Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 30 iunie 2011

randuri

Maine e Canada Day, ocazie cu care canadienii au luat-o razna, ocazie cu care munca mi s-a prelungit pana pe la 12 ore. Poate ca am si pacatul exagerarii, dar ca azi n-am muncit in viata mea. Genunchii imi erau atat de dezmembrati de la final ma gandeam cu groaza ca trebuie sa plec...acasa. Cum stie omul sa ingenuncheze pentru o mana de bani! Nu-mi imaginam nimic inainte de a pleca din Romania vizavi de ce va fi, mi-e si acum greu sa-mi explic de ce - din naivitate innascuta, nici pe departe curaj - poposirea mea pe taramul canadian s-a produs chiar cu mult dupa aterizare - multa vreme n-am stiut eu pe ce lume sunt - si am ajuns in timp sa constat ca drumurile au gropi oriunde. Ok, cand am plecat, dimineata, mirosea a iarna tunsa peste tot. Si-au ingrijit canadienii trandafirii, si-au plantat steguletul...Chiar sunt curioasa cum isi sarbatoresc ziua nationala. Maine - poze :), azi sunt prea franta si pentru randurile acestea :).
Apropo de postarea anterioara, am gasit melodia asta si mi-am adus aminte de niste zile trecute, prin Delta, Cri ti le mai aduci aminte? Asta era melodia preferata a unui francez, director la o mare companie cu activitate serioasa in tara. Era atat de funny in supararea lui ca nu-ti ramanea decat sa-ti iei un pahar in fata, sa-ti pui barba in podul palmei si sa-l asculti. Ahhh, ce zile!!! Cat de fain e sa ai si amintiri dureros de frumoase, si un azi dureros de antrenant, si un viitor dureros de departe! O sfanta treime.

miercuri, 29 iunie 2011

suparat, suparat sunt...

Ati observat cum ignorantii iau adesea modestia drept slabiciune? Desi e atributul de clasa al unui om cu structura interioara greu de zdruncinat? Dar ignorantii (ce sublim ma exprim referindu-ma la niste lepre) n-au cum sa priceapa asta pentru ca nu le e in fel. Cand mai sunt si romani pe deasupra, tacamul e complet. Apropo, stiati ca romanii sunt cei mai rasisti pamanteni? Da, si eu sunt roman. A proud Romanian. Atat de rasisti si xenofobi incat isi indreapta ura in mod special asupra propriei natii si apoi, pe rand, nici unii nu-s mai buni ca ei? Nu prea vreau sa scriu postarea asta pentru ca sunt suparata, pe fata de masa, pe sandale, pe mouse, pe toata lumea. Motivul supararii mele e unul cat se poate de banal: nu exista niciun motiv. Cel putin nu unul care s-o justifice. Ca sa fii suparat, motivul trebuie sa aiba, cu adevarat, greutate. Daca nu are greutate inseamna ca esti prost, nu suparat. Nu urmati acum vreo logica silogistica pentru ca ar reiesi ca sunt prost si nu-i magulitor. Tocmai striga una pe afara - avea greutate la motiv - "I'm fucking serious!". Me too darling, I'm fucking serious, really, I'm really fucking serious once in a lifetime...ca sa ajung unde vreau, de fapt, sa ajung: oamenii nu se schimba. Raman aceiasi. Daca sunt mizerabili nu le spala jegul toate lacurile Canadei. Ba ii zoiesc mai tare. Atat am avut de zis.

blogul meu.

