Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 28 iulie 2011

bicla mea doarme in casa.

Bicicleta mea a ruginit. O tin de ceva vreme in "garajul" din living alaturi de niste bare de tabla pe post de uscator de rufe. Masinile de la parter (nu e voie cu masina de spalat si de uscat in casa) ne-au distrus boarfele o perioada buna. Am fost nevoiti sa luam o masura mai ieftina sa nu iesim mai scump cumparand alte haine luna de luna. Ca alea ne ramaneau mici de parca ne faceam mari ca-n basme. Deci, bicicleta mea a ruginit de cand cu programul meu suprarealist de munca. M-a sedus si am abandonat-o. Dar asa mi se facuse un dor de-o raita in seara asta! Dar e vremea figuranta mai nou. Sa vezi tu ploaie ciudata. Nici nu ploua de-a binelea, nici nu ninge, nici soare nu-i, doar o pacla de stropi usori parca suspendati in aer. E racoare insa. Gata, eu va salut, oameni buni, mai luuung, poate o sa mai dau si in weekend pe aici, dar nu va bazati. O sa vin putin doar daca trebuie sau ma arde ca-mi urmeaza trei zile full si nu mai am ragaz. Trebuie sa invat si pentru soferia aia, dar port cartea in geanta, citesc doua randuri pe autobuz, retin tot, dupa care uit tot si ma plictisesc. Ma vrajesc cu Muntele...lui T. Mann. Sunt mai interesante semnele lui de circulatie :).

miercuri, 27 iulie 2011

in autobuz

M-a agatat unul azi in autobuz cand ma intorceam de la munca. Nu e prea-n ordinea lucrurilor. Oamenii isi cam vad de drumul lor, de femei nu se ia nimeni aiurea-n tramvai. Abia ma asezasem la locul meu, din mila soferului. Ma adusesera niste colegi cu masina pana in statie, autobuzul tocmai isi inchidea usile si, ca sa nu-l ratez, am urcat nemaiavand timp sa constat ca nu aveam la mine nici token, nici 3 dolari marunti sa-i pun la borcanash. I-am spus soferului ca la urmatoarea statie sa ma dea jos ca nu am decat 2.25 dolari marunti. N-am stiut, vina mea. Nu s-a indurat sa ma lase-n drum. Mi-a zis sa ma duc la loc, dar sa nu uit data viitoare sa pun si restul. M-am dus cuminte la locul meu, penultimul de langa geam, acelasi in fiecare zi. Pe bancheta de langa, un tip tinerel, asa ca mine, isi tot indesa piciorul in piciorul meu. Mai avea putin si facea spagatul. L-am lasat in piciorul meu pana am realizat ca o facea intentionat, cand, cu tot respectul, m-am uitat la el si i-am zis "sorry", desi el trebuia s-o faca, retragandu-mi discret piciorul, desi el trebuia s-o faca. A mai rabdat putin si m-a intreabat de ochelari. Daca nu aveam ochelari ma intreba de caine. "Sunt CK. Cat ai dat pe ei si de unde i-ai luat?" "De ce? Vrei si tu? Sunt de vedere. Ai nevoie? Din Romania ii am". Urmand, evident, intrebarea absolut comuna in Canada, tara tuturor si a nimanui: "Where are you from?". El era Serbia, de la 15 kilometri de granita cu Romania. Nu era niciun small talk canadian, era fix agatament balcanic. Ca mi-a cerut si numar de telefon, dar i-am zis ca n-am. Lucrez intr-un magazin, n-am bani de celular. Goodbye si mi-a parut bine. De aia mi-a placut mie mereu transportul cu autobuzul. Ai vreodata parte de spectacol in masina? Plictiseala. Autobuzul e un spatiu care reflecta intocmai realitatea sociala. Cum arata autobuzul asa arata si strada. In autobuzul canadian e civilizatie, in general, chiar daca la sfarsitul zilei mai vezi pe sub banchete cate-o doza aruncata in nestire sau ziare abandonate. Chiar daca in mijlocul zilei mai e cate-un nebun - clinic - care-si face damblalele sau cate-un negru care asculta muzica de-a lor cu telefonul pe maximum. Chiar daca mai adorme cate unul pe mine sau imi intinde un picior. Stiu sa intinda si mana. Iar eu vad si piciorul, dar si mainile. Oricat ar fi de pestriti, in Canada oamenii sunt faini. Un mod simplist de a vorbi despre o adunatura, dar mai simplu decat sa dau exemple izolate, desi am si asa. E tarziu..."Being nice" e unul dintre atu-urile lor, cu care se lauda si de care fac parada. Inca ceva, off topic si nu chiar: Canada este o tara a familistilor, din ce am dedus. Acesta, zic eu, este un efect al imigratiei. Veniti de peste tot, cei mai multi imigranti isi gasesc locul lor doar in mijlocul propriei familii. Nu cunosc rata divorturilor, nici nu ma intereseaza, nu despre asta e vorba. Gata, noapte buna!

inapoi.

