Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 31 mai 2011

soneria...

Azi ma simt bine. Si cand sunt astfel imi vine si cheful de blog chiar daca nu am nimic important de spus. Ceva important mi-e greu sa cred ca spun vreodata, dar ma lansez in a scrie nimicuri doar pe baza acestui chef. Cateodata ma apuca in autobuz in drum spre munca si atunci mor de nerabdare sa ma intorc acasa ca sa-mi exercit inspiratia. La munca insa imi trece si cand ajung inapoi mor de nervi ca am uitat tot ce am gandit printre acei calatori spre nowhere. De multe ori sunt chiar ganduri mari si ma intreb stupefiata cum de le-am si uitat. Iata ce banalitati am de spus acum: m-am trezit astazi tarziu pentru ca am stat aseara pana dupa miezul noptii sa termin de facut o tarta cu zmeura. Si aceasta executie a venit tot pe baza de chef in timp ce ma plimbam printr-un magazin, unde am mers sa-mi cumpar cereale si de unde m-am intors cu un ruj pe fundul plasei si cu doua capace de zmeura. Am acum atat de mult timp liber incat nici nu stiu ce sa fac cu el. Chiar aseara imi aduceam aminte ca atunci cand eram acasa duceam ingrozitor de mult lipsa acestui leisure si mi-l doream ca pe un ultimatum. Iar atunci cand prindeam o sambata libera, nu visam decat la somn. Acum, imi vin tot felul de idei trasnite si ma si apuc de ele de mi se minuneaza familia, care isi aduce aminte ca unele preocupari cu care mai nou ma indeletnicesc le-am mai avut demult, acasa, atunci cand eram copil fara griji si nu-mi contabilizam timpul pentru ca era totul la indemana si dispozitia mea. La Bucuresti, viata imi era la fel de haotica precum orasul. Capatasem parca imaginea lui grotesca. Nu va imaginati insa ca asta ofera Canada in general. Aici, ca in orice capitalism nebun, oamenii alearga dupa bani, bani, bani, cu toata alienarea pe care o presupune aceasta alergatura. It's all about money. Dar totul depinde de fiecare, ca peste tot de altfel. Eu am avut sansa sa cunosc ambele fete ale zilelor si sa deduc prin simpla experienta ca moderatia e mama intelepciunii. Dar si pe asta trebuie sa ti-o permiti. E complicat. Am redescoperit totusi odata cu venirea in Canada placerea vietii simple, molcome, cu gura cascata dupa lacramioare, fara telefon mobil. Nu am telefon mobil. Acasa aveam doua. Unul personal, unul de serviciu. Cu contacte diferite. Si zbarnaiau toata ziua, care mai de care, nu conta ora, nu conta noaptea, nu contenea ziua. Aici am avut la inceput din simplul motiv ca aveam nevoie de un numar de contact de trecut pe CV-uri. Acum am un fix cu voice mail si mi-e suficient. Mi-a ramas insa in memorie soneria pe care am avut-o ani la rand pe 0742073995. Cand am ascultat-o prima data, la cateva luni de la venirea aici, au inceput sa mi se deruleze in ritmul ei imagini ale prietenilor mei. Pentru nimeni aceasta melodie nu poate insemna un atat de mare cumul de sentimente, adunate laolalta intr-un telefon mobil.

Soneria (e mai emo :), desi eu nu am nimic de-a face cu aceasta miscare). Alte explicatii dezactivate :).

luni, 30 mai 2011

nebuni...