Mama e fidelul cititor al acestui blog refulator. Cand nu am ragazul sa deschid Skype-ul ca macar sa imi salut familia, intra mama pe blog. Stie sigur ca aici ma gaseste acasa. "Tot tembela...inseamna ca e bine!". "Prea multe poze si prea putin scris in ultima vreme", imi zice azi. "Cateodata arunci niste fraze in vant ca sa fie scris ceva, altadata imi place", tot ea. E si critic. Hei, mama, nu poti fi in forma anytime. Am si o lume de care sa ma ocup intre timp. Ca acum de exemplu. Mi-am facut gimnastica de dimineata, adica mi-am carat cafeaua din casa in balcon si inapoi de vreo cateva ori, mi-am luat pe mine halatul rosu, gros ca plusul, injurand de mama vara canadiana...Prin urmare, m-am format pentru o noua zi...dar in forma...nu-mi ramane astfel decat sa arunc din nou niste fraze pe blog ca asa inept si inadaptat cum l-am creat e puiul meu de cioara. Chiar asta noapte, de fapt spre dimineata mult, asteptand sa mi se coaca in cuptor pandispanul, ajunsesem, navigand, sa citesc bloguri despre bloguri si blogarit si blogariti si blogarite. Citeam acolo despre mijloace si instrumente, cu intrebari serios de profunde de genul "de ce sa iti faci unul"? Pai pentru ca-mi plac pisicile si scrisul. E suficient?
Am fost ziarist si cunosc foarte bine informatia, valoarea de informatie (newsworthiness), ierarhiile si colectarea de informatie. Dar eu citesc mai mult comentarii la stiri decat stiri. Sunt savuroase, nu seci ca raspunsul la cei 5 W ai jurnalismului, in structura lui invers-piramidala. Citesc siruri intregi de comentarii, iar dintr-o stire abia titlul pana la final. Deci nu-i un blog cu informatii, pentru informare. E doar un comentariu care nici macar nu stiu daca are stire. Sunt doar refularile unui anonim grandoman, care nu-si mai incape in piele de unul singur. In singuratatea lui. Pentru ca in realitate sunt atat de transparenta de nu ma vede nimeni. Si nici macar nu stiu de ce am scris postarea asta. Bafta tuturor azi! :)

marți, 28 iunie 2011

...si putin pe seara

Parca e Mitica al meu. Daca nu era nebun sa fuga de acasa, acum poate isi facea camarazi pe aici
Asta nu stiu ce cauta singur pe strada. Acum e in buzunar la mine

dimineata, pe racoare...

Vineri e ziua Canadei. Lumea libera, chiar long weekend, drapelul la vanzare si flori in culorile pereche alb-rosu


Un palc de padure cu artari in apropierea mea. Langa, e o casa cu o gradina plina cu tufisuri de trandafiri pe care proprietarul am impresia ca-i pazeste. De cate ori trec pe acolo sta pe scaun si fumeaza

Cred ca deja am innebunit lumea cu pozele mele de cartier, dar, libera fiind, plec dimineata de acasa, ma invart prin jur, mai cumpar o acadea, un suc, un nimic si-mi fac astfel de lucru cu aparatul foto. Acasa nu ma grabeste nimeni. Bobi fiind la munca in zilele normale de lucru, singura nu ma ia cheful de nimic. Ies si umblu bezmetica, mai miros o floare, cateodata imi vine sa plec spre sud, s-o iau spre lac, dar nu ma tine gandul suficient de mult incat s-o si fac. Mai stau pe-o banca, langa arteziana, si citesc doua randuri, dar copiii sunt foarte galagiosi si-mi atrag atentia. Sunt atat de multi copii! V-am spus ca le plac canadienilor. Sunt primii pe lista preferintelor, urmeaza apoi animalele. N-am vazut nicaieri atatea femei cu cate 3, 4 kinderi intr-un singur carucior. Apoi, multe femei insarcinate. Cum nu am deocamdata astfel de preocupari, ma joc eu in locul lor.
Off topic, citeam ieri un articol despre un tanar care a murit epuizat de munca prin sudul Italiei. Doamne sfinte, acestia sunt oameni fara scapare, monstri creati de o tara fara capatai, oameni ajunsi la capatul neputintei, cei pe care, cu atata ignoranta de neam prost, ziarele ii numesc "capsunari", indreptandu-si astfel, printr-un simplu cuvant, dispretul spre cine nu merita. Mi-as indrepta dispretul, daca nu chiar mitraliera catre cel care si-a facut un tel din a-si certa oamenii care l-au pus lup paznic la oi. Eu mi-am intors dosul - nu am timp de pierdut si nici rabdare de suportat. Din cauza lui si a altora ca el multi si-au luat lumea in cap. Au fugit unde au vazut cu ochii numai sa scape de chiori, pitici, isterici, tarfe si analfabete. Au ajuns sa moara prin strainatate, unii de dor, altii de-a binelea. Spre cel care, de ziua drapelului, se arata "frustrat" ca trec romanii pe langa steag ca pe langa un stalp de telegraf. Macar ei nu-l calca in picioare! 
A, era sa uit, sa le traiasca pasajul! Au facut si ei ceva de la Basarab incoace. Ma durea in moalele capului de atata mandrie nationala cand s-a inaugurat drumul de promenada!

luni, 27 iunie 2011

tulburari matinale.

