Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 31 august 2011

savarinele mele.

"Regina prajiturilor", faimoasa in toata lumea. Ciresele le-am luat de la un magazin, raiul bucatarilor. Sunt chimicalizate, evident, dar ce mai conteaza? Mie mi s-a facut pofta de savarine dupa ce am vazut Piratii din Caraibe :)))
Astea verzi sunt ale lui Bobi. Ca lui ii place culoarea banilor :)))

marți, 30 august 2011

weekeeeeeeend!!!!

Nu stiu nimic de Canada, dar Toronto e sigur Taramul Nebunilor. Intrebati pe cine vreti daca nu ma credeti pe cuvant. In afara de mine nu mai e niciunul pe drumul lui. Dar fiecare si-o fi zicand la fel acasa la el...Si cum nimeni n-are voie sa se ia de ipotetica lumea a celorlalti niciunul n-are cum sa-si dea seama ca nu-i in cea care trebuie. Azi facea unul arte martiale in fata unei masini de pompieri, altul vine la magazin: "Hi, I'm Jesus Christ. Could I get a saussage without money?" Asta umbla cu o perna in spate pe Victoria Park. Azi dimineata, parcul meu se golise de veverite si se umpluse de "fantome". Nu erau fire de iarba cate "fantome" se adunasera laolalta. Stateau cu picioarele in lotus, cu mainile palnie si se rugau. Am oprit-o pe una de-ale lor pe strada: Whats up buddy? Ce se intampla aici, cheama ploaia? Nu, muslim festival, "we have to pray". The end of Ramadan. I-am auzit din casa, mi-am luat aparatul la mine, dar n-am luat si baterii. Si cum telefon mobil cu foto n-am, de fapt, n-am de niciun fel, ca pe mine nici apa-n cap nu ma mai suna, n-am cu ce va ilustra postarea. Asta e exact ca atunci cand eram in Romania si mai tot timpul plecam la interviuri cu reportofonul descarcat. Si ca sa imi puna cruce, veneam acum de la munca si vecinul meu, beat mort, cum erau santzuitorii mei de la Husi cand venea toamna si vremea tescovinei, isi golea dozele de bere pe trotuar: "Fuckin' beer man, fuckin' beer. Would you like one?"
Gata, mi-a venit weekend-ul si vreau sa-mi fac savarine, sa scriu pe blog, sa fac poze, sa citesc, sa ma bucur de mica mea viata de insecta bipeda! Am stat azi de vorba cu o romanca venita de vreo 14 ani in Canada. Fost avocat in Romania, si-a reluat scoala si e avocat si aici. Vorbea atat de mult...ca un avocat, dar mi-a placut povestea ei. Ma impresioneaza foarte tare romanii acestia care si-au vazut de drumul lor, care au stiut sa profite de sansa lor, care au facut man (mi se pare foarte amuzant apelativul asta canadez) ce i-a taiat capul, nu au stat sa isi planga toata ziua de mila...Nu-mi plac bocitorii si bocitoarele, nu de alta, dar eu sunt un om fara personalitate si ma influenteaza negativ. Pe de alta parte, am intalnit zilele trecute si o snoaba, nu avocata, sfatuitoare obsteasca, venita de vreun an. Si aia imi vorbea mult, dar singura si degeaba...Cand esti snob nu mai poti fi decat...

PS: va place poza mea de deschidere? Georgiana s-a tinut de cuvant si mi-a trimis asfintitul, dar uitati-va la Baloo...cum l-am putut lasa atata vreme deoparte?!?

luni, 29 august 2011

alte randuri

Se intampla ceva cu mine in ultimele zile. Am un chef scelerat de a face si a drege. Nici n-am ajuns bine acasa, nici nu m-am descaltat ca-mi vine sa ma apuc iar de treaba, si chiar o sa ma apuc, m-am gandit eu ca n-ar fi rau sa fac la miezul noptii o ciorba de fasole cu costita afumata. Dar vreau intai sa ma asigur ca si blogul meu e pe treaba lui...Azi, la munca, easy money. Nimic prea mult, nimic prea greu...

Dupa ce am coborat din autobuz dimineata, am luat straduta de cinci - sapte minute la pas, domol. La un moment dat insa o vad plina cu masini de politisti, pompieri, medici si paramedici. Cate doua din fiecare. Si doua masini aruncate aiurea pe strada, una cu airbag-urile scoase, alta cu partea din fata zdrobita complet. Sange pe jos, oameni morti, gura-casca. Nu mai e nimic de zis, nici de gandit nu mai e nimic. Doar treci martor prin fata mortii si-ti reactivezi momentan farama de umanitate de care uiti mereu. Asa cum uiti mereu ca prin fata mortii treci, de fapt, secunda de secunda. Dimineata toti cei care intrau in magazin vorbeau despre accident, cu filosofii de duzina. Si se purtau altfel. Imi zambeau mai omeneste de parea ca ne multumeam unii altora ca am fost azi mai norocosi decat ceilalti. Pacat ca nu ne si tine si ca doar in barcile care se scufunda nu exista atei. Uituci ciudati si aiuriti. Nu uitam niciodata dimineata sa ne trezim sa alergam aiurea, dar uitam in fiecare dimineata ca ne-am trezit. Bullshit, vorba de duh a canadianului. Si uite asa mananc eu acum un mar si ascult cainii cum latra, si uite asa am adormit iar in autobuz cu un covrig cu mac in fundul pungii si uite de aceea mi se rupe mie de orice presiune atmosferica.

PS: Zilele acestea sunt scurta pe blog ca muncesc foarte mult si nu am timp. Dupa ce voi incepe scoala, mi se va mai aranja si mie programul si poate si creierii. Acum plec devreme de acasa, ajung foarte tarziu inapoi, cu mintea golita. Iar la munca zilele imi sunt atat de infertile ca n-am nimic de povestit. Dar si aceasta infertilitate va avea farmecul ei la un moment dat.

duminică, 28 august 2011

cateva randuri

Hop ca am aparut. Ati crezut ca m-au mancat bedbugshii? Pe mine? Au si ei mofturile lor. Si eu pe ale mele. Prestez weekend-uri muncitoresti ca n-am avut si eu in viata asta un job care sa ma lase sa ma duc duminica la biserica. Dar nu-i de ici de colo nici slujba de la munca, mai ales cand bubuie difuzoarele localului in ritmurile Gloriei Gaynor. Sefii sunt la plaja, atmosfera e de plaja si printre angajati. Si parca in propria ciuda, azi, in loc sa-mi vad in tihna de soricimea mea cand pisica nu era acasa, aveam un chef de munca de ziceai ca nu-s eu. Ma furnicau talpile de parca luasem pastile de nebuni cu efecte secundare. Nu mi se intampla mereu. Sa vedeti cum e cand ma ia lenea in mijlocul zilei lucratoare. Mi se face si rau, ma iau si nervii, mutesc, timpul conspirativ ticaie inapoi...Dar iau si eu vremea asa cum vine si simt cum zilele acestea nu-mi pasa de nimic. Din indulgenta ingenua a sefilor, mi-am rezolvat si problema programului cu scoala. Voi merge si intr-o parte si in alta in limita stocului de timp disponibil. Ieri am avut si cateva momente mai fragile, cand am simtit ca daca nu ma tin bine pe picioare imi dau lacrimile. Prietena mea din copilarie s-a casatorit. Ii promisesem de doi ani ca garantat, inevitabil, evident ca voi fi cu ea. Ieri, ea era in plina petrecere in Romania, eu, pe bordura din spatele magazinului, cu un sandvish in mana, sub un artar in Canada, gandindu-ma la ea, la tot ce ne-am spus noi cand am plantat batul fratiei la rascruce...Am trimis-o pe maica-mea in locul meu. Probabil au vorbit si despre mine in timp ce ciocneau paharul, mais partir c'est mourir un peu.
...Vremea s-a racit pe aici. Probabil ca asta ne-a cam fost vara. Schimbarea de temperatura a produs o pana si inspiratia mea care oricum arata ca o iapa, cu dintii ca tocurile de pantofi. Nu mai sunt in stare sa scriu un rand. Ma bag la un film. Poate maine voi fi mai in forma :).

vineri, 26 august 2011

bedbugs.

