiv din East York!!!!" :).
pe harta lumii
apasand butonul de prioritate :)
m-am pozat cu blocurile :)
...si luminita de la capatul tunelului :)

sâmbătă, 10 septembrie 2011

un mod de a privi

Vremea inca se tine bine, azi chiar a fost cald, placut, la Toronto, desi rugina a cam inceput sa manance din artari. Azi se fac 10 luni de la imbarcare. Maine am si eu prima duminica libera dupa luni de zile de munca full in weekend. Si o sa merg sa-mi iau canapea ca astept oaspeti si nu vreau sa-i pun sa-si care patul dupa ei, asa cum s-a intamplat data trecuta :). Un pic mai devreme am aruncat placinta la ratoni. S-a invechit, am taiat-o felii mici si le-am aruncat pe balcon cum arunci pietre in apa. Le-am dat directie prin copaci, pe unde umbla ei si veveritele (nici macar nu a fost ideea mea, Bobi m-a pus:) ). Nu stiu daca am voie, am stins becul sa nu ma vada nimeni.
...Dupa 10 luni suntem bine, mai adaptati si mai putin speriati de gol, nu spun ca nu se putea si mai bine (asa cum s-ar fi putut sa fie si mai rau) dar ne place viata pe aici. Cu cat trece timpul, tot mai mult. Vremea pe care ne-o trecem acum - habar nu am cum va continua ea maine - e calma, Bobi isi omoara timpul liber, mai ales cel in lipsa mea, cu jocuri pe calcultor, apoi in ore intregi live cu familia via web cam, pe Skype, in rest, munceste foarte mult. Ii merge experienta canadiana, cum ai zice ca ii merge pensia :), si asta e cel mai bun lucru de pana acum in cazul lui. Si cursuri de specializare daca ar vrea sa faca are nevoie de cel putin un an de experienta canadiana in domeniu, asa ca e mai mult decat bine cum a prins. Nu i-a trecut nicio secunda prin cap sa-si schimbe meseria si a venit aici ca sa si-o practice. A avut un noroc chior ca si-a gasit de munca in domeniul sau, chiar daca nu face exact ceea ce facea acasa. Acasa era sef :). A fost si sef de santier, a avut si multi oameni in subordine, aici...dar are timp. E foarte greu sa inaintezi, muuuult, mult mai greu decat ne-am imaginat noi din tara, dar ne bazam inca pe tineretea noastra. In cazul meu nu e greu, e de-a dreptul complicat, dar cum refuz sa complic lucrurile si mai mult decat sunt deja, iau totul cu usurelul si fac si eu ce pot si cat ma duce capul. Apoi, noi am ajuns si intr-un stadiu in care nu ravnim decat la noi insine. Prea putin ne pasa ce au facut altii, ce fac altii, cum se descurca altii, atata vreme cat noi suntem ok cu noi insine nu avem nimic a ne reprosa. Si nici nu acceptam reprosuri. Ba cu greu si sfaturi. Nu ca am fi niste autosuficienti, nici pe departe, ne cunoastem lungul nasului nostru scurt, dar reprosurile, ca si sfaturile, cu valentele lor, pozitive sau negative, vin de multe ori din partea unor oameni care incearca, involuntar, sa raporteze experienta noastra la ale lor. Si nu e cazul. Drumurile sunt atat de separate, iar povestile atat de diferite, modul de a privi in jur e atat de divers de la un caz la altul incat cu greu pot exista standarde aplicabile tuturor.
Spuneam mai sus ca ne ne simtim bine amandoi pe aici, chiar daca de foarte multe ori, zi de zi, ii mai ciufulim noi in sinea noastra pe canadieni, cu frustrarile noastre. Eu ma las sedusa insa de senzatia de libertate pe care mi-o da tara aceasta, chiar daca dintr-o anumita perspectiva numai libera nu poate fi considerata Canada. Senzatia, poate doar senzatie, ca legitim pot fi exact asa cum vreau eu sa fiu. Intr-un amalgam de oameni atat de diferiti, parca as fi intr-o continua prezumtie de nevinovatie. Cu "judecatori" pe post de marionete.