Viata in scris seamana cu memoria. Scriu ceea ce memoria as vrea sa retina, ceea ce memoria stie sa retina. Scriu despre viata si viata in scris nu e ca in viata. E o teorie a ei. Si cand citesti, povestile capata nuanta toleranta a amintirii, a trecutului. Am avut intotdeauna o aplecare de homo humanus, spre litere, spre cuvantul scris. Tendinta care mi-a modelat gandirea si am ajuns sa ma intreb cum e de fapt - sunt cel de pe strada sau cel de printre randuri? Doi poli care, in atractia lor, ma strang. Poate nu voi sti niciodata cat e de mare va fi puterea cuvantului meu scris, dar stiu cata putere e in mine atunci cand, mergand pe strada, ma gandesc cum as putea sa pun in randuri linia trotuarului, vocile hulubilor, hainele oamenilor, gandurile strazii. E tot ceea ce ma tine vie, nu gasesc sange cald decat la gandul ca odata, atunci cand se va aprinde momentul, ma voi intoarce la inceputuri. Pana atunci, mi-e totul de folos. Si nu pot ajunge nicaieri cu temele nefacute...Mi-aduc aminte de caietul meu de demult, plin de labe negre, pe care scriam despre Triunghiul Bermudelor, despre bibliotecara mea si despre Alexandru. Fiul ei. De atunci m-am facut doar un om matur captiv in zborul spre stele al unui copil.
Trec socant de usor peste tot ce-i negru, supararile nu-mi sunt decat tulburari ale organismului, am tendinta de a-mi refuza din minte gandurile care ma indispun, cei care ma cunosc stiu foarte bine asta. Pentru ca am un loc unde sa ma intorc. E un refugiu pe care eu insami il dispretuiesc uneori, dar si pentru care as mai cere o viata ca sa nu il pierd.
Acum ca am dat drumul acestor tulburari matinale, venite si in urma unei conversatii cu un om care mi-e foarte, foarte drag, ma intorc la strada. Putina disciplina si le pun pe toate in ordine.

duminică, 26 iunie 2011

artarul.

Tocmai m-am intors de la o raita cu bicicleta si am zis sa bag post pe blog, acum cat ma mai tine ca mi-o trasnit sa ma initiez intr-un joc pe calcultor cu un maimutoi impletit. Da, exact, ca si cum altceva mai bun n-am de facut. Dar cate n-am facut eu azi - asa se intampla cand ii dai timpului atentie.
Am si muncit, asa cum ii sta bine unei zile de duminica. La un moment dat m-au lasat si balamalele. Si ca sa nu adorm iar in autobuz, am iesit afara intr-o pauza, am mancat un piscot, am tras o gura de aer toxic si m-am pus apoi pe o mica siesta. M-am culcat pe iarba. E un parc in spate. Verde totul, in jur nimeni, simteam cum imi curge sangele prin vene si cum tot corpul mi se asaza la loc. Imi pusesem mana dreapta la frunte sa barez razele moi ale soarelui, ce se infiltrau printre frunzele artarului de deasupra. Cateva crengi razlete si cateva umbre pe obraz. Priveam in gol, in golul creat de conturul frunzelor, incercand din rasputeri sa nu aud ticaitului pauzei pe terminate. Un pescarus se asezase pe bordura. Eu si un pescarus. Eu m-am ridicat. El si-a intins aripile. Eu i-am zambit. Si el a zburat.

Cand eram aproape de casa, la vecinul de la 3 canta muzica, si el odata cu ea. Il chinuia pe Tom Jones. E singur, "imigrant" din United States, nu inteleg niciodata ce imi spune, doar banuiesc ca ma intreaba cum imi mai merge..."Hey, you immigrant, how are you?"..."Goog, good for you...". Cu un accent de mai degraba i-as pricepe cainele...Are un caine si e mereu plin de par pe blugii lui jegosi. M-a salutat cu berea in mana, i-am dat si eu din cap. In semn de multumire pentru melodia de care tot cartierul se umpluse - Green, green grass of home. 