Don't let the bedbugs bite!
La mine in bloc e un zgomot de aspirator si mobila harsaita de parchet de parca mi se muta toti vecinii cu noaptea in cap. Suntem dati afara din bloc azi ca vine administratia sa ne deparaziteze. Preventiv de bedbugs. Cica au descoperit gandaci din astia de pat intr-un apartament si acum ne-au pus pe toti sa ne mutam mobila in mijlocul casei, sa ne ducem cainii, matzele, pestii si iguanele la plimbare ca se da cu solutie. Incepe deratizarea la ora 8 si eu inca nu sunt gata. Dar trebuie sa cooperam. Daca nu deschidem usa, intra ei in casa. Asa fac. Cand au de rezolvat probleme locatare intra peste noi si cand nu suntem acasa. Asa era si in Franta, cand stateam la camin. Intrau administratorii sa-mi schimbe cosul de gunoi si cand dormeam. Torontonezii au probleme cu gandacii de pat cum au cainii cu puricii. Nu mai scapa de ei. La un moment dat, am inteles ca era prapad. Intrasera si in magazinele de haine, si in hotelurile de lux. Aseara ma piscase un tantar din doua parti si am crezut ca am si eu paduchi din astia. Acum inteleg de ce la mine in fata blocului, langa tomberoane sunt aruncate zilnic, saltele de pat. Acum ma enerveaza o treaba si nu stiu cui sa fac reclamatie. Eu incep lucru la ora 12 azi. Si tare ma gandesc ca trebuie sa o cam tai de pe acum de-acasa ca nu am voie sa stau cu putoarea aia de solutie in nas ca poate ma omoara si pe mine preventiv.

joi, 25 august 2011

nebunii

Iata la ce ma gandeam eu ieri uitandu-ma pe geamul caroseriei care ma cara la ocna. Mi-am tinut gandul cum iti tii vorbele ca sa il imortalizez aici. Ca pe o fotografie. Intr-un drum spre initiere, ce poate fi spre oriunde, oricat de fascinant ar fi decorul, sufletul are si zile bune si zile negre. Poti pastra rezerve albe pentru intuneric, dar de cele mai multe ori in fata negurii te cam gasesti falit. Dar din lumea mea ingusta, eu am facut o observatie: oamenii fug de oamenii tristi si se aduna laolalta doar acolo unde pot rade. Ochii celor tristi capata o paloare fantomatica ce sperie si oamenii par a se trage in laturi de parca a nu se infesta de-o molima. De aceea, tristetea nu poate fi asociata decat cu singuratatea si mormantul. Fug oamenii si se trag spre viata. N-o fi asa? Poza la minut a gandului din caroserie e gata, poza e pe perete...sa va marturisesc o dementa a mea. Inainte de a veni in Canada, voiam sa-mi inramez si sa-mi pun poezii si ganduri fotografiate ale oamenilor mari, singurii uriasi ai lumii, pe peretii din dormitor. Dar nu pot. Nu ma lasa canadezii sa le bat cuie in pereti. Mi-as fi pus si poze cu femei goale, dar...In caminul din Grozavesti, patul meu avea amprenta. Il detecta si cel mai prost caine politist. Aveam peretele plin cu postere cu cantareti, cu zdranganitori, cu actori...Cred ca eram un pic nebuna. Sau mai mult. Pentru ca in tot maldarul de Brad Pitzi il aveam si pe Isus Cristos. Mda...Adina, Diana...isi mai aduc aminte...Oricum, mi-am rezolvat si aici problema. I-am fentat putin pe canadezi, fara sa le incalc contractul. M-am dus la Dollarama, mai demult - pentru necunoscatori, acesta este un magazin plin de chinezarii unde vand indieni marfa foarte ieftina si de-o calitate pe masuna - si mi-am luat canvas cu suport. Si am inceput sa scriu pe ele cu carioca neagra pe fundal colorat cu acrilic. Canvas-urile mele nu spun nimic, lumea-i lume de cand lumea, n-a schimbat-o si nu-i schimba nimeni legile, dar cum m-am nascut cu aceasta fascinatie a cuvintelor aranjate, imi dau mie o stare de bine. "Unde te gaseai tu cand Eu am creat lumea?"... Am impacat deci astfel si capra, si varza - ei sunt capra, eu sunt varza. Nu le-am spart peretii si mi-am facut si eu nebunia. Mi-am pus unul si in baie, pentru atunci cand ma spal pe dinti. Sa ma holbez acolo si sa nu frec astfel mai putin de doua minute pentru o respiratie proaspata toata ziua!

Georgiana, hai cu postarile ca eu iar am luat-o pe aratura. Da si tu la oameni ceva de citit!

Geo's Diary

Breaking news: prietena mea oceanica si-a facut blog - Jurnal de imigrant nauc. Dimineata mi-a dat de stire ca lucreaza pe domeniu si am sarit in sus de fascinatie. V-am mai povestit de Georgiana. A emigrat in Canada cu foarte putin timp inaintea mea, ne-am cunoscut prin intermediul blogului meu, gasindu-ne si parca regasindu-ne ca niste frati de suferinta :). Ea locuieste in Halifax, la malul Oceanului Atlantic asa ca va avea ce va arata. Calatoria ei e salbatica, prin natura, cu briza la marginea balconului, la tara - cum zice - departe de zgarie-nori, de faruri metropolitane. Desi i-a placut si la Toronto. E hoinara si din ce-am observat-o ii place sa descopere Canada, pas cu pas si prin rotile masinii. Impreuna cu prietenul ei. Are o colectie de poze senzationale - the very canadian landscapes. Face cozonaci. Si e un om frumos. Va fi interesanta calatoria alaturi de ea. E totusi intr-un loc unde romanii nu prea trag. Ca ei se inghesuie la Toronto, Montreal si Vancouver. Eu am venit unde gramada cere varf :). Dar i-am promis ca voi acosta, la un moment dat, si la malul ei. Gata, eu am terminat introducerea. Sa-i dam ei cuvantul! Nu inainte de a-i lasa eu un comentariu! :)
Ma duc si eu la somn, ca in Toronto s-au infuriat stihiile. Fulgera, tuna. A trecut si vara. Care vara?! Ieri m-a zgaltait si cutremurul. Don't worry! Aici cica nu-i zona seismica. Nu m-a dezechilibrat. Sunt inca in picioare :).

PS pt ea: Baaa, o poza cu asfintitul n-ai si pentru mine? Sa-mi pun si eu poza de deschidere. Tu nu vezi ce hal de poza am eu? Zici ca-i convenience-ul indienilor.

marți, 23 august 2011

senzational!!!!!!!

 
Vreau iarasi sa va fac pofta. Ia uitati-va voi ce clatite senzationale cu gem de visine mi-am facut eu de plictiseala si singuratate :). Eu cu Bobi lucram pe shift-uri diferite, asa incat sa fim macar singuri tot timpul. Din categoria ce-mi place, ce nu-mi place in minunata istorie canadeza pe care o detaliez aici, jurnal de imigrant nauc, nu-mi place liftul de la bloc si imi place somnul, gatit cu atatea mirodenii colorate. Ba, fratilor, dormim ca niciodata. Tot pe shift-uri diferite, ca sa urmarim trendul. Bobi cand vine de la munca, eu pana vine el, ca eu incep programul anapoda. Cand lumea se duce cu drag acasa, eu ma duc cu spor la munca. Dar eu mai am timp sa tin legatura cu Romania mea draga, ca si fusul orar tot pe shift-uri diferite e, desi tot Bobi imi da stirile senzationale. Ca el inca mai citeste presa. De cand eram studenti in camin citeste in fiecare dimineata ce mai scriu ziarele. Pleaca la lucru cu noaptea-n cap si-mi lasa si radio-ul romanesc deschis. Ca sa nu ratez cumva ceva. Nu bea cafea, dar urmareste titlurile online. Eu am abandonat si sportul asta. L-am abandonat de tot. M-am ingrasat de atata ignoranta. Cand eram pe la ziar, stiam tot ce misca prin tara, prin presa de fapt, nu prin tara, imi bubuiau monitoarele in cap toata ziua, nu pierdeam o emisiune, doar timpul mi-l pierdem...acum, de cand vad ca politicienii din Canada nu se ivesc telectualo-feciorelnic in talk-show-uri riguroase "Jos Basescu!", n-are niciun farmec. Daca nu-i cu politicieni pe la TV, ce folos? Daca nu-i cu dat la gioale, ca bilele de ping-pong dintr-o parte in alta, n-are sens. Mie imi place scandalul. Sa ma uit din primul rand, sa ma dau cu capul de pereti, sa-mi smulg scalpul, sa arunc cu pumnii in aer, sa strig cu plamani de leu turbat de leoaica: "Spanzurati-l!". Imi folosesc, asadar, televizorul pe post de home cinema. Ma uit la filme. Mai vechi si mai noi, mai bune si mai proaste, imi spal creierii, deja albiti de la atata detergent. Si ce frustrare in capul meu cu circumvolutiunile albite, fara senzationalele breaking news-uri galbene, de pe burtiera. Traiesc ca in padure si ma uit doar la veverite, cum traverseaza ele sarma de telegraf si sperie pasarile. Mai fac o clatita ca gospodinele, mai fac cate-o poza ca luzarii, mai merg la lucru ca prostii, mai visez ca caii... Cata ignoranta!!! Senzational!!!!!!! FERICITI CEI SARACI CU DUHUL.