Vorbind de dimineata cu Cri, mi-am adus aminte cat am mai hoinarit eu tara pe cand lucram la ziare. Acele plecari hai-hui ma incantau peste masura. Daca ar fi fost de delegatii zilnice, nu ma dadeam in laturi. Prima mea delegatie a fost la Timisoara, la o competitie internationala de gastronomie. Memorabila e cea de la Timisul de Sus, acolo unde unii dintre organizatorii evenimentului mi-au dat sa mananc o banana, crezand ca sunt unul din pustii rataciti pe acolo. Nu le-am zis nimic, abia cand s-au facut niste prezentari au venit pe rand sa-si ceara scuze. Fata mea de pusti tampit intotdeauna m-a infundat. Nu ma prea omoram dupa scris declaratii inepte ale unor inepti pe la conferinte de presa inepte. Dar le-am facut si pe astea. In ultima vreme, bagam online si cand tusea unul in batista de la costum. Dintre toate genurile presei scrise - spre presa scrisa m-am indreptat, desi ma dusesem la Jurnalism sa fac televiziune - reportajele m-au atras intotdeauna. Sa descriu locuri, oameni ai locurilor...Am inceput s-o fac pe-a ziarista inca de cand eram in anul 3 de facultate. M-am angajat la Jurnalul National, la un supliment, si scriam despre vinuri. Ati inteles bine, nu vine, vinuri. Nu era saptamana in care sa nu o tai in delegatii pe la toate cramele Romaniei: Recas, Cotnari, Murfatlar, Niculitel...cu oameni pe care memoria nu-mi da voie sa ii uit. Se incingeau seara niste chefuri de pomina in compania unei Busuioace de Bohotin, in culoarea cojii de ceapa, mai veche decat mine...Eram tinerica foc, cruda in ale stirilor. Cand am intrat in prima redactie de ziar chiar nu stiam, practic, care-i cuvantul cu care ar trebui sa-mi incep relatarea. Facultatea ca facultatea, dar practica ma omora. A trecut vremea, mi-am continuat scoala si la numai cateva zile dupa licenta, mi-am zis ca vreau mai sus. Si m-am angajat la Adevarul, la paginile lor de ecologie. Cu bune, cu rele, pana la un punct...a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea profesionala. Atunci si acolo mi-am facut facut amici pe viata - o tin una si buna, daca nu am mediul in care sa ma desfasor, tot ceea ce fac paleste. Am nevoie de oameni cu care sa lucrez. Cand nu-i mai gasesc nu mai e la fel. "Ai venit la munca, nu esti aici sa-ti faci prieteni" - nu tine in cazul meu. Cri, care mi-a ramas cea mai buna companioana, Cati, care a zbughit-o la Londra - s-a gandit ea la un pahar ca viata i-ar suna mai bine british si ne-a lasat pe toti cu gura cascata cand ne-a aratat biletul de avion - Mihaela, dar, mai ales Ion M. Ionita, seful nostru - omul de la care am invatat meserie, si in ale ziaristicii, si in ale vietii. O minte cat o enciclopedie si un caracter de nepretuit. Apoi, s-au schimbat multe. Dupa ce mi-au plecat amicii care si-ncotro, usor, usor, m-am carat si eu. Pana atunci, am plantat copaci prin padurile din Suceava, am strans peturi de prin Delta, m-am bronzat la plaja in timpul conferintelor de la Mangalia, am cules rosii si pastai pe la fermele bio de la Sighisoara, mi-am pierdut telefonul prin Bulgaria, am ratat avionul spre Polonia...Acum am plecat departe de toate acestea, dar nu cu regrete pentru ca le-am luat cu mine. Oricum s-au schimbat multe in presa romaneasca - si eu inca n-am prins vremurile ei bune - nimic din ce-ar fi trebuit sa fie frumos nu prea mai e, din pacate.
Ieseam dupa serviciu la o terasa de prin Romana cu amicii din redactie. Asa mi-as fi dorit sa arate toata viata - in discutii despre nimic, mereu am simtit ca elementul meu e nimicul. Vorbeam vrute si nevrute. Radeam vrute si nevrute. Ne dadeam in stamba. Fumam ca turcii. Dansam, care puteam. Cantam, care puteau...In acordurile acestei melodii, pe la Curtea berarilor, tot cu ei. Mi-aduc aminte ca ajunsesem eu odata somnoroasa pe la redactie, redactia era cu susu-n jos, in vederea unor constructii, si bunul meu amic si coleg, George Radulescu - din punctul meu de vedere, unul dintre putinii ziaristi de exceptie ai presei romanesti - era intr-un interviu cu Ducu Bertzi. Se intampla ca eu sa-l ascult in fiecare dimineata pe Ducu Bertzi si, in general, toata muzica tagmei lui, si nu m-am mai dus la biroul meu. Am stat cu el si cu George pana la final. Imi venea sa-l pun sa-mi cante live, dar doar mi-a dat un CD cu el si Florian Pittis in concert, CD pe care l-am luat cu mine. Il am pe masuta mea, alaturi de cele trei carti in limba romana pe care am reusit sa le infiltrez in bagaj, printre care Balciul desertaciunilor, si de pozele inramate cu familia. Scriu asta si pentru ca diseara imi voi cumpara bilet la concertul lui Mircea Baniciu, din octombrie, de la Toronto. Ne vom revedea, la un moment dat, si le vom retrai pe toate. Viata te arunca si mai departe decat ti-ai fi imaginat vreodata, important e sa nu ratacesti drumul inapoi.

marți, 26 iulie 2011

"Ciudatii"

"Ciudatii" din Dundas Square
Ieri am iesit la plimbare prin centru. Ne-am dus cu treaba, dar nu ne-am rezumat. Am stat vreo 4, 5 ore. Am plecat sa-si ia Bobi adidasi, pana la urma mi-am luat eu, ca el e pretios la incaltari si din o mie de magazine in care am intrat nu i-au placut cica niciunii. Erau si pe gustul lui, dar exagerat de scumpi. Nu voia running, dar nici din aia de se potrivesc pantalonilor alora in mare voga pe aici, a la Justin Bieber. Cu bata sub sezut si cu chilotii la vedere. Nu e nici pe departe tipul. A zis ca se duce in America sa-si ia la jumatate de pret :). Daca era dupa mine, imi luam cate o pereche din fiecare magazin in care am intrat. La shopping nu fac mofturi :). Am gasit o pereche albastra cu verde fosforescent, nu stiu ce am, dar de la o vreme ma atrage tot ce-i foarte colorat. M-au tampit canadienii. Si am dat pe ei numai 50 de dolari. Erau 50% off :). Numai dupa din astia umblu. In fine, dupa aceasta introducere prea interesanta, in care va povestesc cu mare interes, de parca ar interesa pe cineva cum mi-am cumparat eu opinci, vreau sa ma opresc altundeva. La Dundas Square.
La Dundas Square e centrul. O zona mai tot timpul aglomerata, in care mai tot timpul au loc tot felul de manifestatii. Acest square e plin de oameni "ciudati". E cu totul diferit fata de cum arata Toronto in afara acestui square. Femei imbracate cu haine de balerina, barbati echipati ca in Star Trek, oameni care inghit foc, musulmani care propovaduiesc Coranul, homosexuali cu parul roz, femei cu tatuaje pe toata lungimea piciorului, cu zeci de piercinguri pe fata, femei obeze in pantaloni foarte scurti, Zorro - femei care au doar ochii la vedere, cate un canadian blod ratacit, oricum minoritar in tara lui, toate intr-un blender ce amesteca la un loc zecile de limbi ale pamantului, cunoscute si necunoscute. Oameni care se exprima asa cum ii taie capul, asa cum vor. Fara sa atenteze in vreun fel la modul de exprimare, verbala sau nonverbala, a celui de langa. "Ciudati". Ciudati poate pentru cei ca mine, veniti dintr-o societate relativ uniforma, cu oameni catalogati ca fiind "normali", daca se pliaza pe un anumit calapod social. Biciuiti la "normalitate". De vreme ce nu ai fost obisnuit sa vezi plimbandu-se pe strada, prin fata ochilor tai, personaje iesite din cele mai SF carti si filme, e normal sa ti se para anapoda. In realitate, nu-i nimic anapoda, e doar culoarea care face umanitatea tipatoare. Exact ca adidasii mei. Nu sunt maro, cu sireturi maro, potriviti trainingului maro cu dungi maro. Sunt albastri, cu sireturi verzi, care nu se potrivesc la nimic. Gasiti ceva ciudat? Doar altfel. (Asa e la Dundas, pe strada. In celelalte zone, adica in alt context, societatea canadiana e chiar foarte conservatoare. Ex.: v-am tot povestit de "office", cerut intocmai la absolut orice interviu). Pe de alta parte, in acelasi square, unui sofer i-a ramas masina-n drum si se chinuia s-o impinga, s-o bage in viteza. Nu era om care sa treaca pe langa, cu piercing sau fara piercing, si sa nu i se fi alaturat la impins. Doar eu. Ca le faceam poze.