vineri, 24 iunie 2011

petrecerea de vineri

Are Bobi un prieten cu o vorba: "Ce faci, ma?" "Ce nu te-astepti!". Eu cu Bobi ne-am creat tot felul de obiceiuri de cand am ajuns in Canada, am mai vorbit despre ele. Petrecerea de vineri seara e una dintre ele. Sarbatorim ca a mai trecut o saptamana sau ca vine alta, una dintre ele. Terminam activitatile muncitoresti, ii sunam pe ceilalti sa nu uite de intalnire, adica eu pe el si el pe mine, ne intalnim cu totii - eu cu el si el cu mine - la Beer Store sa ne aprovizionam cu cele necesare unui chef de pomina - el cu bere germana, eu am descoperit o vodka fructifera -  si de cum ajungem acasa incepem. Fundalul sonor e pe maximum. Trancanim numai despre Romania si Canada, atat de multe ne avem de spus incat ne repetam tot timpul. Concluzii nu prea avem, dar cele in formare, fetusi, ne spun ca e greu in Canada, greu, nu rau. Dar in Romania era si mai greu, iar de rau, ma lua de la stomac. O fi tulburator pana sa-ti gasesti de munca, dar parca in Romania aveai vreodata de ales. Ne-o fi pe aici petrecerea in itemi restransi, dar parca acasa eram mai multi. Cei care, cu adevarat, au fost acolo au ramas si aici. Normal ca vorbesc comparativ. Daca nu as avea reper de comparatie n-as putea gandi, nu m-as putea comporta...Comparatia rezolva ecuatia. Daca s-au meritat 9.000 de kilometri...Da-mi un bilet in mana sa vezi daca as mai face-o o data...Pana una alta nu caut lumanari de inmormantare, ci fitile de viata. Iar mie imi sunt toate de folos. 
Acum ca m-am asezat si la un locusor, pana la unele altele care vor veni, Doamne, cate...nici capul nu ma doare. Ma mai ciocane pe partea interioara a craniului tot felul de intrebari, dar le pun un punct in gura, le stalcesc bastonul de ajung semnul mirarii. Conditia actuala imi permite sa privesc totul cu repaus. Stii ca cine? Cu trantorul ala galben de se tavaleste de ras in fereastra de mess. "Ce faci, ma?" "Ce nu te-astepti!".

joi, 23 iunie 2011

"Angajati cumva?"

Nici nu va puteti imagina cati oameni am vazut in ultima vreme cerand in magazine aplicatii pentru "career opportunities", in traducere libera, munca bruta.
Merg la Zellers sa schimb un produs. Exact inaintea mea, o femeie, aparent, asiatica, trecuta deja de prima tinerete, il intreaba, timid, pe omul de la departamentul "plangeri, schimbari, returnari" daca "se angajeaza". "Nu". Un raspuns promp si fara urma de implicare. Femeia insista: "As putea totusi sa va las un resume?". "Da". Un raspuns prompt, lipsit pana si de privirea prefacut-empatica ce s-ar cuveni in astfel de situatii. Femeia isi scoate fituica din geanta, o inmaneaza omului de la departament, omul de la departament o pune intr-un sertar. Intr-un sertar cu foarfece. "Multumesc". De ambele parti ale ghiseului.
Azi, in mall, intr-un magazin de haine, niste carpe mai mereu reduse, care insa nici reduse nu-si merita banii, ma uitam dupa tricouri. Un tanar, putea fi luat drept student, desi putea fi, la fel de bine, un imigrant ca mine, il intreaba pe omul de la casa - mare gresala - daca "se angajeaza". "Deocamdata nu, dar daca aveti un resume, il puteti lasa aici. Va dau imediat si o aplicatie. O completati si mi-o aduceti apoi". Eram cu ochii pe ei. Am trecut si eu prin asta nu demult. Baiatul lasa resume-ul, aplicatia, semnatura, si pleaca. Eu, facandu-mi de lucru prin carpele de toaleta, il aud pe casier spunandu-i colegului sau casier: "Nu asa se face." "Dar cum ma?", il intreb eu. In gand, in gand, evident. El, explicadu-i celuilalt tacticile reusitei, imi raspunde: "Trebuia sa intrebe daca magazinul acesta are vreun manager si sa ceara sa vorbeasca cu el. Cine crede el ca-l va suna daca imi lasa mie resume-ul?". Eram cu Bobi. Nu era nicio eroare de engleza. Asta era conversatia.