PS: Abia astept sa vina Baniciu in Toronto!!!! 
      Abia astept sa vina Baniciu in Toronto!!!!

luni, 22 august 2011

testul

Am absentat in ultimele zile. Am muncit tot weekend-ul, mult fizic, m-am muncit si psihic, azi am mers insa sa dau testul pentru cursurile la college. M-au bagat direct la ultimul nivel de avansati ca cica-z the best la gramatica. Mie imi convine. Nu mai dau bani pe nivelurile anterioare si obligatorii pentru obtinerea certificatului pentru English as a Second Language. Multi poate se intreaba de ce am ales sa merg sa studiez engleza de vreme ce in jurul meu toti o vorbesc si obligat fortat trebuie sa ma adaptez. Din simplul motiv ca eu nu am abilitati tehnice si tot ce voi face va porni de la limba. Asta imi va fi, practic, instrumentul principal, asa cum mi-a fost dintotdeauna...Incep din septembrie si termin in decembrie. Termin rapid pentru ca nu a trebuit sa iau cursul de la inceput. Altfel dura mult mai mult. Studiez apoi piata, elaborat si cu cap, dar si modul de a obtine resurse financiare pentru a merge mai departe ca planuiesc sa ma apuc de university la un moment dat. Dureaza, intr-adevar, foarte mult pana te pui pe picioare. Dar cu rabdare si intelegere, cu pasi mici, dar siguri, ii dam inainte. Am muncit pe aici in diverse locuri si nu m-am simtit o secunda confortabil. Azi, la scoala insa mi se ridicase parul pe mana. Atat de bine imi era. Stiam eu ca numai studenta imi sade bine :). Asa cum gandeam si eu cand eram acasa, asa cum aberam si la inceput pe blog, multi spun ca sunt gata sa faca orice odata ajunsi aici. Pana la proba practica, toata lumea e viteaza. Sa vezi insa cum e sa iti fiarba genunchii de durere de atata munca, sa te chinuiesti psihic simtindu-te nelalocul tau intr-un loc incomod tie (e vorba de confortul psihic pe care ti-l ofera un job)...Eu nu am recitit nimic din ce am tot scris de-a lungul timpului pe blogul acesta, dar sunt sigura ca daca as face-o m-as prapadi de ras sau de plans la ce ma ducea capul in impresiile de moment. Cu timpul doar ochii se deschid, lumea devine mai complicata, turnul de fildes se darama si intelegi ca scarile se urca gafaind. Ai momente cand simti ca nimic nu are niciun sens, ca nici macar plecarea nu a avut vreunul, ca ai trecut un ocean ca sa ajungi de unde ai plecat...Timpurile sunt grele (desi sunt convisa ca nu mai grele decat altele), criza e mare si aici si ca sa razbesti parca e din ce in ce mai chinuitor...Canada, dincolo de obiectivitatea ei, e o tara privita prin milioane de ochi de imigranti. Iar prin ochii mei de imigrant, in Canada e greu, dar nu rau. Asa cum Italia e a italienilor, Canada e a canadienilor...Oare s-a inteles ce-am vrut sa zic? Poate detaliez alta data ca acum ma grabesc :).
Revenind, engleza, oficial, mi-e foarte buna. Dar eu ma port ciudat in pielea mea si am impresia ca nu stiu o boaba. Ba chiar sa ma laud, ca de cand am venit in Canada nici laudatorii nu-mi mai sunt ce-au fost si n-am decat sa ma scalambai singura in parcarea goala, am terminat prima testul (asta e din seria intrebarilor lu' maica-mea cand eram mica: Ce nota ai luat? 4. A luat cineva mai mult ca tine? :)) si, corectandu-mi cele zece foi, m-a intrebat profesoara daca am mai studiat engleza inainte. Multi ani prin scolile din Romania...credeti ca suntem retardati? Nu, nu suntem. Ba chiar pacat de noi. Repet, a fost un test pentru second language, pentru vorbitorii non-nativi. La inceput, la CLB, testul de limba engleza pe care orice imigrant trebuie sa il dea cand ajunge aici, am avut 8, cel mai inalt nivel. Pentru mine era doar o nota. In capul meu engleza era o varza. In primele saptamani nu voiam sa vorbesc pentru ca nu eram sigura ca stiu sa pun verbele la timpul potrivit. Nu aveam rabdare sa ma gandesc la fraza, voiam sa curga ca romana, prin urmare, mi se punea doar un nod in gat si nu mai vobeam deloc. Cand vorbeam cu imigrantii eram mare si tare, cand dadeam de nativi, adio gringo, doar degetele imi erau foarte fluente - proficiency prestidigitatie...Am mers doua luni la cursurile de engleza platite de guvern, dar, am mai spus-o, sunt apa de ploaie. Sa vedem ce-o fi de-acum incolo...Numai bine!

vineri, 19 august 2011

beer night

Daca e vineri e beer night, vorba lui Francky, un dulgher mai sprituit de-ai lui Bobi. Eu am mai marturisit ca am o fata de copil tamp, fara credit...nici la banca, nici in fata vanzatoarelor de alcoolizante. M-a trimis acasa azi casiera de la LCBO sa-mi aduc ID-ul daca vreau sa-mi dea sticla cu cateva grade mici, nici nu erau multe, pe care am luat-o si eu timida, ca avea culoarea laptelui cu cafea. Zice - tu ai pus sticla pe counter, imi pari minora, un ID...Nu am la mine. Esti in ilegalitate. OK, uite cum facem, ii dau sticla lui (adica lui Bobi) sa o cumpere el, ca el nu-ti pare minor. Si oricum el o cumpara. Nu, ca tu ai pus-o pe counter. Si a luat sticla si a mutat-o in vazul meu stupefiat dincolo de casa: "Next, please!"...Mustrata de constiinta vazandu-mi fata atarnanda, "Sorry, but I'm just doing my job". Adio! Cand eram fumatoare (ca acum nu mai sunt - ma felicita si colegele de munca - de aia nu mai pot eu), numai dupa ce bagam sub nas vanzatorilor, indieni si chinezi, natii de bisnitari, toate cartelele pe care le aveam in portofel puteam pleca si eu ingamfata din convenience-ul lor...Acum imi delectez narile cu fum de peste...De la chinezul, vecinul. Stam balcon in balcon, in calea armoniei ne sta doar un perete de carton, ne mai incrucisam cand admiram peisajul verde si galagios al cartierului meu "european", imi lipeste de fata privirea lui oblica si-mi zice ca un pitigau: "Hi there!". Imi pute acum in casa mai ceva ca marijuana aseara...Aseara ne umpluse Chris dormitorul, cand si-o fi prajit "cina"...Ca in afara de bautura si doze golite, numai marijuana are in capul ala rosu...Sau poate n-o fi fost de la el...Judec omul stramb...Ca am niste vecini, toti unul si unul, alesi pe spranceana canadeza...Oricum, vecina de vizavi, o femeie corpolenta - politically correct - ma iubeste. Si pe Bobi il iubeste. Ne priveste cu niste ochi de parca am fi porumbeii pacii...Era circumspecta cand ne mutasem de parca uitasem sa-i platim ei chiria pe luna trecuta, aia de dinainte de a ne muta...M-a pus asta primavara sa-i matur in fata usii. Ca Bobi, venind de la santier, i-a aruncat in pripa, de pe bocanci, nista graunte de noroi pe prag...M-am executat. Ce era sa fac? Erau grauntele lui Bobi, iar cu vecina nu e de pus pe cearta...Ea a uitat cand ne-a furat floarea...da, da, pe-atunci cand nu stiam nici macar ce-i dincolo de intersectie...Acum, de cand mi-a intrat pedofilul ala in casa si am lasat-o seriosi sa se bage in seama cu barfe senzationale, terifiante, pietrificante despre vecinii care au fost dati afara din bloc acum 'shpe milioane de ani in urma incropirii unui consiliu locatar al oamenilor cu tinuta...ne intampina cu un zambet cat tot rujul trandafiriu pe care si-l intinde pe buze ei sidefate si pe rochia ei muselinica cu flori de orhidee...Apropo, ca revin, ma intrebati poate de unde stiu cum miroase marijuana, carcotasilor...De pe strada. In Toronto e a doua mireasma, dupa Maple Leaf. Si in autobuz am simtit-o de am ajuns sa ma intreb daca nu cumva o confund...
Ohhh, nu numai blocul in care stau e plin de "europeni", zona, in general, cu bancile si magazinele ei, colcaie de "europenism", in cel mai clasic stil. Am fost in seara asta la banca, din nou cu treburi de businessman ce sunt si l-am imputernicit pe Bobi sa se descurce, eu asezandu-ma sa-l astept pe un scaun comod, in acord cu starea oaselor mele dupa o zi de munca. S-a asezat langa mine, la putina vreme, o "fantoma". Ei, m-am speriat pe dracu...locuim aceeasi gradina bantuiata de luni de zile...Pe cuvantul meu daca nu avea ceva metatrans. Mirosea a biserica parasita...Ma amuz si eu si nu ma judecati gresit, n-am nimic cu oamenii, cum nici ei n-au cu mine, in plus, nici eu nu-s mai breaza, dar cand vad atatea puncte in fruntile din jurul meu, mai ca-mi vine sa cred ca am gresit destinatia...