La impins masina. Poza este foarte proasta, dar efortul lor se distinge.

luni, 25 iulie 2011

toata seara prin oras.

Turnul Babel

Armonie intre rase? Sa le fi auzit ragetele...in lupta pentru zoaie...
Ca sa prinzi ciolanul e musai sa ai coada...
La munca...
Asta se misca pe la umbra, ca un melc, si tot are casa lui...
O casuta de cartier...
S-au racorit si trandafirii. A plouat inca de dimineata.

Si el se intreaba ce cauta unde nu-i e locul?...
Altul le ia ca atare.
Fiecare cu ce-l doare. Azi l-am achizitionat cu 9.97 de dolari + tx :).

- It's Monday today, right?

sâmbătă, 23 iulie 2011

Bobi e la plaja, eu...am revenit

Gata, abdic. Dar unde sa ma mai duc? Cine ma mai ia pe mine de buna? :). Bobi s-a lafait azi la soare, la plaja, nici nu s-a intors, desi a inceput sa ploua. Las' ca m-am intors eu...de la munca. Il astept, cata raia m-am facut!!! Acasa mai respiram si unul fara altul, aici mi se opreste fluxul daca nu-i prin preajma. Dar nici el nu-i mai breaz. Nu voia sa mearga, cica nu se duce singur, se gandeste la mine. "Ba, tu esti...? Du-te si adu-mi si mie poze sa-mi scald ochii. Stai cu burta la soare si cu capu-n apa si te gandesti la mine pana ti se termina oxigenul". Imi spunea aseara sa-i sun pe sefi si sa le raportez ca ma doare capul, burta, lenea...ceva. Canadienii, cand nu au chef de munca, spun ca au appointment la doctor. Cata inventivitate!!!! "La NASA e nevoie de mine, necugetat. Tu crezi ca stafida se taie singura fix intre cele doua laterale? Branza se pune singura in cruce? Trebuie precizie nano, chibzuiala cuantica. Nu mai despica tu stafida intr-o mie ca n-o faci mai bine decat mine. Vrei acum sa plang ca un porc si sa beau o sticla de vodca sa intru in coma de suparare? Hai pa. Sa-mi aduci poze de blog". Nu-mi va aduce (Bobi nu citeste un rand din ineptiile mele, dar le da share pe fb :))). Nu stiu cand o sa mai impodobesc si eu locul cu o poza ca nu mai am timp, fratilor!!! Am trait s-o zic din nou si pe asta! Am vorbit, de curand, cu o fata, venita de vreun an jumatate pe aici si-i atat de suparata pe Canada ca, zice ea, daca n-ar avea copilul s-ar intoarce maine in Romania. Si am mai vorbit cu alta care s-a si intors. Dar nu stiu daca inainte sau inapoi pentru ca in mai putin de sase luni cica era din nou in Canada. Incerc sa-i inteleg pe toti, dar daca as putea macar pe mine... Pai usor credeti voi ca e sa te trezesti strans cu usa intre doua lumi si sa nu fii in stare sa-ti dai seama care-i mai buna ca alta? Canada e buna, dar ceru-i e greu. Si unii chiar nu-l suporta. Cum nici eu nu-s mare si tare, ma apasa si pe mine. Dar in niciun caz sa-mi iau catrafusele si sa plec. Unde sa ma duc?

PS: Mi-a adus poze. Proaste, dar bune si astea. La Awenda a fost. Impresii "Nu e mai fain ca la Halkidiki, dar e altfel. Nu e ca in Grecia sau Italia, atmosfera e cu totul alta...Plaja, mult mai mica, e curat bec, n-ai voie sa bei alcool pe plaja, fiecare-i cu a lui, nu zdrangane nicio muzica, sa te bucuri cica de natura... Parcul National are traseu pentru biciclete. Iar drumul pana acolo e dementa, nu alta. Fain rau". I-a placut...

joi, 21 iulie 2011

caldura mare

Cu asa dracie de caldura eu n-am mai trudit de cand o frecam prin Regie. Atunci cand de la cisternele cu apa pe care o beam in fiecare zi imi iesisera oasele la plimbare de ajunsese taica-miu sa ma renege. Eram schiloada, neagra si cu cearcane. Asa o sa ajung si acum. La Bucuresti, la garsoniera, era trai. La parter, cu toti peretii bezmetici de unii singuri, numai Mitica imi intra pe geam. Soarele, niciodata. Vara era racoare, iarna, congelarie. Imi inghetau toate caloriferele mele, o suta, date pe o suta. N-am dormit toata noaptea. Am intors cearcefurile cu curu' in sus de zvarcoleala. Azi, daca se chinuie putin cica temperatura o sa bata un record pe la Toronto. Nu stiu daca e mai cald decat la Bucuresti, dar e altfel. Am tot timpul impresia ca am dat pe mine cu o tona de crema proasta. Umezeala mare, pe de-asupra. Dimineata si seara e binisor. Mai bate vantul. Dar in casa nu bate. Si nici aer conditionat nu am. Am zis ca nu-mi cumpar pentru o luna de zile cu cat se lauda vara asta in Canada, dar cred ca m-a indus in eroare. Tre sa studiez flyerele cu oferte de pe la Canadian Tire. Am zis sa studiez cartea de sofat, dar is mai utile flyerele pe vremea asta. Am deschis asta noapte geamul la dormitor si usa apoi sa intre ceva ce-adie din balcon, dar imi flendureau draperiile pana la pat, cu riscul de a-mi zbura si capul pe geam, asa ca l-am inchis. Ma feresc, n-am de gand sa mai stau prea curand la coada la walk in clinic. Bobi nu cred ca va munci azi. Inca n-a venit, dar tre s-apara. Cand ploua, cand e soare, cand ninge...nu munceste. Si bani ia numai cand munceste. A fost o perioada, prin mai, cand rapaia ca la Londra, in fiecare zi. Si la sfarsit de saptamana isi numara si el banii pe o zi, doua. A urmat apoi o perioada buna, cu recolta, acu' au venit altele. Las' ca muncesc eu in contul lui, ca la mine la "birou" e aer conditionat, dar si bani iau tot numai cat o zi de-ale lui. Nemuncite.
Ieri, jale. Abia am reusit sa zbor un praf cu matura ca m-a luat lenea. De la caldura. Asa ca m-am culcat in asteptarea vantului sa pot si eu iesi dupa smantana sa-mi prepar o carbonara. M-am culcat pe la 5 piem, m-am trezit pe la 9.30 piem. Mi-era o sete...M-am dus la magazin dupa smantana si m-am intors acasa cu toate felurile de chimicale lichide de pe rafturi. Am facut un kil de paste si le-am mancat pe la 11 noaptea. Cu pastele, cu usturoiul si cu jalea de caldura in noi, mai dormi daca mai ai cu ce. Eu ca eu, ca o frec pana la 2 cand imi incep norma, dar Bobi se trezeste la 4.30 eiem. N-a trebuit sa se mai chinuie. Ca era treaz deja.
Noi, cand in noiembrie, am ajuns pe aici, frunzele erau pe jos. Au urmat apoi vreo 6 luni de iarna si alte 6 de ploaie de am zis ca vara nu mai apuca bagarea in seama. Si pentru ca e asa frustrata ne nenoroceste acum. Pe cat imi era peluza de verde pe la bloc, acu' e parlita de parca-s la Turbata-n camp, la Husi. Dar am in fata blocului o fantana arteziana cu un postament concavoid redus numai bun sa se balaceasca pushtii de doi ani in ea. Diseara ma duc si eu sa fac o baie.