Asa este si asta este. Si eu am trecut prin asta. Am "cersit" din poarta in poarta in primele doua, trei luni, intai pe la magazinele din cartier, dupa care am extins zona, la inceput cu entuziasm, dupa ceva timp cu o detasare totala. Am fost la magazine de carti, am fost la magazine de haine, de mancare, de chiloti - sa las un resume, rezume din care am omis total sa specific ca as fi absolvent de facultate - nu conta nici pentru mine, nici pentru ei. Am vorbit si cu vanzatorii, si cu managerii. Cum m-am priceput atunci. Ca toti se intreceau in a ne da sfaturi destepte. Se bateau doar cap in cap, in rest, ne-au fost de mare folos. Imi aduc aminte ca unul dintre manageri, ala de la chiloti, m-a intrebat daca am viza. Mda. Am iesit din lacasul roz, chiar roz era si sclipicios si de mare brand, am salutat-o pe hostessa si ce pot sa spun...i-am admirat chilotii.

Ma gandeam eu asa, in sinea mea pierduta de tot...daca as fi fost mult mai in varsta (nu atat la ani ma refer, cat la obligatiile aferente unei varste mai inaintate) nu stiu daca as fi rezistat. Cu toate ca am intalnit multi oameni care au facut-o si in astfel de conditii si au tras pana s-au vazut la liman. Au rezistat mai bine decat si-ar fi imaginat poate ei insisi. Dar nu e cazul tuturor. Si nu e obligatoriu pentru toti. Pai da, nu-i usor, dar nici foarte greu nu e, nu-i nici simplu, dar nici prea complicat. E doar ca lumea, in general, cu lumea.

la o mica plimbare prin centru...

marți, 21 iunie 2011

zambetul.

A propus Ionut (care locuieste in Vancouver), intr-un comentariu, un studiu de caz care mi s-a parut interesant. Zambetul care devine altul aici fata de cel care era in Romania. Zambetul in forma lui ingenua, ca atribut al omului si doar al omului. Da, cu adevarat zambetul se schimba pentru ca viata se schimba. Nu intr-o viata lipsita de griji, ci intr-o viata cu griji indreptate inainte catre un scop, fie el si unul inchipuit. Nu mai e o viata cu griji impotmolite in mocirla, fara vizune inainte sau macar inapoi - catre vremuri mai bune, comparative, ci doar la fund.
Chiar daca plecarea in strainatate, pentru un om ca mine, absolut banal, obisnuit, simplu, mediocru, nici vreun geniu, dar nici idiot, nu e margareta la ureche, ba chiar deloc, si nu presupune automat vreo reusita, stiu ca oportunitate exista pentru oricine daca un cocktail e bine preparat cu vointa, atitudine (daca nu pozitiva, macar rationala) si cu un ingredient ce functioneaza ca gelatina, norocul. Ma refer la plecarea in strainatate cu un scop, nu ca aflare in treaba, nu ca aventura fara aventurier. Dar e un drum lung, de parcurs cu pasi mici. Si, paradoxal, cu orice pas inainte parca lumea devine si mai mare, si drumul si mai lung. Sunt si trepte de urcat, sunt si trepte de coborat. Acum nici nu stiu daca le urc sau le cobor. Sunt inca prea multe pagini albe, nescrise, si nu am niciun raspuns.

As fi vrut sa povestesc mai mult, dar am un blocaj. Ma chinuiesc de o ora sa scriu doua randuri si nu reusesc. Azi nici pozele nu mi-au iesit. Tare anapoda, de parca as fi mers toata ziua cu capul in jos. Poate imi revin pana maine :).

PS-ul de dimineata: de adunat nu mi-am dat seama daca am reusit sau nu peste noapte, dar m-am trezit cu melodia asta in cap si ma simt in mood-ul aferent...Oare ce-o insemna?...Inseamna ca trebuie s-o intind la munca. S-a terminat si weekendul...

duminică, 19 iunie 2011

gradina.