"Fantomele" nu se vad in poze...


joi, 18 august 2011

valizele.

Cautam aseara sa scoatem un televizor vechi afara si-am dat peste valizele noastre. In astea am venit noi in Canada. Doi descreierati care si-au aruncat viata in trei valize goale. E o mare experienta, pe cuvantul meu de capitan.
Citesc si eu cum se fac pozele bune ca sa-mi imbunatatesc experienta :). V-am zis si mi-am promis ca nu-mi mai bat capul cu treburi serioase ca-s cele mai mari prostii. Nu-mi plange nimeni pe la usa, so let's enjoy life together :)))...in acest bloc unde, cand l-am inchiriat, ne spusesera oamenii ca traiesc numai europeni si unde, de fapt, traiesc doi europeni, adica eu si Bobi. Stam seara pe balcon si ne amuzam de "fantome". Asa le zicem noi astora nu stiu de pe unde veniti, care sunt imbracati in cearceafuri albe ca daca imi nazare sa fac o plimbare in noapte chiar o sa incep a crede ca ma plimb prin Castelul bantuit. Si toate peste toate, liftul meu dotat pana si cu alfabetul braille care e atat de vitezoman de-n asteptarea lui pierd autobuzele care circula regulat, nu asteapta liftul. Cand am atatea lucruri de care sa ma amuz de ce sa nu o fac, hmm?

miercuri, 17 august 2011

hai sictir ca m-am saturat deja!

Gata, eu m-am saturat sa ma gandesc la lucruri serioase. Va jur, oameni buni, ca si mintea mea si a lui Bobi sunt vraiste. Au trecut 9 luni si noi nu mai incetam cu sezatorile in doi, zilnice, in care ne punem lumea la cale. M-am saturat sa vorbesc numai de scoli, de bani, de joburi...Facem ce facem si tot acolo ajungem. Zilnic. Noi suntem tineri si poate ar trebui ca mintea noastra sa fie mai calma, dar nu vrea. Ideea este ca noi am si ajuns aici cu niste ganduri. Nu am venit sa ne aflam in treaba ca in treaba ne aflam si acasa. Am venit aici sa ne schimbam viata. Obligatoriu in bine. Nu merita sa treci ditamai garla daca viata ta nu o ia un centimetru mai in fata. Ca ai doi dolari in plus fata de ce aveai acasa e bine, ca traiesti intr-o tara mai normala la cap decat cea din care ai plecat e iarasi foarte bine. Dar trebuie sa sa te si impaci!
Asa cum am mai spus, oamenii sunt un pic altfel aici. Se poarta, cu adevarat, mai civilizat, dar, in definitiv, tot oameni sunt oriunde. Cand traiesti in tara, om cu un minimum bun-simt, tanjesti dupa candoarea umana occidentala. Mi-am dat seama ca nu exista asa ceva la modul absolut. Tot oameni sunt oriunde...Cand eram in tara, credeam ca lipsurile materiale ii fac pe oameni sa fie foarte rai, invidiosi, egoisti si fara niciun Dumnezeu. Acum am realizat ca nu e numai asta. Si acolo unde banii curg garla, aceleasi emanatii puturoase ii caracterizeaza. Ies la iveala atunci cand ti-e lumea mai draga. Pentru cei care traiesc pe aici, nu cred ca e nimic strain cand voi spune urmatoarele lucruri: sunt oameni care nu suporta ideea ca altii abia veniti sa se descurce mai bine decat au facu-o ei la inceput, nu suporta sa stie ca un nou venit nu trece prin greutatile prin care ei au fost nevoiti sa treaca, nu suporta sa stie ca ei si-au gasit un job mai repede decat au facut-o ei si pur si simplu iti sterg numele din telefon, din memorie, de oriunde. Rudimentar si animalic. Nu pot sa inteleg de ce unii nu vor sa priceapa ca pur si simplu drumurile sunt altele pentru fiecare. Pe noi ne framanta gandurile pentru ca vrem mai mult in fiecare zi. Dar, obiectiv vorbind, startul ne-a fost excelent. Bobi si-a gasit in numai trei luni de zile job pe meseria lui, iar eu am un job pur si simplu. Gasit cu greu, dar gasit totusi. Avand in vedere ca suntem singuri pe lumea asta. N-am avut un om caruia sa-i putem cere o mana de ajutor. Pana sa ajungem aici nu am avut in viata mea vreo legatura cu aceasta tara. Stiam doar unde-i pe harta si atat. Si nici de asta nu eram sigura. Si inca eu nu m-am descurcat deloc spre deosebire de Georgiana, care, venita cu numai o luna inaintea mea, si-a gasit de munca, de asemenea, pe meseria ei. Vedeti, tindem sa facem comparatii, sa ne comparam unii cu altii. De ce? De ce sa ne comparam cu ei si sa nu comparam, de exemplu, modurile in care fiecare a actionat. Poate tragem astfel niste concluzii folositoare si lipsite de animalism.
Am inceput prin a zice ca m-am saturat sa vorbesc despre lucruri serioase si tot asta am facut. De fapt, voiam sa scriu ca am o ciurda de pusti in fata blocului care imi dau trezirea in fiecare dimineata. Urla, zbiara, rad, iar eu ma zvarcolesc in pat si-mi vine sa cobor sa-i plesnesc pe toti si sa-i trimit acasa. Acu' vreo doua zile, venise gradinita in parc, ploua si ei faceau, impreuna cu insotitorii lor, incantatii spre nori. De parca eram in filmele cu bastinasii din Australia :).

Off topic ca simt nevoia, desi nu e necesar:  poate multi se intreaba ce ma determina pe mine sa scriu aproape zilnic toate ineptiile care-mi tulbura sacra mea liniste mintala. Pertinent. Si eu ma intreb acelasi lucru. Poate pentru ca ii dau dracului de psihologi ahtiati cand ma am la indemana pe mine. Glumesc, stati linistiti. Sunt sanatoasa tun la cap si n-am nevoie de unii care sa-mi puna intrebari stupide despre ce am simtit mancand o cireasa. Eu sunt cea care pune intrebarile. De vorbit vorbesc fara sa fiu intrebata. Scriu asta pentru ca am observat dimineata ca ineptul asta al meu, de fapt al lui Bogger, Google, al cui o fi, are aproape 300 de pagini. Va dati seama ca asta a insemnat luare de timp. Timp pe care l-as fi putut folosi altfel. Calculand, in medie, o ora pentru fiecare postare, asta inseamna 300 de ore, adica aproape 13 zile, numai scriind zi si noapte. Ce tare!!!!!!! In viata mea nu am scris atata fara sa fiu pusa sa o fac. La ziar, scrisul imi era numarat in semne incadrate, era strategic. Aici e exhibitionist, liber si cu parul roz, cu toane, frustrari si prejudecati. Acolo-i pasa de lume, aici ii pasa doar de mine. Toarna ce-i trece prin litere, ce-mi trece prin minte. Pentru mine e o luare de timp din timpul meu trecator si indecis si al dracului sa-l ia de maratonist in care am facut ce mi-a placut. Ca n-am fost mereu sincera cu Blogger, asta e partea a doua. Pe mine insa nu ma duc de nas. V-am pupat! :)
PS la off topic: Am primit dimineata si acest mesaj de la AdSense: "Se pare că blogul dvs. este popular, iar majoritatea blogurilor populare devin profitabile cu AdSense. Încercaţi acum acest serviciu!". "Se pare" si "majoritatea" nu sunt cuvinte decise. Probabil ei trimit acest mesaj la toata lumea asa ca sa trecem mai departe. Acum o tai la munca.

marți, 16 august 2011

take it or leave it...