PS: Tocmai a ajuns Bobi acasa, ce va spuneam. Zice: "nu era asa de cald la santier, dar ne-a trimis acasa!".  Acum pleaca sa dea de carnet. Normal ca si-l va lua inaintea mea. Intotdeauna e inaintea mea. Eu is mai luzarita :). PS la PS: a luat G1 (teoria). Din prima incercare :). Imi povestea ca erau unii care, desi nu obtineau mai mult de 2 puncte din 20, se tot asezau la coada sa-l mai dea inca o data si inca o data de le-au sugerat si functionarii sa mearga mai bine acasa ca-si cheltuiesc banii degeaba. Saptamana viitoare merg si eu sa stau la coada. Noi, pentru ca am avut carnet si in Romania, putem da G2 imediat, chiar daca va trebui sa mai platim niste ore de condus. Cei care n-au avut deloc trebuie sa mai astepte vreo 8 luni pana la pasul urmator. Cu G1, Bobi poate acum conduce masina doar daca e insotit de cineva care detine G full.

miercuri, 20 iulie 2011

nu-s turist, doar imigrant

De mult vreau sa scriu aceasta "analiza", coapta prin autobuz, atunci cand, de obicei, mi-o iau gandurile inainte. Uneori am impresia ca astea au viata lor, putin cam paralela cu cea a mea de zi cu zi. Imi ies in cale indeosebi in momentele de ragaz, cand ma prind libera, pe tusa de treburi cotidiene. Sunt atat de invadatoare, nu ma lasa sa traiesc, ma chinuiesc, ma hauitiesc, ma ajuta. Voi incepe prin a spune ca aceasta tara e una ca oricare alta vorbind din perspectiva celui care vrea sa-si gaseasca un loc stabil prin ea, si nu a unui vizitator orb de soare, cu ochii lungiti dupa frumuseti arhitecturale. Ca se numeste Canada, ca s-ar numi oricum altcumva, ca e amplasata pe continentul american sau ca ar fi amplasata pe oricare alt continent, imigrantul va descoperi, ca in oricare alta parte, un loc pamantean, nu un paradis cald. Un camp de lupta si nu norul pacii vesnice. Acest lucru e bine de stiut pentru cei care au de gand sa se stabileasca vreodata in alta parte si care se gandesc ca odata plecati din mizeria tarii lor vor scapa de toate neajunsurile (materiale sau nemateriale, dupa fiecare). Nu vor scapa de nimic. Se cara dupa ei oriunde ar pleca. In general, cei ce ravnesc la o astfel de plecare, in imaginatia lor, percep doar rezultate, dar nu si calea de multe ori atat de lunga pana la ele. Pentru ei adaptarea va fi, probabil, cea mai grea. Viseaza la un vis si pleaca. Dar se trezesc intr-un cosmar. Incep atunci sa carteasca, sa dea vina pe tara in care au ajuns. Tara cea datoare lor. Datoare pentru ce? Pentru ca tu, nebunul, te-ai smuls din ale tale si ti-ai pus viata in mainile ei? Dar ea te-a pus? In lumea asta nu-ti datoreaza nimeni nimic.
Cand se hotaraste omul sa plece aiurea trebuie sa isi asume rational niste pierderi, care in multe momente, in cursul adaptarii, ii vor aparea dureroase. Sa-si asume ca va fi o perioada in care probabil nu va avea un pat normal in care sa doarma, ca va fi o perioada in care nu-si va practica meseria pentru care s-a pregatit ani de zile si de pasiunea careia moare, ca va fi o perioada grea pana departe. Care, in cazul unora, ar putea dura ani de zile. E ca la loterie, dar unde nu este asa? Cazul meu, de exemplu, eu umanista convinsa, cu o pregatire cu care nu prea am ce face pe aici. Dar am stiut asta de la inceput. Acum, in afara unor amintiri, nu mi-a mai ramas nimic din ce am facut. In loc de stiri, acum doar aberez pe un blog. Pe de alta parte, nu e si cazul lui Bobi. El deja infiltrat pe meseria lui in sistemul canadian. E adevarat ca nu mai coordoneaza oameni asa cum facea acasa, ba mai bate si cuie...dar nu si le bate in palme. De cand il stiu, Bobi, un om plin de pasiune in meseria lui, refuza sa puna o caramida pe un zid daca nu e platit, cum trebuie, sa o faca.
In autobuz, "analiza" era lunga, scriam atunci in mintea mea randuri dupa randuri, dar acum, ca m-am asezat in fata calculatorului, parca sunt un fraier prostanac. Se intampla de multe ori. Daca gandurile mele s-ar putea tipari instant n-ar avea nimeni timp sa le citeasca. Sper ca ati inteles macar ideea :)

marți, 19 iulie 2011

postare scurta.