vineri, 9 septembrie 2011

mere

Sa mai spuna cineva ca nu are si Canada mere viermanoase!...Mi le-a dat azi o colega. Tocmai am revenit de la munca unde am prestat azi vreo 12 ore, in recuperare, si m-am intors putin pe aici. Putin ca ma retrag rapid. M-am atasat atat de mult de paginile acestea...daca nu as face nimicul acesta in timpul mai liber, cu siguranta as face alte nimicuri, altele pe care le faceam pana acum. Trebuie sa ne si calmam putin, cumva. Nu poti alerga ca nebunul o viata intreaga, dintr-o parte in alta, dupa cai verzi cu viteza luminii. Ca e o lege simpla. Din viteza nu ai timp sa vezi nimic.

joi, 8 septembrie 2011

indoor

Nu o sa mai fiu prea activa, ma intorc la viata reala pentru weekend :)
Nu m-am putut abtine. E pe drum si primul pachet care ne va veni din Romania, dar nu cu din astea. Din astea veneau cu trenul doar cand eram studenta. Iar cele cu marar chiar au miros de praf :)
Small memories

dezordine

Au inceput copiii scoala si s-au bulucit autobuzele. Pentru prima data de cand merg la job-ul asta, pe traseul lui, locul personal imi era ocupat, pentru prima data am stat in picioare, sprijinita de bara, holbandu-ma la o fetisoara care desena doi iepuri amorezati. Jinduind la scaunul ei. Avea talent. Sau tehnica. Oricum se conturau iepurii din creion ca secundarul pe ceas. Cand ne zdruncina tractorul, iar ei i se dadea creionul in laturi, scotea radiera, stergea, contura din nou. Autobuzul huia de nebuni, zbiera un barbos soios intre statii "Open the door, open the door!" (asa credem noi ca toti nebunii s-au adunat in Romania, dar Canada sigur a luat spuma) si ea croseta din creion maimutoi, in legea ei. Si eu tot in legea ei. Am urmarit-o de la ureche pana la semnatura japoneza.
Si cica am fost norocoasa azi ca am prins primul bus, cu alte ocazii voi avea sansa sa vad multe trecandu-mi prin fata inainte de a urca intr-unul. Nu-i bai. Am experienta. Cate tramvaie 41 nu-mi faceau cu mana in aroganta prin statie pe la Crangasi pana sa apuc si eu un loc pana in Drumul Taberei. Pana acum mi-a fost bine. Plecam la ora fixa, cand mai intarziam cu incaltatul mai alergam prin parc de nebuna, il luam la ora fixa, de-acum...ar fi bine sa ma apuc serios de soferie. Dar decat sa platesc atata amarul de asigurare care mi-e acum, la stricta necesitate, atat de inutila, mai bine imi resetez ora fixa.
In alta ordine de idei, am si eu nevoie de o ordine in tot acest haos, la aproape un an sub artar, un roman cu state vechi canadeze mi-a urat toate cele bune. "Bine ai venit in lagarul de exterminare prin munca!" :))). Dupa 20 de ani pe aici, nu-mi parea a fi gazat. Sau poate era doar fantoma lui?...
In alta ordine de idei (scurte si putine ca altele n-am) sa stiti ca eu iar mi-am ametit vecinii. Mi-am facut placinta cu branza sarata si marar si placita cu mere si scortisoara. Are dreptate Georgiana. Imigrantii model si entuziasti incepatori o dau in patima culinariei. Dupa o perioada o lasa mai moale, si mai moale, pana renunta de tot si se duc, intr-un final, la pravalie, sa-si ia o felie de placinta. Nu va mai pun poze ca ma ia lumea de psihopupu, desi simt nevoia sa ma laud cum se lauda bunica-miu la toata lumea cand isi cara spritul pe chelie sau taica-miu cand prindea un ditamai carasul la balta. Si nici macar nu era asa de mare.