Iar ne sufoca vremea la Toronto. Ieri ploua din senin, in rastimp, azi e inaduseala mare. Am iesit un pic din casa cu treburi...nu de timp liber, ci de zile libere, mai degraba. Am reusit sa ajung si pe la biblioteca sa-mi ridic cartile, sa-mi platesc amenzile...Mi-am luat aparatul la mine, dar cu chiu cu vai l-am scos de-am facut o poza unei salcii cu o balta ramasa de ieri. In timpul saptamanii, cand am libere, e vremea atat de statuta ca n-am chef de nimic. Si nu fac decat curat prin casa, laundry, "domesticarii", iar acum o sa mananc o ciorba de perisoare cu ardei iute, dupa care o sa beau un cappuccino pe balcon, o sa ma uit la niste DVD-uri pe care le-am luat de la biblioteca si diseara iar la un film prost. Acum cateva seri insa am vazut un film chiar foarte bun, povestea unui geniu, laureat al Premiului Nobel, schizofrenic...Vorbesc foarte mult cu ai mei si umblu numai cu pozele lu' Strumfi in cap...Atat de mult m-a prins incat privesc cate o ora intreaga aceleasi fotografii si nu ma satur...

Mi s-a schimbat mult modul de viata de cand am ajuns aici...Am devenit mult mai casnica, m-am apropiat mult mai mult de casa, de familie. La Bucuresti, stilul haotic pe care-l traiam nu mi-a dat niciodata voie sa ma adun. Era ceva in dezordine si o stiam prea bine. Cautam sa pun totul la loc, dar nu stiam de unde sa incep. Aici interesele au devenit altele, viata de aici nu mai are nimic de-a face cu cea de acolo. Incercam sa-i explic si Marei ca nu mi-e neaparat mai bine, dar e altfel. Mi-am schimbat inclusiv atitudinea fata de munca. E adevarat, acolo imi practicam meseria, aici am doar un survival job. Si ma intereseaza doar cat te poate interesa un survival job. Imi dau interesul doar atat cat e strict necesar si-l reduc strict la ceea ce merita. Adica strict la ceea ce se numara. Interesele imi sunt mult mai aproape de casa, de familie, de ceea ce pot construi cu familia. Si atat. Pentru ca altceva nu mai conteaza pentru mine la fel cum eu nu contez pentru altii decat in masura in care sunt capabila sa le ridic fisicul de pennyshi. Am ajuns intr-o tara contabila, in care totul se numara, intr-o tara libera, in care libertatea de miscare e libera intr-o retea din care nu poti iesi. Asta doar in masura in care cu mare greu reusesti sa intri. Dar e cel mai bun loc in care ma pot afla acum. Romania nu ma trata mai bine, iar Europa nu m-ar fi primit altfel. Si stiu ce spun. Nu bat campii, vorbesc din experienta...Am fost ieri la un magazin pentru niste cumparaturi. Casierita era o romanca, venita de foarte multi ani in Canada. Poate e trist cand vezi oameni cu pregatire facand de atatia ani munci mult sub pregatirea lor prin Canada, dar sunt si romani care au reusit sa se ridice remarcabil de bine. Vorbeam mai sus de prioritati. Cred ca despre asta este vorba. Unii vor mai mult si cauta sa ajunga acolo, altii poate vor mai mult, dar nu fac nimic in sensul acesta. Unii poate fac cu duiumul, dar nu reusesc sa treaca de barierele, de obstacolele, de usile inchise in nas la fiecare pas. Fiecare isi are viata lui, drumul lui, norocul lui, experienta lui, modul propriu de a vedea lucrurile...la care se adauga aroganta unei tari straine si diferite pe frontispiciul careia scrie: TAKE IT OR LEAVE IT...

duminică, 14 august 2011

eu, copilul cu cheia la gat...

Tocmai am revenit pe-acasa si am zis sa dau un upgrade ca in ultima vreme nu prea am avut ragaz, chef de nimic. Sunt inca in conversatii lungi cu acasa. Strumfi e prima nepoata si-n familie e mare eveniment mare. Maica-mea zice ca seamana cu mine, cica asa pletoasa as fi fost eu...si mai negricioasa. Mie-mi pare ca-i ca tata :). Ma innebunesc astia mici. Mai ales cand au vreo 3, 4 ani si incep ei a se intelege cu lumea. Uneori chiar mi-au venit ganduri sa ma fac educatoare la gradinita. Dar nu e cazul sa ma ia cineva in seama ca sa ma fac multe as fi vrut...si uite ce-am ajuns :))). Venind acum vorba de copii, in Canada, parintii n-au voie sa si-i lase singuri prin casa, pe strada, in fata blocului, nicaieri. Nu exista copii trecand singuri strada, la fel cum nu exista animale pe drumuri...in afara de veverite, ratoni. Dar de ele nu-mi fac griji ca stiu bine regulile de circulatie :). Si in afara de pisica neagra a vecinei. Si-a pierdut matza de trei luni si tot de trei luni ma intreaba daca nu i-am gasit-o...(not yet, but I'm still looking for it :))). Copiii sunt mereu insotiti. Si aceasta insotire...costa scump. Cunosc destui oameni care se plang din acest motiv. Day care-ul (peste 800 de dolari), bona...sunt scumpe. Dar scump e ca si parintii sa stea acasa...e complicat...Nu vei vedea deci copii cu chei lucitoare atarnande de gat. In Romania nu stiu daca se mai poarta, dar eu stiu ca asa am crescut. Cu cheia de gat si cu nasul lipit de geam in asteptare. Aveam o yala automata si mai uitam si cheia in casa. Doar la etajul 1 locuind, "imprumutam" atunci o scara de la Posta, ne suiam in balcon, din balcon in apartament pe usa de la sufragerie daca era deschisa, daca nu direct pe geamul de la bucatarie....faceam rost de cheie inainte de a se intoarce ai mei. Ne-am facut intre timp mari, dar cu fratii am o relatie dincolo de cuvinte. Suntem de varste relativ apropiate si am crescut uniti. Ca un trifoi cu patru foi. Asa cum am ramas. Cum ne impartea maica-mea bomboanele, si bataia tot impartita era. (Aici, daca un parinte isi ameninta odrasla cu bataia...stapanul ii zice senin: "you're not allowed" :)...Nu manca unul o bomboana mai mult ca celalalt, cum nu lua unul o palma mai putin, chiar daca eu nu eram niciodata vinovata. Dar ei au luat mai multa bataie decat mine. Ii bateam eu. Eram cea mai mare si faceam quan ki do...hai, ba, bon, nam...le numaram pumnii, transmisi cu strategie. Exersam pe ei ca la sala nu prea eram in stare de nimic. Ii sagetam pe gresia din bucatarie pana ii lasam lati. Lui Iustin i-am spart capul. Si dupa ce ne invineteam ochii si ne smulgeam parul din cap, seara toti patru faceam baie in aceeasi cada. Am rupt patul din dormitor suindu-ne unul peste altul in piramide absolute, pana cadeam la gramada. Dupa scoala ne adunam la masa si incepeam sa-i povestim maica-mii. Povesteam pe-atunci, aveam mereu barfeli, pareri. Sebi niciodata. Era cam mut, dar asculta bine. Cand ai mei mai plecau seara, stateam, cu randul, cu spatele lipit de usa de la dormitor, cu urechile ciulite, ne legam clanta cu sfoara...de frica sa nu ne intre cineva in casa. Iustin era exhibitionist, slab de canta la acordeon pe coastele lui, Sebi bosumflat si mirat tot timpul, iar Anca, ciuca bataii...Mi-e dor de ei...Acum, copilariile evolueaza in alte directii. Societatea va evolua in directia lor. Este deja altfel. E mai buna, mai rea...nu e cazul de comparatii...a mea a fost buna ca alta n-am stiut, a lor e buna ca alta...