Postare scurta, de noapte buna: Georgiana e amica mea canadeza, dar "e la tara", cum ea insasi rade, la 2.000 de kilometri vest (erata: est), spre ocean, chiar la ocean. Ravnesc la oceanul ei de cand o stiu, dar viata-i complicata... Nu stiu daca v-am povestit vreodata ca am ajuns sa ne cunoastem si sa "impartim" acelasi pat in Canada, prin intermediul acestui blog. Da, a facut si asta ceva bun in viata lui. Inainte de a ne intalni, un blind date, chiar cu one night stand :)))), vorbeam toata ziua pe internet. Nu ne vazusem in viata noastra face to face, dar barfeam, fumam impreuna, ne laudam cu culinaria pentru ca nu aveam cu ce altceva :)) - era cu talent in arta gastronomica, ei ii ieseau toate bine, mie din cand in cand (ca sa nu zic niciodata) - cozonacii de Paste i-a facut cu dichis, eu numai cu freza, de tortul dimplomat ce sa mai zic?!? Eu am stricat doar gelatina pe gaste...Venind acum de la munca, dupa vreo 11 ore de lucru - sunt maine libera, macar atat - gasesc de la ea un offline ce mi-a adus aminte de niste vremuri memorabile, abia trecute, pe care le-am petrecut impreuna, virtual, dar nu mai putin real. Imi spunea ca de cand cu munca nu mai avem niciun haz. Mai vorbim din cand in cand una cu alta, prin pauzele de masa. Inainte faceam bunataturi, ne destrabalam prin bucatarie, doar prin bucatarie, si viata era frumoasa, mancarea era gustoasa. Mai umblam si pe piata muncii prin Canada, cam lela, ca era cam goala cand ieseam noi la plimbare. Am vorbit cu ea in seara aceasta. E un roman ca mine. Abia ajuns pe plaiurile artarului rosu. Cu doar trei saptamani inaintea noastra. Am intrebat-o ce mai face si mi-a raspuns: "Imi  place in Canada". Si o cred pe cuvant.

luni, 18 iulie 2011

cel mai greu.

Uitasem cum e sa-ti curga apa pe la tample stand! Cand credeam si eu ca am plecat din Romania si am scapat for good de canicula! De cateva zile e cald de se-nmoaie pietrele si pe aici! Am plecat azi pe la 3 de la lucru si avand o dupa-amiaza full, numai pentru mine, am luat-o pe jos, printre stradute, printre case, mi-am aruncat, la un moment dat, aparatul foto si geanta in iarba ca sa ma pot dezbraca mai bine de camasa care se lipea de mine...Era liniste, curat, pe unde m-am plimbat. In cartier la mine nu-i intotdeauna asa, depinde si de populatie, asa-i, asa-i...Cartierul in care stau nu-mi place. Imi plac doar parcul, paduricea de artari, veveritele - pentru ele as mai sta un an aici - si chiria e mai ieftina. In schimb, oamenii, desi foarte pasnici, sunt respingator de diferiti. M-am plimbat, v-am facut poze...Am vorbit astazi cu o romanca. S-a nimerit ca a predat o perioada la colegiul la care vreau eu sa merg din august si mi-a dat niste sfaturi. Numai bine ca am intalnit-o. I-am povestit de mine. Pentru ca m-a intrebat. Chiar daca nu ma intreba, tot ii povesteam. M-am alintat. M-a luat gura pe dinainte si i-am zis ca e si greu. M-a intrebat ce mi se pare cel mai greu? Ce intrebare directa, incomoda, indiscreta...Nici eu, ziarista, nu m-as fi gandit s-o pun. Ce mi se pare cel mai greu?...Probabil, faptul ca suntem cam singuri...I-am raspuns dupa cateva secunde de tacere pentru ca in acele momente nimic nu parea mai plauzibil. Cand am ajuns in fata blocului, m-am culcat pe iarba si l-am asteptat pe Bobi, lungita, aproape de drum, sa ajunga si el de la munca, sa urcam amandoi pana la cinci. Mi-au ramas buruieni in cap pana seara. Mi le-a scos el din par printr-un magazin in timp ce tot incercam parfumuri. Eram cu parfumurile in nas si eu parca abia iesisem din fan...Mi-am pus gheata intr-un pahar cu suc de rodii, m-am asezat pe fotoliul meu in balcon si am inceput sa ma gandesc la acea intrebare atat directa, atat de incomoda... Am inceput sa caut un raspuns, acel raspuns pentru care n-am avut replica. Am inceput deci sa-mi gandesc replica...Cel mai greu - dupa dex-ul creierului meu, ceva care te doboara, care te neomeneste...Nu e nimic cel mai greu. Sunt mofturi. E cel mai greu sa-ti gasesti un loc de munca? E complicat, mai nou, chiar foarte complicat, dar nu e cel mai greu. Nu, nu ar fi fost un raspuns bun. E cel mai greu la munca? E foarte mult de munca, e obositor, uneori mi-e greu sa ma scol din pat de lenea oaselor, si azi mi s-a intamplat, dar nu, nu e cel mai greu. Nu e cel mai greu, desi in viata mea, in Romania, nu am muncit cum trag acum. Niciodata. Dar nu e cel mai greu pentru ca e provizoriu. Nu munca e provizorie, n-am fugit niciodata de munca si nici nu ma pot imagina intreaga la minte nemuncind. Ceea ce fac acum e provizoriu. Mai greu era cand nu aveam de lucru decat acum, cand am. Voi merge la scoala si voi merge si la munca. Daca nu aici, la fabrica. Nu are nicio importanta. Nu banii nu au miros, munca nu ar trebui sa aiba...Viata e calma, zilele vin si pleaca. Repede, dar lin. Si in afara de tantari nu ma streseaza nimic. Dau peste suparari adeseori, am chiar si motive, uneori motive grele, dar deschid calcultorul, ii imbuib capul maica-mii cu tampenii si-s fericita. O nefericesc pe ea ca sa ma fericesc pe mine. Sunt un vampir. Debitez, ma lamentez, ma enervez, ma calmez si-mi trece. Mofturi! E ceva cel mai greu? Iata replica, iesita din aburii creti de atata gandire ai sucului meu de rodii : greul nu e concret, mai mult, nu are nicio legatura cu apasarea oaselor dupa o zi chinuitoare de munca, e mai mult un sentiment adunat, cumulat, venit dintr-o inconstienta stare de teama. Teama de a te gasi de unul singur, cu toate pe cap, intr-o lume pe care o percepi ostila. Atata tot. Prin urmare, nu sunt cu nimic mai inteligenta decat un animal. Un animal smuls de la casa lui si nevoit sa-si gaseasca un loc al sau in alta.

pe dupa-amiaza...liniste

duminică, 17 iulie 2011

prin padurice.

Dupa ce am terminat-o cu munca si in aceasta duminica lucratoare...
...m-am dus la mine in padurice sa ma racoresc - calduri mari si pe la Toronto -
v-am povestit de paduricea cu artari de la mine, de la bloc, prin vagauna careia trece metroul. Stau si-o frec pe acolo cand sunt libera si altceva mai bun n-am de facut pe-acasa. Ce-as putea face de una singura, de unii singuri? Suntem inca foarte singuratici. Amatorilor de dezavantaje - asta e unul dintre ele. Greu se leaga sufletele pe aici. Fiecare si le are pe-ale lui, nu mai are timp, chef si de-ale altuia. Ca sa rezolv problema, o sa-mi conving prietenii sa emigreze daca ei n-au reusit sa ma convinga sa raman :). Aici, stau un pic lucrurile mai diferit. Oamenii sunt mai practici. De aceea, cred, cred si eu, ca relatiile se muleaza dupa spirit. Relatii de tip practic. In general, lumea e foarte prietenoasa, dar doar pana vine vorba de prietenie. Imi spunea mie, mai la inceput, cineva stabilit in Quebec: "vezi ca tu il ai pe Bobi si Bobi te are pe tine. Tine minte ca va aveti doar unul pe celalalt". Stia el ce stia. Multe sunt motivele acestei stari de fapt. Au, in general, legatura cu tot ceea ce se invarte in jurul banului. Ca doar nu-i numai de azi zeul la care se inchina toata lumea...

sâmbătă, 16 iulie 2011

Bucura-te, omule!