miercuri, 7 septembrie 2011

ritual

Am mai tot povestit ca noi, de ceva vreme, dormim cum n-am facut-o niciodata in Romania. De la oboseala fizica, Bobi zice ca de la psihic ni se trage. Ieri, dupa-amiaza, dupa ce am preparat noi o salata de cartofi cu ardei gras, si ceapa, si telina, buna, se facuse 6, abia adusesem niste haine de la spalatorie, se umpluse casa de miros de detergent, de curat, era cumpatata atmosfera, comoda, poate si de la norii care atarnau greu peste balcon - televizorul anunta precipitatii - am zis sa ne intindem putin, dupa ce ne-om trezi sa ne uitam la un film, eu poate nici sa nu-mi inchid ochii ca am fost ieri de am ridicat marfa de la biblioteca (am luat bicicleta sa ajung mai repede, dar am impins-o iar de coarne, pe langa mine, ca-s denivelari mari si e greu la deal cu boii mici - desi, la baza, Toronto e ca platfusul) sa stau doar intinsa ca omul in tihna lui, sa-mi stimulez zona seismica a creierului cu putina literatura. Pusesem painea la facut. Cearcefurile miroseau a detergent statut in dulapuri. Si-am adormit. Si-am adormit pana la 12 noaptea. S-a trezit Bobi sa scoata painea din masina. Eu am crezut ca-i dimineata. Aveam o stare de noapte dormita profund. Daca saream in papuci, sarea si blocul. Si cand am aflat cat e ceasul ma intrebam cum o sa mai dorm inca o noapte intreaga? Dar noaptea te-ndeamna, daca nu dormi te apuca durerile de stomac...Si cand ma gandesc ca imediat dupa ce am aterizat nu dormeam deloc. Ne trezeam noaptea, ne propteam ochii pe pereti, ne cumparasem si un radio ce proiecta ora pe perete, ne masuram capacitatea de propteala pe secunda a ochilor in gol. Acum am trecut dintr-o extrema in cealalta. Somnul nostru de ieri n-a fost pura intamplare, e o miscare de mare actualitate si anvergura in casa noastra. Care presupune un ritual prin care corpul uman, in profunda stare de relaxare si inconstienta, este imobilizat la pat nu mai putin de 12 ore.

marți, 6 septembrie 2011

back to school :)