...Ok, amintiri din copilarie...revenind la oile noastre...ce mai fac prin Canada?...mai nimic. Am tot fost la munca si cam atat pe saptamana asta. Mi-am incheiat saptamana mai domol fata de precedenta. Astept si eu testul de lunea viitoare, ma gandesc deja sa imi caut alt job. Vedem...

sâmbătă, 13 august 2011

nepoata

Eu sunt cu munca, nu prea am despre ce vorbi. Minunea asta mica m-a lasat fara cuvinte :). Strumfi are o toaleta de mare fitza. E neagra in cap ca tac-su. Nu si-a deschis inca ochisorii, dar daca-s verzi ca ai maica-sii, o frumusete mai mare nu exista! Bun venit pe lume unui omusor simpatic! :). Sa-si traiasca sanatoasa tineretea o mie de ani! Mai ales ca seamana cu taica-miu cand ii suparat :)))

Iustin si Strumfi

joi, 11 august 2011

la cirese...

Azi, ca am aflat ca la noapte se naste nepoata-mea Maria, parintii imi devin bunici si eu matusa...OMG, imbatranesc...m-am sofisticat cu blue cheese, vin rosu...de entuziasm...Maica-mea e internaut de noapte, sta pana spre dimineata pe calculator sa transmita vesti din Romania si lu' fiica-sa. Dimineata eram foc si para, imi injuram de mama propria faptura si-i dadeam si pumni in cap ca-mi pierdusem cheile intr-o tufa de leustean... acum va invit la ciresele mele! :)


miercuri, 10 august 2011

lacusta

A tras ieri o ploaie zdravana de-au iesit si ciupercile. Acum e racoare, vantul bate, iar din balcon dimineata se simte lenesa, o atmosfera fara oameni pe strada, din nou, aceeasi atmosfera "village". Peluza s-a inverzit iar, ploaia a dat la o parte paiele arse ce-o urateau. Trece vara, vine toamna, iar eu n-am prins pe-aici decat o iarna. In toamna in care am ajuns, artarii erau deja goi, strazile ude, dar nu-mi aduc aminte mai nimic. Nimic nu mi-a atras atentia, aud doar zgomotul inutil memoriei al unei portiere trantite. Toamna ca si primavara. Amandoua?!?...Intr-un suflet de om incap chiar toate patru. Ma bucur inca de viata pe care o traiesc de la o vreme. Cei ce-mi citesc randurile acestea vor fi observat tonurile schimbatoare de la o zi la alta. Cu calm, cu nervi, cu soare, cu ceata...intr-un suflet de om incap chiar toate patru. Si ma gandesc acum la parintii mei, intorsi, dupa o experienta similara, de 10 ani, definitiv acasa. Poate vor veni sa ma viziteze, dar nu prea curand...cauta acum sa se linisteasca, sa schimbe aerul statut, lipsit de timp, al unei case care a ramas prea mult timp singura...Vor veni in vizita, dar sa ramana aici...mi-e greu acum sa cred ca si-ar dori.

...Am fost ieri pana la banca. Niste treburi de businessman ce sunt trebuiau rezolvate. Ofiterul care ne-a tras dupa el intr-un birou din colt, semnand si parasemanand foi peste foi, ne-a spus ca tara asta nu e ceea ce se asteapta toti sa fie. Nu stiu ce se asteapta toti sa fie, nu stiu ce e ea de fapt. A zis sau si-a zis ca e o tara buna, cu perspective...da...dar cu multe obstacole. Mario - jocul ala pe televizor vandut la gramada cu o pusca de tragea in rate salbatice...Realitatea e mai dura, mai concreta decat cea mai de geniu imaginatie, la fel cum randurile, unul dupa altul, nu-s la fel ca pasii de pe strada.

randurile acestea sunt doar ca sa ma aflu-n scris.

Toate natiile de fluturi si lacuste imi intra seara in dormitor

marți, 9 august 2011

relax...

Bobi al meu este un bucatar desavarsit. A facut in seara asta cornuri cu rahat, nutella si prune uscate. Cel de deasupra arata ca un urs :)

din nou, in autobuz

Aseara, urcand gresit pe usa din mijloc a autobuzului, gresit pentru ca trebuia sa urc pe cea din fata, nu de alta, dar ca sa si platesc, dar nu mi-am dat seama, pur si simplu am urcat, m-am asezat, m-am instalat, iar la mijlocul drumului am sesizat ca tokenul meu e tinut bine intre aratator si degetul mare. Nu-i bai, nu m-a luat nimeni la rost, e bun pentru data viitoare! Banchetele din spatele autobuzului erau asezate fata in fata, ca cele din metroul de la Bucuresti. Ca pasagerii sa nu aiba posibilitatea decat a-si privi propriile labe incaltate ale picioarelor sau in ochi, pe ascuns, pe partenerii de peste drum. Langa mine, o negresa vorbea atat de tare la telefon de ma surzea. Vorbea despre un pret prea mare luat la parcarea unei masini. In fata, un negru si un cuplu. De lesbiene. Tinere, fete de liceu, poate nici macar. Una, cu piercing-uri pe orice centimetru al fetei, cealalta cu parul foarte scurt, cu suvite roz, sub o sapca. Una o mangaia pe picior pe cealalta, cealalta ii aranja primei bretelele sutienului. Se mangaiau pe obraz, se pupau ca lesbienele. Ca cele pe care eu le-am vazut in filme - The kids are all right. Mai interesanti decat cele doua amorezate erau oamenii din jur. Niciunul nu parea constient de prezenta lor. Era firesc. Nu le dadea nimeni nicio atentie. Doar negrul de langa le zambea. Avea un zambet lasciv pe care si-l muta de la ele pe screen-ul telefonului, pe care-l tot butona. Ce-i pentru ei in firea lucrurilor, pentru noi e mai putin. Nu ne afecteaza, asta e clar, dar nu poate niciunul dintre ai nostri sa spuna ca atentia nu le-ar fi fost atrasa. Macar si pentru apetitul sexual pe care il exercitau in tot autobuzul :))). Eu ma uitam la ele, dar din motive de scaun. Eram asezata chiar in fata lor. Doar nu era sa ma intorc spre negresa asurzitoare si sa ma holbez la ea. Asta chiar ar fi fost nefiresc. Atunci cand creierul nu poate intelege un element care nu face parte din normalitatea lui devine foarte curios si iscoditor. Iar negresa cu parcarea ei ma lasau rece.

luni, 8 august 2011

matinal.

Unele zile sunt proaste ca lemnul cu termite. Nu-s superstitioasa, nu cred in baba oarba, dar zilele de genul asta se cunosc de dimineata. Am avut ieri niste show-uri pe la munca, eu transformandu-ma intr-un monstru coleric atunci cand aerele de prostie inconjuratoare, care ma sufoca organic, se amesteca bine cu putoarea canadiana a diplomatiei fatarnice. Nu lungesc vorba pentru ca oricum peste noapte imi trec toate. In plus, nu-s decat evenimente sporadice atat de prezente in viata de zi cu zi a mea, a ta, a oricui, oriunde. Macro sunt frectie la picior de lemn, dar pe moment te scot de pe linie si te busesc de pereti precum masinile din Gran Turismo 5 ale unui jucator idiot. Iti vine sa-ti infingi si capul in beton, sa ti-l crapi si sa nu ti-l mai scoti de-acolo. Dar...caram ieri niste cutii goale spre locul de adunatura pentru reciclare si ma gandeam ca a trecut si vara. Am muncit ca un bou in jug, dar mi-am scos banii de scoala. Pe 22 august am un test si apoi o tai din nou in banca mea, ca tot timpul mi-a placut sa fiu student. Daca mi-as petrece toata viata intr-o sala de clasa as fi cea mai fericita vietate de pe Terra. Apoi ma gandeam ca in viata asta cam trebuie sa stii ce vrei (holy shit, I'm so deep) si sa-ti directionezi mersul intr-acolo ca altfel, ispite de plafonare la o viata fara niciun sens se gasesc la tot pasul. Unde sunteti voi, cei care-mi veti spune ca sens oricum nu exista? Poate pentru voi. Dar nu ma plang pentru ca nu-mi permit luxul. Sunt prea saraca sa-mi plang de mila. Nici n-am cui. Intr-o lume cu 6 miliarde de locuitori si aproximativ 12 miliarde de urechi, nu exista ureche sa te asculte vreodata cu adevarat. Traim intr-o lume plina de surzi, cu polul echilibrului disturbat. Daca tu-i spui unuia ca te doare capul, el iti va spune ca lui ii crapa sau, cel mult, te va trimite la doctor si va scapa de tine. Era 7 dimineata, duminica, ieri. Asteptam in statie. A venit la mine un homeless, asa mi s-a recomandat, de parca l-am intrebat eu cum il cheama, in pantaloni scurti si cu o fata putreda. Asa-l vedeam eu la ora aia. Dupa ce mi-a bajbait vorbe pe care nici nu le-am auzit i-am zis in romaneste: te bag in...imi vine autobuzul. Se fac 9 luni de cand am ajuns in Canada. Dar n-as putea sa spun ca al meu creier din cap a trait tot timpul linistit precum un embrion fericit in burta mamei. A fost intoxicat si cu fum, si cu mancare proasta, cu isterii. Si cu toate acestea a iesit un om sanatos. La trup, ca la cap...

sâmbătă, 6 august 2011

taste of...