Am povestit vreodata despre cati oameni sariti de pe fix vad in fiecare zi? Mai multi decat in Canada, scapati pe strada, nu am vazut in viata mea. Nu sunt cazuri clinice, deci nu are nimeni vreo treaba cu ei, ii lasa in plata lor. Uneori am senzatia ca joc intr-un film cu nebuni, eu cu roluri diferite, cand pe post de observator, cand nebun ca si ei...Numai astazi intr-o scurta plimbare de vreo 3 ore prin centru am numarat vreo cativa. Sa-i iau pe rand. Langa un conteiner cu haine donate, erau aruncate si niste piese de mobilier, cu tot cu vaze, flori artificiale...Un chinez (?!?) amarat, dar amuzant in amaraciunea lui, era un pic aplecat de spate si avea fundul pantalonilor adunat de o curea foarte stransa la mijloc, incerca sa care de acolo o masa. Avea o banda de scotch uzata si incerca sa prinda cumva masa de picioare ca sa o poata muta. Se chinuia sarmanu' de ti-era mai mare mila. Noi stateam la semafor, pe partea cealalta, si ne stricam de ras. Nu era nimic de ras in tragedia lui, dar acum nu ma poate judeca nimeni ca ma uitam la o secventa buna de comedie si nu ma mai puteam opri. Cand incerca sa ridice masa, i se prindea scotch-ul de mana si-i cadea masa pe asfalt...El iar o ridica si lua procedeul de la inceput. S-a facut verde, am trecut pe langa el si am intrat intr-un magazin de langa. Am stat vreo 20 de minute...Am iesit. Afara, chinezul tot cu masa era, ceva mai departe de conteiner. De data aceasta insa isi adusese si intariri. Probabil nevasta-sa. Venise cu bicicleta si incerca sa urce masa la inaltime. I se prindea iar scotch-ul de mana, le cadea masa pe cant, era mai mare chinul de ei si rasul de noi...
Am ajuns in centru si chiar langa mall, o femeie destul de in varsta si-a deschis o punga din pastic plina cu haine mototolite. Dupa ce a asezat-o bine si la vedere, si-a pus castile in urechi si a inceput sa cante cat o tinea gura si sa danseze de am zis ca se dezmembreaza. Langa ea, o trupa de mare antren propovaduia Sfanta Scriptura sau ei stiu ce, aceiasi care "alarmau" lumea cu sfarsitul lumii pe 21 mai. La fel, nu-i baga nimeni in seama. Un om in toata firea desena un cal pe asfalt...Apropo de cantat aiurea, asta nu e nimic iesit din comun. Nici n-ar merita mentionati ca sunt o prezenta absolut banala in acest decor salbatic. Am vazut zeci de descreierati cantand de mama focului prin metrou sau prin statiile de metrou. Sau in plina strada. La un moment dat, una isi misca mainile in fata geamului dintr-un autobuz dansand ca indienii. Pe mine ma uimeste ca nimeni nu-i baga in seama la sensul ca nici macar nu se uita la ei, nu par a fi distrasi in vreun fel de ceea ce se intampla in jurul lor, e ca si cum ar fi ceva absolut in firea lucrurilor s-o faci pe-a talentatul pe unde te chinuie...E plina lumea de nebuni, dar ca aici n-am vazut niciunde. Si in fiecare zi.
Apropo de nebunia asta neclinica, imi aduc aminte cand si pe mine ma apuca nu dansatul prin metrou, ci plansul din senin. Eram chiar in primele saptamani. Eu ma stiu mai instabila de fel (rau de tot), dar se ridicase nivelul deja la cote alarmante si pentru mine. Stateam pe scaun si ma lua, dar nu era asa simplu, cu o lacrima, doua, era apa din abundenta. Lacrimile nu erau sarate si daca ma scutura cineva si ma intreba ce-am patit atat de grav chiar nu stiam ce sa-i raspund. Eram la fel de surprinsa ca si el. La un moment dat, mi-am luat eu primul cec si m-am dus la banca sa-l incasez. Prin urmare, eram cu bucuria in suflet. Erau primii mei bani castigati prin strainataturi. Am plecat sa fac niste cumparaturi, asa mai pentru mine. Mi le-am facut, am mancat pe drum un hot dog picant, imi plimbam ochii pe vitrinele magazinelor uitandu-ma dupa aparate de fotografiat sofisticate, dupa ceasuri g shock, dupa, dupa etc. Chiar castigasem la loto 6 dolari. Nu era mult, dar intotdeauna norocul te impune, te ridica in proprii ochi. Eram foarte bine. Cand am ajuns acasa, am deschis calcultorul sa vorbesc cu maica-mea pe Skype si sa ma laud. Dar, am inceput sa plang in hohote. Nici nu puteam sa vorbesc. Din nou nu-mi puteam crede ochilor ce mi se intampla. Deoarece nu stiam motivele pentru care imi udam in disperare manecile camasii, dadeam vina pe Canada, pe job, pe scoala, pe tot si pe toata lumea in conditiile in care cu numai o zi inainte ii spusesem ca eu sunt foarte bine. Ca imi place aici si ca eu nu o sa mai vin prea curand in Romania. Ca ii astept pe ei in Canada. Ce sa mai inteleaga saraca femeie?!? Doar ca imi era dor de ei. Atat :).

sâmbătă, 28 mai 2011

oameni si oameni...

Zic eu ca acesti canadieni ar trebui sa-si ceara vineti de umilinta scuze si sa faca matanii pana le ajunge capul intre picioare ca uita mereu sa intinda covorul rosu cand ajung romanii printre ei. Au treburi mai importante de facut. Ma refer la romanii carora le pute "munca de jos", dupa cum ei insisi o numesc. Desi eu i-as zice simplu munca. Nu-mi permit sa atribui in tara asta un adjectiv diminutival acestui substantiv atat de comun. Am motivele mele sa scriu aceasta postare. Nu detaliez motivele, vreau doar sa-mi expun, pe blogul meu, punctul de vedere vizavi de acest subiect raporatand toata situatia la mine personal, asa cum am tot facut pana acum. Indiferent de directorimea ce i-a stat sub caciula in Romania, orice imigrant constient (adica intreg la minte) isi asuma odata cu plecarea din tara niste treburi, cum ar fi risipirea trecutului si dobandirea unui mare zero. Nu se cutremura nici pamantul, nu se isca nici cicloane, nu cad ratonii pe capete din copaci cand aterizeaza romanul pe aeroport, oricat de lunga i-ar fi barba de director si de negri ochelarii de soare. Eu mi-am asumat totul si dupa cum isi poate da oricine seama mi se cam rupe (pe romaneste) de tot. Ca spal vase prin restaurante, ca ma ingrop in muffinshi prin fabrici, n-am nicio problema. Am facut cu mine personal niste exercitii sa am cate-o problema si nu mi-a iesit. E o chestiune simpla de intelegere de sine, de acceptare de sine, de impacare cu sine. Si constat cu stupoare ca nu duc nicio batalie cu mine din acest punct de vedere. Si am numai 20 si ceva de ani. Probabil ii frustrez ingrozitor pe unii prin simpla nepasare vizavi de aceste detalii, de vreme ce-si dau cu parerea fara ca eu sa le-o cer.

PS: Am cunoscut aici cativa romani pe care mi i-am luat ca model. Oameni curajosi, care nu s-au ocupat in viata lor cu nimic altceva decat cu treaba lor, in fata carora eu chiar imi plec capul. Si-au inceput traseul rupandu-si spatele prin fabrici si au ajuns peste ani acolo unde au visat. Ei mi-au marturisit, cu modestie, asa cum ii sta bine omului destept. Cand un asemenea om imi va da lectii de buna conduita nu voi indrazni sa-l contrazic, nu mi-as permite decat sa-l ascult. Culmea e ca asemenea oameni nu prea dau lectii verbale, sunt in sine o lectie pentru cei care vor sa o vada. Un exemplu adevarat: fiul unui patron de santier (canadian - deci plin de bani) isi trimite fiul (care e inca un copil) sa ridice scanduri cu spatele acolo unde taica-su isi are firma. Oare de ce? Recunosc oamenii destepti dupa privire, dar ii recunosc si pe cei prosti dintr-o privire.

joi, 26 mai 2011

in leagan.