Gunoiul ala de cafea strica toata armonia
Toronto e cel mai verde oras pe care l-am vazut vreodata. Iar de cum vine luna lui florar, se umple decorul de culoare si miresme. Casele au panselute atarnate peste tot, pe acoperis, pe scari, iar peluzele - o metamorfoza a florilor. Abia a trecut vremea mirosului mov de liliac, ca s-au facut frumosi trandafirii, bujorii, iar iasomia ma scoate din minti. Cu iasomia am o relatie speciala si am cautat-o in tot Toronto pana am gasit-o. Nu putea sa nu fie. Am gasit aici pana si gura-leului...Si tufisurile alea cu bulgarasi de zapada...Cand ma fac mare, vreau sa am gradina mea cu flori. Dar teiul, teiul unde e? Dar Regina noptii? Va spun cu toata sinceritatea, ma plimbam pe strada mai zilele trecute sa miros liliacul. Ca Tom motanul dupa miros de friptura. Nu, nu mananc flori, dar am avut o sefa care manca. La propriu, din castron, nu e metafora la rahat. Ii placea si ala. La aperitiv. Manca flori si scria poezii de i se auzeau tastele de la masina de scris haaaat, in tot orasul. V-am zis ca manca si...(ra)haaaat, de-o stia tot orasul... Mda, gata, am inchis paranteza inoportuna. Auzi, o auzea tot orasul, orasul moldovean care, cu adevarat, a dat unul dintre cei mai mari poeti ai nostri. La Bacovia ma refer, nu la florofila. Tei o fi pe aici?...N-am vazut. Stiu de unde mi se trage, stiu de unde...De la mamaia care-si tinea curtea plina de culoare si bondari. Pe care eu ii prindeam cu cutia de chibrit, ii legam cu ata de papiota de picior si fugeam apoi dupa ei pana oboseam eu si bondarul isi rupea glezna. Cand nu puneam bluza de training in cap la radasca. Pe aia o bagam la borcan. Mama, ce natie barbara am fost...
Azi, in drum spre serviciu, am facut cateva poze ca sa vada toata lumea cat de frumoasa e dimineata, duminica, fie si atunci cand mergi spre munca. Plimbandu-ma printre aceste roze in toate nuantele, mi-am adus aminte o poveste din studentie, pe cand eram "erasmusa" in Franta. Din categoria bancurilor cu romani, polonezi si englezi. Eu, un polonez si o englezoaica. Mergeam spre discoteca Atmosphere din Dijon, unde aveam abonament pentru fiecare sfarsit de saptamana. Polonezul indragostit pana la lacrimi de british girl. British girl insa, voit mironosita, nu-l placea pe polonez. Eram si eu in acest love decor, dar, evident, in plus si indiferenta. Pe mine ma asteptau Julienii :). Habar nu avea roscatul, adica polonezul, ce sa mai faca, cum sa mai simta, british, nu si nu...Pe stalpii din oras erau prinse, cu panglici, flori in memoria cuiva care murise, obicei vestic pe care esticii, adica eu si polonezul, nu-l cunosteam pe atunci. Erau pe stalpi, ok, nu ne-am pus problema scopului. Ce i-a trecut polonezului prin capul lui vraiste de atata dragoste? A smuls florile din aranjamentul mortuar, le-a invelit bine in panglica mov, luata tot de pe stalp, si i le-a daruit, cu toata inima lui blonava, fetei. Si cu un zambet pana la urechile lui blegi. Eu eram draceste surprinsa de promptitudinea lui putin ilegala, dar ea il privea alba, verde, albastra...Ii iesisera si mai abitir niste bube rosii pe fata. Oricum, mi-a parut rau de polonez...N-a mai vorbit cu el englezoaica toata seara. Dupa...nu mai stiu.

In alta ordine de idei, la serviciu mi-e bine. E genul de job care incepe strict si se termina total intre cele opt ore de program. In nebunia stresului din Romania, de cate ori nu am l-am visat...E foarte mult de munca, dar asta nu e un lucru rau pentru mine. Imi consuma energia, care, intotdeauna, a fost in exces. Cand nu se consuma, ma deprim. Asta se intampla. E incontrolabila. Si labila. Ori sar in sus la fiecare secunda, ori cad cu capul de asfalt. E preferabila prima varianta ca nu doare foarte tare si e tratabila doar cu un somn ca cel pe care l-am avut ieri. Nici nu stiu cand a trecut noaptea. Am avut senzatia ca doar am inchis ochii si i-am deschis in urmatoarea secunda. Asta dupa ce am dormit bine si vreo cateva statii in autobuz. A venit un somn din geanta, mi-a trantit capul de geam si atat. Am auzit, ca prin vis...Victoria Park Subway Station...m-am trezit, sculat, mi-am adunat sacosele si am coborat fresh. Oricum, de maine eu intru in weekend! So, enjoy my flowers! Maine adun altele.