Am fost in seara asta la Taste of the Danforth festival. Au inchis circulatia pe avenue in Greek Town, dar eu n-am inteles ce se intampla acolo. Era puzderie de capete care mai de care, iar eu cu ochii lipiti de oboseala, pe cuvant daca mai vedeam ceva de atata lume. N-am avut rabdare si stare nici poze sa fac, dupa cum lesne se poate observa. Abia venisem de la munca si am trecut cu gandul flamand de a imbuca ceva ca imi zbiera stomacul a pustiu. Dar erau altii mai flamanzi ca mine. Faceau coada la terase ca s-au mutat restaurantele in strada - e zona cu cea mai mare concentratie de restaurante din lume - la un souvlaki, la o moussaka. Chinezi comercianti, araboaice dansatoare din buric, un festival grecesc in toata regula. Ne-am intalnit cu niste amici. Ca sa nu ne pierdem unii de altii, am luat-o mai laturalnic. Asta dupa ce am tot mers de la Pape pana la Broadview de ne-am calcat unii pe altii pe copite. Plouati si morti de foame. Mancau unii si fasole din farfurii de plastic, altii porumb pe batz. Tomberoanele - marturia foamei. Foamea o sa ne duca la pierzanie. Toronto e un spectacol zilnic, pe cuvantul meu de onoare. Ne-am asezat la o terasa sa ne bucuram de viata. Sa mancam, le zic. Ne-a adus ospatarita meniurile. Trei coli de hartie scoase la imprimanta, ude si botite de ploaie. Nu stiu de ce trei ca noi eram patru. Si-am asteptat, si-am asteptat, si-am asteptat apoi sa ne bage si pe noi cineva in seama. Jumatate de ora, si mai bine. Voiam sa comandam o lasagna, singurul lucru pe care il aveau in meniu in afara de niste salate chioare. Cand a venit in sfarsit lady si la noi, ca soarele pe strada noastra, ne-a mintit. Cica s-o iertam ca ne-a facut s-o asteptam, dar a fost prinsa ca i-a furat nu stiu cine de pe tejghea 2000 de dolari, plus toate mancarurile. Noi, vorbind intre noi in romaneste, ne ziceam asa de fata cu little lady, care arata simpatica precum o barbie marioneta la teatrul de papusi, ca-i nebuna si ne ia de prosti. Nu mai conteaza. Om fi. Bine c-am ajuns acasa.

vineri, 5 august 2011

intamplari fermecatoare.

Ieri am avut o zi tare sprintara. M-am simtit in forma toata ziua, ochii imi sticleau si admiratorii i-au vazut - chiar si de la ceafa, la munca a zburat timpul, da Doamne sa fie si azi la fel. Totusi, cand am ajuns aseara, Bobi a reusit sa-mi tulbure energia pe plus. A inceput sa scada brusc precum bursele. Ca despre asta e vorba. Era trist si amarat de am zis ca i-au murit toti porcii din cotet. Suparat ca vine iar o criza cand prima nici nu-si trasese tot corpul slinos dupa ea. Si m-a intristat si pe mine. M-am pus pe citit stiri si comentarii pana m-am plictisit. 
Dar sa va povestesc ceva amuzant. Stiti povestea cu sarbul din autobuz. Ieri am reiterat-o cu un grec. Astia cred ca umbla prin autobuz sa-si faca rost de femei singure. Si pierdute. In reverii, cum eram eu ieri. Asta nu si-a mai intins ca celalalt picioarele in spagat ca sa-mi atraga atentia, mi-a pus direct mana pe picior. Dar, asa rapid, de m-am si speriat. Am inceput sa am palpitatii la inima. Pentru ca eu eram concentrata citind si nu ma asteptam. Ca atunci cand inchizi ochii si visezi un cal alb si unul iti plesneste o palma peste fata. Te sperii. M-a intrebat apoi, ce citesc, prostii, era grec, de fapt, nascut pe-aici din parinti greci. Kalimera! Era extrem de atent la toate raspunsurile mele. Le sorbea de se umplea de ele. Cand i-am spus ca am venit cu sotul in Canada, privirea lui s-a mutat pe geam, iar spusele mele, pline de seva pana atunci, isi pierdusera pentru el orice interes. Imi spunea numele. Si l-am intrebat contrariata de unde il stie. Eu cica i-l spusesem la inceput. Da?!?
Sunt funny, nu-i asa? Dar in acelasi timp, dobitoci si puerili. Pe cuvant, daca nu incep si eu sa cred plimbatul asta berbunca prin autobuz si bagarea in seama sunt un mijloc. Nu de transport. Pur si simplu, vad femei, fete singure uitandu-se pe geam si de ce nu le-ar tine ei companie?...

joi, 4 august 2011

vicii...

Nu-mi mai e nociva dimineata
Buna dimineata din nou! Azi is in forma. La mine e inca mult dimineata, abia m-am trezit. M-a desteptat telefonul. Nu stiu cine a sunat ca eu nu raspund niciodata. Si in Romania aveam meteahna asta. Raspundeam la telefon numai cand aveam chef, unii nu ma gaseau cu zilele si cand ma gaseau schimbam senina subiectul...acum m-am americanizat si folosesc voice mail-ul. Ati observat...am fost tacuta in ultima vreme. Ce sa va scriu...ca merg la munca si vin inapoi, dorm si ma scol? Mai manac o cireasa, mai fac un salam de biscuiti. Ma mai mut de pe un pat pe altul, imi mai masez incheieturile ca ma dor, ma mai uit seara la un film. Nu mai scot astia filme de calitate si ma uit numai la prostii. Aseara am vazut un film de mare angajament care facea reclama la Heineken, toti beau Heineken, era atat de prost ca numai de lene nu mi-am ridicat oasele de pe canapea, nici macar ochii nu mi i-am miscat de lene, asa ca i-am auzit si muzica de final. O lipsa totala de initiativa. E si din cauza vremii. Ieri a plouat, dar s-a mai racorit si in casa. In toata aceasta atmosfera searbada sau poate tocmai de aceea, am luat hotararea incontestabila de a ma lasa definitiv de mult blamatul fumat. Nu, nu, nu...m-am mai lasat, dar acum este definitiv. Iar simptomele acestei hotarari marete sunt altfel decat cele similare pe care le-am mai luat si le-am mai tot luat. Imi zicea un fost coleg in Romania ca el s-a lasat de fumat atunci cand nu i-a mai placut. Exact asa e si la mine. Acum ca pana acum nu era asa. Pana acum, cand ma lasam, imi lungeam gandul la o tigara mai ceva ca barbatii gatul dupa femei de calitate. Pana acum nu concepeam cum poate sa nu-ti mai placa o tigara? Una mica asa, macar un fum. Acuma o concep. Nu stiu cum a venit conceperea, cert e ca de cateva zile sunt atat de aroganta la gandul ca mi-as putea aprinde o tigara, ma minunez de mine insami. Eu cad in ispite mai ceva ca ele in mine...Uitati, am reinviat tabietul de dinainte de a fuma spurcaciunile alea de tigari...O cafea, un croissant...a la française...Canadieniii au o atitudine nociva psihicului vizavi de fumatori. II vad asa ca pe niste bad persons. Fumeaza lumea, dar pare mai mult un viciu al saraciei. Ei, acum nu va imaginati ca eu de asta m-am lasat! De fapt, cu asemenea motive am ajuns iar la un pachet pe zi. La ei in baruri, cafenele, spatii inchise nu se fumeaza...Afara nu se bea...Ce Rai? Aici e Iadul pe pamant. Nu, dar discutand acum serios despre chestiuni serioase, am devenit constienta ca am o sanatate pe care trebuie sa o intretin cumva. E ciudat ce se intampla, dar, de la o vreme, sunt foarte atenta si la ce mananc, desi nu m-au chinuit astfel de preocupari niciodata, eu neavand probleme cu greutatea...canadineii au si mancaruri foarte proaste, ba prea dulci, ba prea sarate, acele mancaruri de supermarket, apoi fast-food, si sufera de obezitate. Sunt si locuri de unde poti cumpara mancare buna...ca peste tot. Si in Romania era la fel. Dar ceva in atitudinea lor fata de alimentatie e gresit si nu vreau sa le urmez traseul oricat de bine mi-ar sta colesterolul. Acum mananc numai dulciuri preparate de mine in casa, nu ma prea ating de fast-food, de cand am ajuns in Canada m-am facut bucatareasa. Acasa nu prajeam un pai de cartof, acum nu mai "dovidesc", cate bunataturi imi prepar. Ce mi-s de gustoase...vorba moldovenilor. Nu e chin, vreau sa transform totul intr-un mod de viata. In Canada, oamenii sunt si daca nu sunt, devin comozi. Prefera sa ia totul de-a gata decat sa le faca ei. Poate si din lipsa de timp. E o chestiune de alegere personala. Eu as prefera sa nu mi se intample, dar...