In leagan :)
Inca de cand eram in plina pregatire in Romania, imi percepeam plecarea in Canada ca pe inceputul unei mari aventuri. Cu tot ce o aventura gandeam atunci ca presupune: curaj, nebunie, egoism...Dar, am ajuns sa constat, in destul de putin timp, ca nimic nu e o aventura, daca exceptam faptul ca viata insasi e o aventura in sine. Nu mi-a crescut nicio ureche in plus si, in afara de cateva schimbari de viziune date si de faptul ca vantul e mai puternic aici si bate din mai multe parti, tot patimasa am ramas, tot patetica uneori, cu acelasi circumvolutiuni intortocheate haotic in cap, chiar cu acelasi drum de o ora spre munca. Mi-e mai bine "socio-economic" vorbind. Chiar discutam cu niste prieteni de acasa ca viata, din acest punct de vedere, mi s-a imbunatatit incontestabil in numai cateva luni. Dar asta mi se datoreaza intr-o mica masura mie si intr-o incredibil de mare masura sistemului. E vorba de acel sistem care poate face viata un cosmar in tara. E adevarat ca nici eu nu sunt pretentioasa de la natura si am un mod mai curios de a vedea lucrurile desfasurandu-se in viata. Ma vad un nimeni raportat la modul in care societatea intelege "a fi cineva". Ma amuza incredibil acest "cineva". Mi-aduc aminte ca un personaj al lui Salinger gandea, la un moment dat, ca e o proba de mare curaj sa alegi a fi un nimeni. Am venit singura, voi pleca singura, sunt deci un nimeni. Sau un nimic. E acelasi lucru. Mi-a dovedit-o bunica-mea anul trecut. Nu mai vreau alte dovezi. Mi-e prea teama de ele. Cand spun ca nu sunt pretentioasa ma refer la urmatorul aspect: atata vreme cat nu am ragazul sa-mi satisfac niste "placeri interioare", singurele pentru care, deocamdata, merita s-o duc mai departe, pentru mine e acelasi lucru daca sunt lucrator in fabrica, teller la banca, director la aeroport, usier sau inger pazitor. Atata sunt de sastisita de recunoastere sociala incat am crize de ras si spasme epileptice. Singura entitate careia imi mai permit acum sa-i dau socoteala, dupa experientele in curs de traire, sunt eu insami.
PS: Mi-am gasit intre timp de munca in alta parte (un magazin) si nu vreau sa ma mai duc la chinez. Mi-au dat impresia ca si daca moare unul acolo, il iau de-un picior teapan si-l arunca in cazanul cu aluat. Exagerez si eu, dar pe chinezi i-a robotizat natura si inca nu-s deloc rasista. Dar oricat as fi devenit de agera la impachetat muffinshi, tot imi vine sa le dau din viteza si nebagare de seama cu banda peste ochi.

marți, 24 mai 2011

cercul vicios :)

Cand eram in Romania imi petreceam foarte mult timp la munca. Toata ziua. Nu incepeam lucrul cu noaptea-n cap, dar avand in vedere ca de cand ma trezeam si pana sa plec imi faceam timp de-un dush si de-o cafea, iar cand ma intorceam mai aveam ragaz doar de-un dush si de-o farfurie cu mancare se intelege ca viata mea nedormita era acolo. Ba si cand ma intalneam la o bere cu amicii (cei mai multi dintre ei tot din breasla) numai despre lucru vorbeam. Mai profund, mai pe alaturi, tot numai stiri aveam in cap. Si serviciul era de asa natura, e adevarat. Asa cum invatasem inca din facultate, indeletnicirea cu care m-am ocupat eu e, in general, mai anapoda.
Lasand la o parte profilul meseriei, ca altceva vreau eu sa dezbat aici, statul la munca si muncitul efectiv sunt, uneori (referindu-ma aici la profilul de tara :)), lucruri diferite. Una e sa stai la serviciu 5 ore si sa fii pe baricade 4.45 ore (exclus pauza de masa) si cu totul alta e sa stai la serviciu 12 ore si sa fii pe baricade 20 de minute. Canadienii astia, din ce am dedus eu din scurta mea experienta, sunt mai japonezi cumva. Cand vine vorba de munca, muncesc, nu se incurca. Nu rapid, nu lent, nu mult, nu putin, ci eficient. Inteleg si de ce pentru ca am incercat sa ma pun in postura de patron (ceea ce e greu pentru mine ca nu-s spiritualmente antreprenorialista deloc). Nu as da unuia nici macar 10.25 dolari pe ora (minimum pe economie) decat daca ar munci, daca ar produce vizibil ceva pentru banii astia. In felul asta, inteleg putin cate putin de ce Canada e unde e. Pentru ca muncesc, deci ma platesti. Te platesc, deci muncesti. Pe acelasi sistem (din perspectiva romaneasca de data aceasta): Nu ma platesti, deci nu muncesc. Nu mucesc, deci nu ma platesti. E logic banal ce spun, am incercat un pic sa patrund cercul vicios. Nu o fac pentru prima data. Am facut-o de nenumarate ori si in Romania si m-am purtat ca atare, conform cercului.

duminică, 22 mai 2011

long weekend :)

Din prea mult timp liber, dat si de faptul ca toti canadienii maine stau acasa de Victoria Day (m-au innebunit cu acest long weekend), eu azi m-am prostit cu culorile. Lui Bobi nu i-a placut frunza mea ca nu-i rosie. Am bajbait si o vaza cu flori, dar, de data asta, nu mi-a placut mie si pentru ca nu m-am indurat sa o arunc la gunoi ca m-am schimonosit la ea cateva ore, am lasat-o pe pervazul geamului de la scara blocului. Poate o ia Olga si si-o pune pe biroul ei de administratora...:)

Am vrut la un moment dat sa ies cu bicicleta prin parc, dar era plin de copii. Tipau si dadeau intruna drumul la arteziana. Mi-era lene sa cobor, sa cobor si bicicleta, asa ca am scos prostioarele mele si m-am apucat de mazgalit. Azi a fost cald, dar destul de lenesa ziua. Nici sa mananc n-am avut chef. Mi-am cumparat niste cirese si, ma gandeam, in drum spre casa, sa fac biscuiti in forma de urs cu nasturi si buzunare, dar am ajuns acasa si mi-a pierit si cheful asta. Asa ca mi-am pierdut toata ziulica pe fotoliul din lemn din balcon facand nimic.

sâmbătă, 21 mai 2011

Lake Simcoe...