Nu din lipsa de timp n-am mai scris un rand in ultima scurta vreme, ci din lipsa de degete. La munca, mai manuiesc din cand in cand niste cutite, ca samuraii pumnalul, mai exact. Cu o dexteritate innascuta, alta decat cea cu care rup tastele. Un geniu al dexteritatii - mi-am facut breton la trei degete deodata. Ca sa va faceti o idee despre cum cineva poate reusi o astfel de performanta, desi nu e recomandat experimentul acasa, iata: mi-a alunecat cutitul in degetul din mijloc, in timp ce-mi satisfaceam cu toata pasiunea un client, de mi-am facut manusa ca scufita rosie, fapt pentru care, din instinct - am un instinct de autoconservare ceva de speriat - l-am aruncat din mana, prinzandu-i lama, tot instinctiv, cu cealalta, in alte doua degete. Trei dintr-o lovitura, aproape ca al de era viteaz cu sapte muste. Si ca si cum nu ar fi fost deja perfect, cand am ajuns acasa am mai "scalpat" doua. Mi le-am ars in masina de paine. Tot ca samuraii, mi-am incercat capacitatea de anduranta a degetelor direct pe fierul ei incins. Mai stiam ce fac, cu ce ma mai ocup, de sanatatea mea mai intreaba cineva?!?! Abia intrasem in casa si tiuia masina de-mi lua mintile si alea oblojite. In viata mea nu m-a usturat in halul ala o "mica" parleala. Am stat o noapte intreaga cu gheata-n degete, cu degetele-n gheata, in cuburile cu care-mi oblojesc, de obicei, gandurile la fierbintile sfarsituri de zi, pe balcon, pe fotoliul meu de lemn incomod, c-o patura paroasa, care-si lasa scamele ca matzele parul pe hainele mele, pe pijamalele mele, pe tricoul meu cu fluturi. Luam gheata de pe ele, se muta usturimea la inima. Cum am putut injura masina, pe dracu' il avea in ea atunci, ce injuraturi, ce injuraturi, parca degetele parlite le racneau. Imi venea sa smulg masina din loc, sa-i smulg stecherul din priza si sa-i dau foc, sa-i arunc cenusa in copaci, sa se pishe ratonii pe ea. Urlam de s-a trezit Bobi - care dormea cand eu munceam (ca poate) - ca dupa un cosmar. "Iti dai seama prin ce trec oamenii aia care ard de vii? Bucura-te ca numai le-ai parlit o tzara!", zise el. "Baaa, ma ustura de-mi crapa inima". "No, pai un' nu-i cap, ii vai de deshte", ardeleanul. Doua zile am fost la lucru cu cinci degete-n bandaj din zece. Sa ma bucur, zic, ca inca mai am zece.

joi, 14 iulie 2011

fetita mea

Ah, ce stare nemaipomenita pe o zi ce se iveste buna de dimineata! Tocmai am aflat ca voi avea o fetita. Ca matusa. Fetita lui frate-miu. Tare bine m-a facut sa ma simt vestea asta! M-a fericit tare mult! Din pacate, departarea asta ma va impiedica sa o vad prea curand. Va fi deja mare cand o voi cunoaste. La anu', in august, cu ocazia altui eveniment in familia mea, voi pleca si eu in Romania. Voi incerca atunci sa-mi revansez lipsa. Aberez. O astfel de lipsa nu poate fi revansata. Viata asta-i prea complicata si nu ma pricep deloc cu ea. Tocmai vorbeam si cu Cri si ne gandeam noi cum ar fi sa calatorim intr-o barca around the world, sa acostam in toate porturile lumii, sa bem cate o cafea oriunde pana ni s-ar ridica tensiunea de la atata cofeina! Asa...ce facem? N-avem bani nici de barca si acostam zilnic la munca. Si acostam la munca si tot n-avem bani de barca. S-a produs la un moment dat, in decursul mileniilor, o defectiune in sistem -  pentru ca, in general, suntem noi defecti, cum zicea cineva, produsi intr-un atelier de un mester nepriceput - de am ajuns in halul asta. Eh, nu s-a schimbat, de fapt, nimic de la Adam incoace, tot c-o frunza am ramas :).

miercuri, 13 iulie 2011

plictiseala

Acum, ca abia am revenit de la munci, mi-e si foame, dar si lene sa-mi tai doua rosii - si chiar as manca o salata pe caldurile acestea - am zis sa bag postare pe blog, dar n-am nimic in cap. Or fi multe de scris, dar nu-mi vine nimic in minte. Sunt cateodata, zile intregi, ca o leguma. O fi de la caldura? Mai veniti si voi cu idei sau e canicula si pe acolo?! Cand am venit acasa era full bus-ul, am gasit loc numai in fund, pe o bancheta prea inalta pentru lungimea picioarelor mele. Rasfoiam ziare ale diasporei romanesti, in cautare de ceva citibil, sa-mi mai scurtez drumul. Cand am ajuns la stiri, mi-a trecut prin minte sa le corectez. Vazusem ca se repeta titlul uneia prea strident in prima propozitie si m-a sagetat un dor sa mai fac si eu cateva...Plictiseala mare, tocmai va spuneam. Trebuie sa merg sa-mi schimb si eu carnetul de soferi. Am tot amanat povestea asta. Am lasat-o deoparte in favoarea altora si pentru ca am decis, pe parcurs, ca in fix acest moment nu avem nevoie de masina. Si de asigurarea care rupe, lunar, buzunarele multora pe aici. Ar fi buna pentru plimbari, dar pentru drumurile noastre zilnice nu e nici pe departe o urgenta. Pentru ca locuim destul de aproape de locurile de munca. Dar am zis ca macar G1 (teoria) sa o iau pana pe la sfarsitul lui august ca apoi sa ma apuc de cursuri intensive de limba engleza. Am gasit ceva full time la un colegiu. Cursuri platite, nu prostiile puse la dispozitie de Guvern. Acestea din urma sunt glume proaste, pierdere de vreme. De altfel, full time si respectivele. Eu am mers chiar in prima luna, doar o luna, Bobi a rezistat si el vreo doua saptamani. La vreo 4 luni dupa ce eu incheiasem socotelile cu povestea, cand s-a desfiintat asociatia la care m-au trimis dupa assessment-ul initial, asociatie la care am mers, repet, doar o luna, mi-a dat unul un e-mail sa ma intrebe daca sunt interesata de o alta organizatie pentru ESL (English as a Second Language). Nu, mersi. Ok, nu vreau deci sa ma apuc de nimic altceva pana nu-mi pun limba la punct. Eu am ajuns aici cu un nivel al limbii destul de bun, dar e un nivel perfect pentru magazin, nu pentru mai departe.
Mai revin pana diseara daca imi va veni in minte si ceva interesant de spus, pana atunci numai bine! :)