Sesiune de training. Preparati un salam ca mine :))). Pofta buna ca a mea a fost!

marți, 2 august 2011

pt Catalin... :)

...care vrea poze cu berea la servetel :)

la iarba verde

Am fost ieri, cu niste colegi de munca, intr-un parc, padure in oras, unde se permite picnicul, la cateva minute de casa. Am facut un mic, o aripa la BBQ, ocupatia de vara a canadienilor, am zacut pe iarba, am dat toata ziua mancare la tantari. M-au amuzat bautorii de bere. In public nu se poarta sticlele la vedere. Si le camuflasera in servetele, in ziare, in maneca, in ce puteau ca sa poata inghiti cate-o gura in sec. E un loc de relaxare in natura, amenajat, cu BBQ, mese...Nu se aude muzica de la vecini. M-am dus sa fac niste poze peste drum de noi, la o garla, isi parcase un barbat masina, isi deschisese un scaunel, isi preparase o shisha si statea de unul singur si tragea de ajungea aroma de mere pana la mine. Nu sunt gunoaie, nu lasa nimeni jegul dupa el. E un loc in care poti merge cu prietenii la iarba verde, dar si un loc pentru cei singuri. Dar s-a lasat totul cu o durere de cap care m-a trantit la pat 14 ore. Imi crapa capul in doua. De berea ambalata in servetel nici nu m-am atins, in soare nu am stat, dar nu stiu ce m-a lovit in moale ca de mult nu m-a mai durut capul in halul ala. Batranetea, bat-o vina...Si aveam atata treaba de facut. S-a adunat toata pe azi, dar azi nu mai e timp de toata. Am stat de vorba cu niste romani abia veniti si ei, de vreun an, si imi ziceau ca, in mare, sunt in regula cu locul in care au ajuns, dar nu se prea pot obisnui in multiculturalism. Atata diferenta de la om la om ca nu stii cum sa te porti cu fiecare. Pai, sa te porti cu bun simt. Atata tot. Nimeni nu are nevoie de altceva, indiferent de culoarea pielii sau a vorbii materne. Eu nu m-am simtit deloc agasata, nici macar la inceput, de aceasta diversitate. Nu m-a frapat atat de mult incat sa-i dau importanta. Recunosc, sunt si oameni pe care-i simt respingator de diferiti, dar...si eu, poate, sunt la fel din punctul lor de vedere. Atata vreme cat ma lasa in plata domnului, n-am treaba cu ei. La urma urmei, pot fi si canadieni nesimtiti, si italieni indolenti. Cu siguranta, locul de provenienta lasa urme, dar ele au legatura, in general, cu identitatea culturala si nu cu bunul simt, care e un common sense global. Pe o banca, in asteptarea metroului, pot trece 10 oameni, toti de culori diferite, vorbind onomatopee. Iti poti vorbi limba in legea ta, oricum nimeni nu pricepe, doar daca un roman razlet nu-si are calea pe langa tine. In fata casieriei, la magazin, poti palavragi linistit pe limba ta, schimband in engleza doua vorbe cu vanzatoarea. La ghiseul institutiilor la fel. Limba materna e o particularitate identitara cu care nimeni nu are nicio problema. Asta ca o chestiune generala si in mare. Daca ravnesti insa joburi bune, pentru ca accentul in engleza, si nu limba, sa nu fie o piedica, un motiv de discriminare ascunsa, e bine sa ti-l cizelezi. Hai ca am plecat de la iarba verde si am ajuns iar in mediul muncitoresc :). Va las cu bine!

luni, 1 august 2011

Toronto

o noua zi.

E trecut de miezul noptii si tot ma ard cateva randuri. Am avut o zi segmentata si plina ochi, inclusiv cu un mic pe burta goala. Cand te scoli cu noaptea-n cap nici nu stii unde-ajungi. M-am trezit de prea dimineata, asa cum numai unei duminici ii sade bine, pe la 6, injurand de mama ora de trezire, radio-ul desteptator care incepuse sa-mi cante cand imi era somnul mai drag, cafeaua nefacuta, drumul pe care urma sa-l fac pana la munca, tot. Am baut o cafea, am fumat asociat si deja lumea-mi parea altfel. O noua zi. Let's do it! Inceputul timid al unei zile lungi. La lucru, cu clientii...zambitoare ca o floare. De oboseala le zambesc. Ii urasc si le zambesc. Ii manevrez si le zambesc. Imi vine uneori sa-i dau cu capul de rafturile cu ciocolata si le zambesc. Sunt sincera cand le zambesc. Ca si-atunci cand ii urasc. O putere inocenta care face minuni. Oamenii te trateaza asa cum ii tratezi. Parca ar fi propria-ti oglinda.
Mi-am terminat ziua pe o terasa in downtown impreuna cu niste amici, am vazut de la inaltimea unui bloc cu vreo 35 de etaje Ontario de dincolo de insula, loc de unde se vedea si santierul pe care lucreaza Bobi, pe marginea lacului. Si asa imi erau dragi niste schele paralele! Chiar si a patra macara imi era draga! Mi-am intins oasele pe o saltea, langa o piscina aburinda, si priveam prin grilaj vapoare, distractii pe vapoare, avioane, lumini, apa si pasari. Am vorbit si am tot vorbit si am realizat ca omul asta, adica eu - ca despre mine e vorba in propozitie, imi sunt si subiect logic si gramatical - nu va fi vesnic multumit. Va fi mereu macinat si nelinistit, va cauta, va umbla bezmetic. Cand i se va limpezi mintea va muri. E clar.
Sunt un imigrant la inceput de drum, si oricat ar parea el de inceput e al dracului de greu. Si cad, si iarasi cad. Nu cad in gropi ca inca-s pe picioare, dar cad prea des in mine. Dar cand n-am fost eu un imigrant daca-i vorba pe-asa?...N-am rabdare. N-am rabdare cu pasii mici. Daca tot sunt mici macar sa fie repezi. O sa povestesc mai multe atunci cand va veni momentul si daca vor exista pagini. Dar imi gasesc resorturi de a merge inainte, ceva de neimaginat! Pana si printre copacii dintr-un parc. Cred ca mi-e nativ...Plecam odata la munca. Era una dintre acele zile ploiase. Era un soare si eu trista de mama focului - nu mai stiu de ce. Sunt motive. Am ajuns cu jumatate de ora mai devreme, mereu ajung astfel din cauza orarului pe care circula bus-ul, orar care nu se potriveste intocmai cu al meu. In spatele locului de job e un parc. O padurice. Paduricile urbane pe care le-am descoperit cu atata entuziasm in Toronto! Mi-am bagat papucii in roua, era dimineata tare, m-am pierdut pana nu mai vedeam decat trunchi de pomi si veverite. M-am asezat. Am stat acolo, Dumnezeu stie ce-mi trecea atunci prin minte, daca mi-o fi trecut ceva...uit tot, n-am memoria gandului...dupa 10 minute nu mai stiam ce-i cu mine. Parca ma drogasem. Eram alta, adica eu. Fugise pana si ultimul suflu de intristare. V-am spus ca nu functionez cu memoria fetei lasate. Dar sa treci asa dintr-o stare in alta...Incredibil! Oi fi nebuna? Oi fi bolnava? Labila ma stiu, ce-i drept.
Canadienii au avut, din nou, long weekend, prelungit pana marti dimineata. Maine, de fapt azi ca-i 1 dimineata, ma duc la un picnic. Cu aceasta ocazie. Desi eu, de ceva vreme, dar doar pentru o vreme, am numai short weekend. Sau deloc.