Am ajuns aseara la Lake Simcoe, o mostra de natura canadiana la numai cativa kilometri nord de Toronto. O ultima plimbare inainte ca Georgiana si Ionut sa plece spre Nova Scotia. Eu imi operam singura bretonul si m-au evacuat din casa. Habar nu aveam unde au de gand sa ma duca. Mi-au spus ca plecam la Miami Beach. Credeam ca mergem pe malul lacului nostru, dar cand am vazut ca se indreapta spre Highway 401 am insistat sa ma lamureasca. Am trecut de Newmarket, ma uitam pe geam, vedeam gazoane intinse de un verde pur si aveam impresia ca pe geamul masinii se deruleaza decoruri din filme americane, cu oameni care ingrijesc de herghelii si lucreaza la ferme. O curatenie de tablou si, din nou, acelasi sentiment ca am ajuns in salbaticie, ca redescopar, la mii de kilometri si la ani distanta, mirosul de iarba cruda si de balta. Campurile galbene in puzderie de papadii.

Ne mergeau adidasii sleampad prin iarba imbibata, ne feream capurile de roiurile dense de gaze, urmaream gastele salbatice care-si plimbau bobocii in sir indian, ne umpleam de linistea locului si a pescarilor, sub soarele care creea pe albastrul apei o cararuie orbitoare, de lumina. Pana a cazut la asfintit si orizontul a luat foc.


vineri, 20 mai 2011

cu banda la vale...

Am fost ieri in fabrica, dar azi m-au pus pe liber. Ma mai cheama cand au nevoie. Sper sa nu aiba prea curand. E o fabrica asediata de chinezi (eu nu cunosteam acest aspect), care fac muffins pentru export. Am ajuns, m-au echipat cu halat si boneta si m-au introdus pe platforma de lucru. Cand am vazut atatea rotative si masinarii ma simteam mandra, ca-n emisiunea de pe National Geographic, "How it's made?".
Imi programasem de acasa sa fac treaba si ca sa nu simt presiunea lucrului facut repetitiv, sa-mi bag gandurile pe banda si sa ma bucur de ele, in ritmul meu. Fratele meu alb, am muncit intr-un stil de aveam impresia ca ma duc odata cu banda la vale. Se invartea atat de repede ca ameteam pur si simplu. Nu aveam cum sa ma gandesc la ceva pentru ca exista riscul sa ma innod si sa pierd sirul muffinshilor. Ma injurau aia din spate ca le dadeam lor prea mult de lucru si, pe acelasi sistem, nici mie nu mi-ar fi convenit ca cei din fata mea sa ma puna sa fac treaba in locul lor. In cateva secunde trebuia sa pun 16 muffinshi intr-o cutie din plastic, si aia chinezeasca. Mi-am distrus buricele degetelor tot apasand pe sistemul lor de prindere. Muncesc chinezii astia intr-un stil de-ti fuge pamantul de sub picioare. Fara pauze, fara sa bea apa, fara sa se pishe. La foc continuu. Am plecat aseara acasa cracanata, la propriu. Cand am iesit din hala aia, luminata artificial, fara geamuri, fara nicio legatura cu lumea exterioara, am avut senzatia ca am scapat din puscarie. Cea mai bizara situatie a fost insa urmatoarea (nici acum nu i-am inteles rostul, dar o fi unul): s-a linistit la un moment banda ca nu mai erau muffinshi copti si ne-au pus sa pliem niste cartoane ca sa le facem cutii. Au venit muffinshii, am intrat iar in priza, dupa cateva ore, ani, secole, s-a linistit iar banda ca nu mai erau muffinshi copti. Si ne-au pus sa DESFACEM cutiile pe care tocmai le pliasem si sa le facem iar cartoane. WTF???? Un tip, venit ca si mine, cu agentia, mi-a zis dupa o ora de banda: "tu iti imaginezi ca mai avem 7 ore in ritmul asta?"...A fost ca si cum mi-ar fi zis ca mai avem 7 secunde pana murim amandoi :))).

Si cu toate acestea, nu m-am linistit. Ma mai duc. Eu trebuie sa fac bani de scoala :).

joi, 19 mai 2011

la munca! :)