PS: Superb! Venisem de la serviciu cu gandul ca in aceasta dupa-amiaza libera sa ies si eu la o plimbare cu bicicleta, sa ajung poate prin centru ca mi-a zis Georgiana ca un magazin mai pe sufletul meu e pe sales-uri, si eu ce-am facut? Am dormit toata dupa-masa. Si m-am trezit nervoasa pe situatie. Era noapte de-a binelea, somn nu mai aveam, asa ca m-am apucat de facut clatite, budinca...Si mi-am adus aminte de proful meu de engleza de la asociatie, ca tot vorbeam mai sus despre asta. Era un etiopian venit de vreo 23 de ani in Canada. Un om atat de rational ca in numai o luna mi-a dat suficiente repere despre tara in care tocmai ajunsesem, lucru pe care nu a mai reusit sa-l faca nimeni nici pana atunci, nici de atunci incolo. Ca sa aflu mai multe apoi nu mi-a ramas decat sa trec prin ca sa pot vorbi despre. Romanii nu ne-au fost de prea mare ajutor din acest punct de vedere pentru ca fiecare venea cu pareri contrare de la o mana la alta, in functie de experientele proprii. Evident, nu e nimic rau in asta, doar ca nu ne-am prea putut face o idee prea clara de la inceput...
Mi-am facut, intre timp, o parere destul de clara despre natia noastra vietuind pe taramul nord-american. E la fel de pestrita ca si acasa. Oameni de oameni si mai putin oameni. Romani simpatici, de caracter, cu un comportament placut - nu pentru ca sunt canadizati, ci pentru ca asa au fost dintotdeauna - romani care inca isi vorbesc limba ori de cate ori au ocazia, dar si romani pe inversul a ceea ce am scris mai sus, care isi ascund romana, preferand sa se dea in stamba, printre romani, cu un grotesc accent slav. Sa nu ma inteleaga lumea gresit, nu ne e penibil accentul in general, dar in astfel de situatii este. Cand am ajuns aici ma gandeam ca ar fi interesant sa ma implic si eu macar putin in comunitatea romaneasca, fiind atunci dispusa sa fac si voluntariat pentru asta, pe parcurs insa mi-a trecut. Am avut in decursul timpului suficiente premise ca sa ajung la respectiva concluzie. Am vazut cum se urasc ei unii pe altii, sub o pojghita fatarnica de bonton. Si nu credeam ca va fi asa. Aveam o cu totul alta parere despre romanii din Canada. Era doar o prejudecata. Asa cum in Romania sunt oameni si oameni, asa in Canada sunt romani si romani. Si mi-am zis ca e mai intelept sa stau aproape doar acolo unde exista lungime de unda similara. Ca exista o gramada de resurse. In rest, fiecare cu ale lui. Avem o comunitate foarte dezbinata. Daca e dezbinata mai e comunitate?! Dar am inteles cumva si de ce. Pentru ca ne aducem aici toate pacatele! Cum altfel? Si nu e de-ajuns un Ocean ca sa ne spele naravul. Acum, sunt si eu roman si-mi dau cu parerea despre noi, dar sunt convinsa ca fiecare natie in parte isi are, mai mult sau mai putin, reprosurile ei la adresa propriei "fapturi".
Eh, dar pana una alta ma gandesc mereu la Romania, asa pacatoasa cum ne este! Si atata timp cat reusesc sa nu ma iau si sa nu-i iau pe romani prea in serios, ca nu suntem noi natie de luat in serios, e amuzant!

luni, 11 iulie 2011

sosetele.

Gata, s-a terminat si ziua de azi si odata cu ea si o mica perioada fizic mai tensionata. La munca - trasa coarda la maximum. Trec printr-o perioada mai aglomerata, dar or veni si ele, vremurile, mai bune! Ca stare generala, situatia se prezinta bine, dar numai noi stim cum reusim sa o mentinem pe linie. Vorba lui Bobi, "sange in instalatie sa fie" ca restul e de prea mica importanta. Numai cei care au trecut vreodata printr-o astfel de incercare pot intelege cu adevarat ce inseamna o incarcatura bubuind de tensiune care vrea sa se elibereze si o face la un oarecare sfarsit de zi. Cu o repriza de bocete eliberatoare. Care nu au niciun motiv, nu dau vina pe nimic, vor doar sa-ti vina putin in ajutor. Oboseala fizica m-a procopsit si cu "batai de cap", eu mai "pacatoasa" fiind de vitza. Cand iti intorci viata la 180 de grade, si ratiunea incepe sa-ti mearga in maini, cu capul in jos. E o perioada ciudata, a bilanturilor inainte de termen. Stiu ca multi dintre cei ce-au fost ca noi si le aduc acum aminte. Avem inca un milion de necunoscute si mai e de tatonat terenul pana la rezolvarea corecta a problemei. In linii mari, nu ne luptam, palpabil, cu vreo problema. Avem amandoi job-uri. Poate in mintea unora nu e mare lucru, dar in mintea noastra e. Pentru ca asa cum le avem acum, am fi putut la fel de bine sa nu le avem. Criza e si aici. Iar cand mai esti si paralel cu lumea in care ai ajuns, in general o lume ca la alba-neagra, criza e si mai criza. Castigam din joburile acestea, asa cum sunt ele deocamdata, suficient incat sa nu ne mai streseze si respectivii "aspecti", adica banii...Pentru ca in Canada, viata este foarte scumpa. Daca nu muncesti nu mori de foame, e adevarat, dar nici prea happy nu te misti. Spun asta pentru ca, spre folosul meu, cunosc foarte bine diferenta dintre a avea fie si un amarat de job, de unde sa iti vina saptamanal un paycheck, si a nu avea deloc, dintre a intra in magazin si a trece pe langa el, dintre o minte cat de cat pe calea ei si una stransa ca-ntr-o menghina, vecina cu nebunia. In primele trei luni, niciunul dintre noi nu a lucrat si a trebuit sa ne rationalizam destul astfel incat sa o putem duce pe roate pana la prima luminita, cu atat mai mult cu cat habar nu aveam cat de lung va fi tunelul. Ne-am rationalizat la timp, dar nu va puteti imagina prin ce am trecut pana atunci, cu fiecare CV depus - la gandul ca a fost, din nou, un click absolut inutil, trimis absolut nimanui. Disperarea care nu ne lasa nici macar sa dormim cum trebuie ca macar atunci sa putem uita de noi si de contul din care ni se scurgeau toate economiile aduse din tara. Dar a trecut. Dar cu cat mergi mai departe, cu atat vrei mai mult. Si mai mult. Fiecare pas pare sa aiba inaintea lui mii de ramificatii.
Acum ca v-am facut capul doaga cu filozofii in coada de peste, sa va povestesc ceva, zic. V-am tot spus ca in ultima vreme am muncit cam mult si anapoda de uite ca am ajuns sa nu mai stiu de mine. Eh, nu e chiar asa, asta e o scuza penibila de-ale mele, nu voi recunoaste acum in fata nimanui ca-s atat de cascata din fire si m-a facut mama atat de ametita de ma intreb de multe ori cum de mai ajung acasa si nu uit pe traseu pe unde-i blocu-n care stau. Ieri mi-am uitat hainele de munca, pantalonii de training, sosetele si alte treburi, care aratau muncite jalnic, sa nu le zic altfel - mi le luasem la spalat, mi le-am uitat, deci, in statia de autobuz. Cand a venit oprirea la destinatie, am constatat ca sunt goala pusca de sacose. Mi s-au inmuiat picioarele. Nu dupa jegurile alea, dar am prostul obicei de a-mi arunca portofelul prin tot felul de papornite, la intamplare, de lene sa-l mai bag in geanta. Am inlemnit cand m-am gasit singura, fara plase, in mijlocul statiei, dupa ce-mi cautasem sacosele pe sub scaune. Intr-o fractiune de secunda au inceput sa mi se deruleze in fata ochilor tot felul de scenarii cu mine prin Canada, rupand drumurile sa-mi fac alte acte. Vai de capul meu! Portofelul era la locul lui. Care e locul lui?! In fine, am ajuns acasa fericita ca am avut asa un noroc. Mi-am pierdut hainele, dar nu mi-am pierdut statutul! Azi dimineata, am plecat cu vreo cateva minute mai devreme sa am timp sa trec strada la statia paralela, poate, poate imi gasesc inca hainele lasate sa innopteze pe-o strada, prin Toronto. Aveam vaga convingere ca da. Le-am gasit cum le-am uitat, desi ceva cred ca s-a intamplat peste noapte, de vreme ce sosetele mele, facute mototol, erau pe jos, printre picioarele alora de asteptau autobuzul. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-o fi fost in mintea lor cand m-au vazut cu "fur" sacosa si, cum penibila ca de obicei, ma aplec sa-mi ridic si sosetele, pe care, de draci, le-am aruncat in primul tomberon.