Am fost la Staples sa pregatesc scolarul

zoe, zoe

Galbena cateodata
De la atata zahar pe seara si atata cafea peste zi, am avut insomnie asta noapte. Cand Bobi pleaca la munca, eu sunt inca in prima jumatate a ratiei de somn, dar azi m-am trezit ca noua odata cu el. Nu ma trezesc, de obicei, dimineata sa-i fac sandvish-uri ca unui ciung si nici el nu ma asteapta seara la metrou sa-mi tina umbrela sub ploaie. Ne sprijinim unul pe altul atunci cand avem nevoie. Umbrela mi-o pot cara si singura. Asa, oricum atatea sunt de facut si azi ca-i buna matineala: banca, biblioteca, ordine prin odaie, cumparaturi pentru scoala :), munca nu azi, munca nu. Bobi mi-a luat jumatate din prajitura si a dus-o colegilor la serviciu, ca acasa la noi, zice el, oricum n-are cine manca atata. Daca nu avem copii, eu ii tot zic ca asta-i motivul, dar se face ca nu ma aude :). Ma mai fandosesc si eu cu dulciurile acum cat mai pot ca de saptamana viitoare, pe programul pe care voi intra, si cu munca, si cu scoala, nu stiu daca o sa mai am timp si de prosteli.
Asteptam niste proaspeti imigranti. Vor veni foarte curand si cu ocazia aceasta, am ras aseara cu Bobi, inainte de culcare, si ne-am minunat de stupoarea cu care ne priveam viata cu aproape un an in urma, adica imediat dupa aterizare. Ne purtam ciudat si faptul ca acum pot vedea toate acestea din spate inseamna ca macar cat de cat am revenit la starea noastra, pe langa faptul ca ne-am mai cosmopolizat si noi hahaha. Parca eram extraterestri. Si acum imi aduc aminte cum in luna decembrie, mergeam pe la asociatia etiopienilor, pe jos, era un frig de crapau pietrele, batea un vant printre blocuri de te muta din loc, ningea intruna, plangeam din senin, limba mi se imbarliga. Prin ninsoarea aia mergeam cu Bobi sa ne cautam job-uri si ne dadeau toti cu flit. Prin cate am mai trecut si noi...Era asa o presiune pe capul nostru de parca ne caram cerul in spate. Acum privesc cu duiosie si chiar putin amuzament momentele trecute, desi atunci nu era nimic prea amuzant. Eu am mai fost plecata o perioada si in Franta, ca studenta, si tot singura ajunsesem si pe acolo, ba chiar singura, singura, acum de bine de rau suntem doi singuri, dar parca nu a fost asa. Habar n-am de ce, poate pentru ca eram mai tanara si mai neastamparata :))), cu atat mai mult cu cat atunci nu foloseam internetul foarte mult, netul in camin nu prea mergea, aveam o sala de calculatoare la care mergeam din cand in cand si atunci pentru teme ca nu puteam tine computerele ocupate numai pentru mine. Mergeam la scoala, mergeam la discoteca, parca eram de acolo. Pasii mei se invarteau, ce-i drept, doar in perimetrul campusului. Nici nu-mi puneam problema sa trec dincolo de el. Aici insa, traiam prin internet. Dar nu mai exista niciun perimetru de protectie. M-am apucat si de blogul acesta pe care nu stiu cat il voi mai putea tine, dar atunci, la inceput, era locul la care ma intorceam ca sa nu simt ca o dau in dambla. M-a ajutat foarte mult pentru ca scriind toate tampeniile ma imbarbatam de una singura. "Zoe, zoe, fii barbata!". Doar nu credeti ca am scris pe viu toate "necazurile" prin care treceam, ca ma afundam si mai tare. Despre acestea scriu numai atunci cand ma pot amuza de ele.

luni, 5 septembrie 2011

nebunie, nu alta

Mama, mama, yummy, yummiiii, cum e sa-ti miroase in casa a coaja de lamaie si zahar vanilat. Papilele noastre au avut o seara romantica. O prajitura cu gem de visine si bezea. Bucatareala si blogareala sunt ca alunele. Inca una si-nca una, si-nca una...S-a stricat de tot vremea, e tomnatic rau aerul si tare bine e sa te incalzesti in casa la miros de zahar. Il lasi putin sa iasa prin usa intredeschisa de la balcon, mai auzi si fosnetul coroanelor in blandetea noptii. Cat romantism...sa te doara capul, nu alta.

E buna, buna cu limonada :). Si ea e dulce-acrisoara.

poze

De Labour Day canadienii s-au dus la mall. Si noi cu ei. Era asa un furnicar de populatie ca ne-au luat durerile de cap. Ne-am intors acasa la fel de repede cum ne-am dus. Afara sud-americanii isi sarbatoreau Brazilian Day (si m-am si nimerit imbracata in culorile lor :))), inauntru, in oraselul Marilor Consumatori, lumea nu-si mai dadea rand la fast-food-uri. Asa "omenet" n-am mai vazut de mult. E si weekend-ul de dinaintea inceperii scolii, nici prea cald nu e afara...asa ca iata cateva poze. Acum ca mi-am luat alt aparat de incarcat baterii. Pozele restante de ieri n-am mai avut chef sa le fac.