Am obosit la plimbare, poate in fabrica adorm :)))
Am vrut aseara sa ma asez la bloggerit, dar m-am asezat cu oaspetii nostri la o pizza, o bere si-o vorba pana tarziu si mi s-a dus inspiratia. I-am barfit pe canadieni, i-am laudat, asa ca niste oameni care dupa cateva luni inca incearca sa se dumireasca pe ce planeta au ajuns. Situatia se indrepta, putin cate putin, catre fagasul ei normal si simtim cum, odata cu ea, si noi ne indreptam in aceeasi directie. Pana la urma, e bine acolo unde ti-e bine. Am fost alaltaieri la agentia de employment si ieri m-au sunat oamenii ca mi-au gasit de munca. Si incep de azi. Intr-o fabrica. Am vorbit cu maica-mea doua ore pe Skype de dimineata si imi promitea ca e bine si ca se bucura pentru usurinta cu care imi organizez reinceputul. Fara resentimente, remuscari sau ganduri negre. Iau totul ca pe un drum aferent dupa un zbor la mii de kilometri spatiu-timp de casa. Ar fi prima experienta de acest gen si ma ard talpile sa o incerc. Mi-am luat adidasi de protectie ca sa nu ma arda prea tare. In acest moment in care totul inca are rabdare, nu pot decat sa-i multumesc cerului ca am 27 de ani, prin urmare, timp de toate. Vreau cu tot sufletul sa-mi traiesc pe viu zilele pentru a le putea povesti, macar mie insami. Nu-mi doresc o viata muta. Fara sa fie in stare sa exprime ceva. Ma visez spunandu-i nepotului: "Mai copile, am fost un imigrant si m-am zbatut ca sa pot sta acum de vorba cu tine".
Nu mi-am zis niciodata, de cand am ajuns aici, ca voi face orice ca sa supravietuiesc, mi-am zis ca voi face orice ca sa traiesc. Daca la mijloc era doar supravietuirea, acest zbor cu avionul nu isi mai avea sensul. Pana la urma, pentru fiecare in parte, traiul se raporteaza la propriile valori. Si nimic nu-i mai real decat realitatea mea.
Pana in acest punct am dat-o in gandiri sharp. Prin urmare, ma pregatesc de munca. Acest pas face parte din planul meu montan. Sunt inca pe o pajiste verde si ma uit in sus. Nu mi-am cumparat inca nici sculele de escaladare.

E autosuficienta, aroganta si naiva in acelasi timp lumea asta in care traiesc! De aia o iubesc atat de mult! Pana la urma nu sunt si eu o copie fidela a ei?!?

marți, 17 mai 2011

orasul.

Toronto - cele doua fete ale orasului
Am fost azi la o agentie de employment - auzind ca sunt destul de puternice in Canada - deoarece cu interviurile acestea racolate de pe internet, pentru part-timul pe care il caut, m-am lamurit. Fusesem si saptamana trecuta la aceasta agentie, dar nu m-am putut inregistra ca nu aveam SIN-ul (Social Insurance Number) la mine. Sunasem la ei sa aflu programul, dar nu mi-a dat prin cap sa intreb ce fel de acte imi trebuie, desi era cumva la mintea cocosului ca intr-un astfel de loc fara SIN nu am ce cauta. In fata sediului, o cladire moderna, pasteau niste rate salbatice. Atatea salbaticie ca in Canada nu am mai vazut pe nicaieri. Cu cateva zile in urma vazusem niste flori gura-leului si m-am cutremurat. Nu mai vazusem gura-leului de cand eram copil. La fel brebeneii si viorelele crescute aiurea prin parcul din fata blocului. Salbataciuni de padure in plin oras. E adevarat, nu cresc in centru, ci prin cartierele marginase, dar chiar si asa... De cand am ajuns m-a frapat aceasta dualitate a orasului: la centru e metropola nord-americana, cu zgarie-norii si agitatia aferente, iar in cartierele de langa, totul devine foarte rural. Ce-i drept, o ruralitate profund vestica. Vorbind din experienta personala, urcand din metrou, de la mine, si coborand dupa 20 de minute in centru, sau invers, parca am de-a face cu doua orase total diferite. Eu insa ma simt mai bine mai deoparte, e mai liniste, mai verde, sediile bancilor fac casa comuna cu magazinele gen Convenience (un fel de vechi consignatii ale noastre), casele oamenilor au personalitate. Apropo de case...cele care au un scurt gard din grilaj negru sau din scanduri albe care sa le imprejmuiasca peluza arata ca niste morminte...sunt oribile. Cele mai multe insa nu au decat puntea de verdeata, unde, in fiecare dimineata, miroase a iarba tunsa...

Am ajuns la aceasta agentie deci, ca iar m-am lungit cu vorba. Aceasta recruteaza oameni care sa lucreze in Light Industry si Administrative. Era puzderie de oameni si acolo, care asteptau sa se inregistreze. Cine mai crede ca gasirea unui loc de munca e floare la ureche in Canada, o astfel de experienta l-ar ajuta sa dea nas in nas cu realitatea. E cu siguranta mai usor decat in alte tari mult mai afectate de criza, e cu siguranta mult mai bine platit un loc de munca aici - oricare ar fi el, dar nu e nici pe departe o chestiune ce tine de o pocnitura din aratator. M-au tinut acolo trei ore, timp in care mi-au pus in fata vreo cateva zeci de pagini de protectia muncii, dupa care mi-au dat test cu intrebari din ce tocmai citisem. Apoi, test de engleza, test de matematica...La final, interviu. Am plecat totusi de acolo cu sentimentul ca aici treaba a fost mult mai serioasa.

duminică, 15 mai 2011

Niagara reloaded...