sâmbătă, 9 iulie 2011

inca o luna

Am fost tare busy zilele acestea si, spre profunda mea nefericire, in urmatoarea perioada voi fi mai abitir. Programul de lucru mi-e in principiu lejer dar in perioada verii cica nu e chiar asa. Fast and serious la munca prin America de Nord. Cati dintre cei care si-au luat lumea-n cap au stiut dinainte ce-i va asteapta cu adevarat dincolo de Ocean? Infernul din spatele Raiului mult ravnit. Ma refer strict la perioada critica a inceputului de drum, ca pe parcurs, aici numai cine nu vrea nu face treaba. Nicio dovada nu ma va convinge ca lucrurile stau altfel si nu asa. Ca e foarte greu, asta nu am contestat-o niciodata, dar ca e imposibil, asta nu o cred. Eu, care nu mi-s inca stapana pe nimic si muncesc pana imi sar rotulele de la genunchi pentru o mana de bani, care inca bocesc cu lacrimi de crocodil uneori ca nu stiu cum ar fi fost mai bine, care ma enervez si-mi revin si-mi revin si iar ma enervez, numai astfel realizez pe zi ce trece ca un loc normal la cap pe pamantul acesta nu exista. Si fac slalom - sa aleg pana la urma raul cel mai mic. Si deocamdata pot spune, cu mana pe inima, ca l-am ales pe cel infim. Aud povesti din mereu fascinanta Romanie in fiecare zi...Chiar daca ne ducem zilele mai singuri ca niciodata, am priceput ca, pana la urma, asa am fost intotdeauna. Doar am crezut altceva.
Eh, din tara, intr-un fel se vad lucrurile, aici, cu totul altfel stau. Iar perioada de acomodare e halucinanta. Acomodarea, nu instalarea la o chirie noua sau la un amarat de job.
Pfff, iar o iau pe langa! Azi a adormit un chinez pe mine. Citeam niste brosuri ale unui colegiu, eram deja absorbita, transbordata, in adidasi si cu un tricou ud learca de alergatura de la munca pana la scoala, cand simt pe langa cot un cap. Nu era al meu. Nici nu stiam ce sa fac cu el. L-as fi lasat sa zaca in legea lui cate statii mai aveam eu de mers, dar ma enerva. Ma mai si gadilau firele lui de par. Am stat cat am stat, dar m-am scuturat o data, prefacandu-ma ca vreau sa cobor la urmatoarea, de l-am si speriat pe bietul om. Cand s-a trezit nauc nici nu s-a uitat la mine, si-a luat geanta si s-a mutat pe locurile libere din spate. Nu am priceput de ce nu a facut asta de la inceput. Veti fi surprinsi de cati oameni dorm, viseaza, se zbat in somn, prin autobuze si metrouri. La aceasta cutuma canadiana m-am adaptat si eu foarte bine. Eu, care acasa numai in tren, noaptea, mai reuseam sa atipesc nitel, acum dorm fara perna, cu capul proptit bine de geamul autobuzului. Ma zdruncina de mi se plimba creierul in cap ca o bila. Dar in seara asta, mi-am tras sub cap, sub bucata de cap sprijinita de geam, gluga de la hanorac si m-am simtit chiar mai confortabil decat de obicei. Ajung atat de fresh acasa de nu-mi mai trebuie somn pana a doua zi! Uite asa m-a plantat Bobi, in seara asta tarziu, la X Men! Cum as fi rezistat daca nu trageam pe dreapta in masina?!
Adorm deci pe unde apuc. Mi s-au schimbat niste trasaturi, zic. De exemplu, de cand am ajuns pe aici altfel simt gustul mancarii, mai ales al celei luate in pauza incredibil de scurta, atat de scurta ca o aud cum ticaie, de cand am ajuns aici, timpul are alta dimensiune, nu e mai lung sau mai scurt, dar e prea ticaitor, la secunda. Nu-i mai lung, nici mai scurt, dar trece mult mai repede. Atat de iute si nepasator - nu l-am mai experimentat niciodata. Ma apropii oare de crizele femeii de 30 de ani? :))) Mai e pana atunci. Trece, trece, ca uite azi se fac 8 luni! Dar cate urme n-a lasat in spatiu pana acum!