Duminica fiind si o vreme de te-apuca plansul am zis sa plecam in centru sa urcam in turn, dar ne-am gandit apoi ca ar fi mai bine un 3D deoarece raportul calitate-pret al primei optiuni nu ni se parea rezonabil. Cu cea de-a doua varianta insa nu s-a pus toata lumea de acord, asa ca, pana la urma, ne-am hotarat sa iesim din casa si sa plecam undeva, decidem pe traseu. Afara ploua (cica are de gand sa o tina asa si saptamana viitoare). Pana sa ne imbracam, Georgiana a venit cu o sugestie reconfortanta pentru psihicul tuturor, semn ca dormise total neimpacata dupa eroarea meteo de ieri. "Pai sa merge la Niagara!" "Pai ploua!" "Pai ploua, dar nu mai e ceata!". Cu jumatate de gura, mai entuziasti, mai sceptici am zis: "Pai hai!". Si am plecat fara prea multe pregatiri pentru ca bagajele ramasesera nedesfacute de ieri. Ieri ne luaseram la noi haine mai multe ca in cazul in care mergeam cu vaporasul pe sub cascada sa avem cu ce ne schimba...Mere, banane...ramasesera in punga. Am mai pus cateva ciocolate, niste covrigi cu sare si o sticla cu apa. A plouat tot drumul, ba s-a si intetit pe traseu, pe masura ce inaintam spre destinatie. Cand am ajuns in oras (Niagara Falls), omuletii de ploaie erau cat roata masinii! Dupa ce am parcat, a aflat Bobi de la "taxator" ca putem lua niste pelerine gratis de la Table Rock, dar din parcare pana la Table Rock era de mers pret de toata marginea cascadei. Ne-a facut ciuciulete ploaia de eu am fost nevoita sa-mi iau fesul din cap si sa mi-l montez pe post de fular ca imi intra ploaia in gat. Pelerine gratis insa nu am gasit, se vindeau cu 2 dolari, dar problema nu asta era, ci faptul ca erau scurte, nu ne acopereau picioarele decat pana mai sus de genunchi. Dar, Bobi, baiat descurcaret, s-a invartit cumva si a reusit sa faca rost de trei pelerine de la niste oameni care se pregateau de plecare si care se pare ca nu mai aveau ce face cu ele. Ionut n-a vrut celofanul. Ne-a zis ca-i ajunge impermeabila. Asa ca le-am tras rapid pe noi pe cele de care am reusit sa facem rost si am iesit sa vedem cascada, cea pe care venisem sa o vizitam ieri, dar care s-a ascuns dupa pacla de ceata si nu a vrut nicicum sa iasa de dupa toata ziua. O minunatie!!!! A canadienilor mai mare si mai frumoasa decat cea a americanilor! Am facut poze, i-am rugat pe unii sa ne faca poze, am mai stat putin sa o si fotografiem din privire si am plecat sa ne luam cafea de la Tim Hortons ca ne inghetasera mainile de la stropii de apa care se prelingeau de pe pelerina de celofan direct in manecile de la geaca!

Cascada Niagara - marea cadere de ceata!!!

Dupa 20 de ore de condus incontinuu, prietenii nostri din Nova Scotia, ajunsi in Canada in aceeasi perioada ca si noi - doar ca acolea la vreo 2.000 km east, au vrut, inainte de a-si face somnul de revenire, sa vada centrul metropolei ontariene. Sa vedem zgarie-norii, sa comparam preturile, sa ne pozam ca oblicii, sa mancam o aripa, sa bem o bere...L-am asteptat pe Bobi sa termine cu munca pe saptamana asta, timp in care ne-am bronzat pe balcon la o tigara, la o vorba...A fost o zi de vara in toata regula, ardea soarele, cerul era senin, artarii infrunziti, ratonii slobozi...Noi, fericiti!
Prin centru, deja mi se simtea prin pori mandria mea de gazda. O faceam pe-a ghidul prin orasul pe care ma laudam ca il cunosc ca pe dungile din palma, desi, in dorinta mereu flamanda a lui Bobi de a manca o aripa picanta la St. Louis, am ratat toate intrarile in oraselul subteran. Cand am gasit, in sfarsit, una, erau deja inchise toate pravaliile. Cand am plecat de acasa s-a schimbat vremea. Ne indreptam spre turn si a inceput sa toarne cu galeata. Aceasta mentiune nu este aleatorie...
Dupa ce am vazut lacul, am vrut sa urcam in turn sau macar sa verificam programul de acces, dar ploaia ne-a oprit sub un tavan interesant luminat cu alb si maro. Turna deja cu cisterna, nu mai erau sanse sa se domoleasca. Nici aceasta mentiune nu este aleatorie. De pe la picioare, ne venea, printr-un grilaj din subteran, un miros ademenitor de fast-food. Mai bine mergem deci la o aripa. Au trecut pe langa noi doi pustani oblici cu doua sticle de Stalinskaya si cu tigarile sub nas. In tara asta, unde bautura are regimuri speciale, iar tigarile sunt ascunse dupa paravane din tabla. S-or fi gandit probabil ca daca le pitescin felul asta, copiii de chinez nu vor afla niciodata de ele!!!!!
Pentru azi aveam programata excursia la Cascada Niagara. For the first time. Desi e la numai 100 si ceva de kilometri de Toronto, eu cu Bobi nu am reusit sa ajungem pana acum, din motive de stres de instalare. Justificat sau mai putin justificat :). Eu ardeam de nerabdare sa vad caderea de apa. Ardeam de nerabdare. M-am trezit de dimineata, am bagat la cuptor niste aripi, Bobi a fost si la cumparaturi, Georgi si Ionut inca dormeau. Vremea...nu ploua, dar era ceata. Cand ne-am trezit nu se vedeau copacii din fata blocului de pacla, in vreo doua ore s-a mai ridicat insa.
Am plecat de acasa pe la 12. Pe drum...picura asa, din loc in loc...Daca e asa, avem vreme buna azi...Am oprit la un McD pentru ca pe mine, de emotie, ma treceau...transpiratiile. Am asteptat apoi la bariera un marfar ce aducea materie prima din SUA, un marfar care nu se mai termina. Era lung cat o zi de post....Pe la 2 am ajuns. Se auzea. "Naiagra Fols!!!!!!". Se auzea cum cade. Mi se parea ca se aude ca un motor gigantic, putin infundat.
O auzeam, dar unde e????. Nu vedeam un strop din ea. Era toata acoperita de ceata. N-am vazut in viata mea asa ceva. Mergeam pe margine, cu gaturile intinse pe dupa bara de protectie, poate, poate vom zari ceva, ceva. NIMIC. La un moment dat s-a vazut un vaporas, dar l-a inghitit pacla ca in Triunghiul Bermudelor. Copacii intrau unul cate unul sub val. Ceata era acum aici, acum dincolo. Acum vedeam Casino-ul, acum se albea totul. Hotelurile erau muscate si ele. Toate, rand pe rand. Noi eram tristi. Din lipsa de cascada, am inceput sa pozam lalele. Ziceam insa ca asteptam sa se ridice. "Stam pana la noua cand se da drumul la lumini". Ca doar am si platit parcarea pentru toata ziua :)).
Ne-am plictisit si de lalele, ne-am indreptat catre oraselul turistic. Am intrat la un Ruby Tuesday sa mancam un hamburger si sa mai treaca timpul...Ospatareasa a parut foarte surprinsa ca nu am reusit sa vedem cascada, semn ca ea isi vedea de munca ei, probabil, pentru ea, trecuse de mult timpul cand o impresiona caderea masiva de apa care deliminteaza Canada de SUA. "E mereu asa ceata pe la voi?", o intreaba Bobi. "Niciodata", ne raspunde. Sigur ca da...Dezamagirea ne-a trecut repede ca ne-am gasit distractii si prin alte parti. In zgomotul cascadei, pe care, de ciuda, l-am si ignorat apoi :)
A fost o zi senzationala!!! Ne-am simtit bine, ca intre prieteni si asta e tot ce conteaza! Chiar daca nu ne-am atins obiectivul, ne-am hotarat sa o facem in zilele urmatoare! Cu atat mai mult cu cat Niagara Falls - orasul - chiar ne-a placut foarte mult. Canada are cu ce!!! Asta mi-a adus aminte de mentiunea unei amice din British Columbia - cu 13 ani pe aceste taramuri - care mi-a zis ca ajunsese sa se intrebe la un moment dat ce a facut ea oare in alta viata ca sa merite sa spuna ca minunea asta de tara este casa ei?

miercuri, 11 mai 2011

astept musafiri.

Mama, ce lenesa am fost in ultima vreme :). Eh, am fost si bolnava (era un banc asta - dar nu-l mai stiu, Cri il stie). Adevarul e ca m-a prins un curent de m-am umflat toata. Am avut o tentativa de a merge la doctor, dar eu nu prea ii am la inima. Si ca sa scap, ce credeti ca mi-a dat prin cap - asta ca sa va dati seama ca m-a atins si acolo?... Sa ma doftoricesc singura. Mi-am pun sare calda la ureche sa nu ma mai doara!!!!!!! Asa-mi facea maica-mea cand eram mica, numai ca eu n-am stiut s-o manuiesc bine si am imprastiat-o pe toata prin casa, de a ajuns sa ma intrebe Bobi daca mi-a curs sare din ureche?

In rest, treburi canadeze. A trebuit sa dau niste telefone la fratii quebecoshi si i-am luat in franceza ca sa ii flatez. Engleza insa e pe tarlaua ei acum si unele din mesajele mele sunau in felul urmator: "Le message que j'ai vous sent la semaine derniere" :)))). Cata apa oare trebuie sa mai curga pe Dunare ca sa imi revin si eu odata?

In orice caz, stati pe-aproape ca eu imi astept musafirii din Halifax. II duc sa viziteze Cascada Niagara pe care eu nu am vazut-o inca! :))) si o sa expun impresii. Cu prietenii pe de malul Oceanului e poveste frumoasa si mor de nerabdare sa o zic la lume, dar nu acum. Dupa ce ajung. Aproape 2.000 de kilometri au de parcurs. De fapt, in Canada, distanta nu se masoara in kilometri, ci in ore. Asta e unul dintre primele lucruri cu care s-a laudat ofiterul de emigrare la primele noastre vizite la ambasada de la Bucuresti. Cica in 20 de ore ma suna la interfon.

duminică, 8 mai 2011

la jumatate de an...

La Londra, spre Toronto
Usa deschisa la balcon, geamurile deschise la dormitor coroborat cu gaura de aerisire din baie, toate au conspirat si m-am ales cu un ochi de chinez, o galma cat toate zilele in gat si o durere adanca in ureche. Toate pe partea dreapta. Dimineata m-am trezit cu gandul sa vizitez un doctor, la Main Street, cel mai aproape, dar iesind si vazand asa vreme frumoasa afara, am deviat traseul si am ajuns la Zellers dupa oua si ceai de musetel. 

>

Prin urmare, cu gandul unei calatorii pe viata, zilele acestea se fac 6 luni de cand am pus prima data piciorul pe frunza artarului. A trecut jumatate de an, perioada pe care mi-am propus azi sa o rememorez, privind de la acest calculator in spate si nu pas cu pas inainte, asa cum am facut pana acum. Privirea de la departare inapoi, temporala, da o alta dimensiune a lucrurilor, una mai rationala, mai departe de patimi, de bucurii si tristeti de moment. Am tinut acest jurnal in mod special pentru mine, dar l-am facut public pentru a reusi sa nu renunt la el. De-a lungul timpului, din anumite motive, am avut nenumarate tentative de a pune stop, de a ma muta intr-un file privat pe laptop si de a-mi destainui frustrarile, reusitele si nereusitele, de a-mi ordona gandurile haotice, de a ma mana inainte, de a invata sa nu-mi uit greselile...Am vrut sa fiu optimista, naturala, sa ma joc frumos cu viata, am vrut sa fiu asa cum inteleg ca trebuie sa fiu, desi nu intotdeauna mi-a iesit. Dar nu m-am mutat in file pentru ca am cateva persoane, putine la numar (dar ce-i putin e si bun), care ma viziteaza zilnic la domiciliul actual si asta ma face sa ma gandesc ca reusesc sa le transmit ceva. Am inceput, initial, acest blog si pentru cei pe care i-am cunoscut sau m-au cunoscut in Romania, desi nu m-am raportat nicio secunda la asteptari exterioare. Riscant...pentru ca, in acelasi timp, nu am vrut sa dau nici motiv de judecare nimanui. Pe parcurs nu mi-a mai pasat nici macar de asta. Am inteles ca nu scriu pentru judecatori, ci pentru oameni destepti care au inteles ca o viata de om trasa la judecata nu face pe nimeni fericit. Un simplu principiu moral al utilitatii. Nu am ajuns in Rai, m-am mutat doar in alta parte si, potrivit motto-ului cu care am inceput, toate ale mele le port cu mine.

 >

Discutiile despre calatoria in Canada au inceput intre mine si Bobi cu mult timp in urma, s-au intensificat insa in 2009, atunci cand Romania a inceput sa o ia rau la vale, iar noi, doi tineri neavand pe numele nostru altceva decat buletinul, nu stiam ce se va alege de viata noastra in astfel de conditii. Plecarea era atunci doar o idee trasnita, fara constientizarea efectiva a vreunei impliniri. Nici nu ma visam plimbandu-ma prin verdeata canadeza, nici dandu-ma cu sania prin zapezi, nici admirand cerul cu nori alergatori prin nordul extrem al continentului american. Nimic din toate acestea. Era doar o idee fara vreo proiectie concreta. La inceput, atat de trasnita mi se arata ca nici nu ma sinchiseam sa-mi bat prea mult capul cu ea. Am completat insa impreuna actele si le-am trimis, in noiembrie 2009. De doua ori gresit. Nu am dat niciun ban agentiilor capusa, sa ne traga si astia pe sfoara asa cum fusesem trasi de atatea ori pana atunci. Doar am platit de doua ori posta degeaba. In martie 2010, dupa a treia incercare, am primit acceptul si invitatia de a inainta actele la ambasada. Asta a fost inceputul. Ideea trasnita incepea sa prinda contur in realitate.
Pe mine ma apuca greata din ce in ce mai mult in fiecare dimineata cand ma pregateam sa plec la munca. Ma uitam in oglinda si ma intrebam de una singura pe mine insami...de ce dracu mai pleci de acasa? Te-ai obisnuit asa...Stiam ca viata mea e in alta parte, dar habar nu aveam in ce directie sa-mi indrept privirea pentru a pleca in regasirea ei. Asa ca, din mai, avand un dosar eligil pentru o viata mai buna, mi-au venit ganduri de demisie. Imi anuntasem colegii ca mi-a venit gandul de duca departe, asta si ca sa-mi justific lipsa totala de chef care ma apucase in ultima vreme. Deja visam, nu ma mai puteam concentra la sindicalisti, profesori, poluare pe Dambovita sau nori de cenusa vulcanica. Abia in iulie insa am pus punct la tot. Eram la munca, am iesit la o tigara, m-am asezat singura pe bordura din spatele transformatorului si mi-am zis: gata, cand intru, urc la HR sa mi-o depun. Fara intrebari, fara remuscari, doar cu un pix si o foaie model scoasa de prin maruntaiele intranetului. Lasam astfel in urma oameni alaturi de care am crescut o buna bucata de vreme. Cu unii am ramas prietena, cu altii, in bune relatii, iar de altii nici nu am vrut sa mai aud. Ca nu am vrut sa mai aud era semn ca voiam sa-i uit. Nu sa-i iert, ca nu-i iert decat pe cei de care imi pasa, sa-i uit pentru ca imi erau absolut indiferenti. Si, in general, iert mult. O gena mostenita de la bunica-mea, pe care am pierdut-o in acelasi an in care am plecat, moartea careia mi-a marcat tot. Acum, mirosul de iasomie si culorile de ochiul-boului mi-au mai ramas de la ea. Sa ma mai uit din cand in cand si in jos pentru ca talpa bocancului meu sa aiba timp sa ocoleasca gandacul Maicii Domnului, ea mi-a zis.

>

In redactie la Adevarul, cand lucram la Verde
Prietenii de la Verde plecasera intre timp, isi gasisera rostul prin alte parti, prin alte lumi. Ramasesem singura si-mi era teribil dor de ei. Atunci mergeam acasa, apoi, nu am mai mers decat la serviciu. Adunasem suplimentele in care am scris aproape in fiecare zi, numar cu numar, si le depozitasem intr-un colt din garsoniera inchiriata din Bucuresti. Imi faceam bagajul si mi-am trecut fiecare numar prin mana in ideea de a le aduna pe toate intr-un maldar legat cu sfoara, care urma sa ajunga in mansarda de acasa, alaturi de caietele mele de istorie din clasa a patra. Si-acum imi aduc aminte, era tarziu, dupa 12 noaptea, aveam geamul deschis, Mitica, motanul, era langa mine, iar eu zambeam sau radeam in hohote la paginile cu fluturi si broaste raioase pe cale de dispartitie. Cat de frumos fusese totul! Din tot ce a fost dupa nu am mai pastrat nimic.

 >

La mare
Transfagarasan
Am plecat la Husi in august si de acolo, la munte si la mare cu fratii. Nu mai aveam program, nu mai aveam nimic. Nu mai aveam trecut, nu mai aveam viitor, respiram doar aerul liber si fara directie al prezentului. Nu mai exista nimic, iar Canada era in continuare un nume fara contur de care urma sa imi leg un viitor indescifrabil. In august, m-am bronzat pe sezlongurile de plastic ale plajei din Mamaia, o plaja jegoasa si plina de alge puturoase la intalnirea cu marea. Ieseam dimineata din casa pe care o inchiriasem in Constanta si mergeam singura sa citesc pe plaja, lasandu-mi fratii, prietenii si prietenele fratilor sa doarma, obositi fiind dupa noptile petrecute in club, unde mie nu-mi placea sa merg. De la mare am plecat spre Transfagarasan si m-am uitat de la Balea in jos la bucatica de Romanie pe care urma sa o las acasa. Pacat ca jos nimic nu se mai vede ca de aici, de sus.

 >

Mitica
L-am pierdut apoi pe Mitica. A fugit tocmai cand eu ma interesam cum e procedura pentru calatorit cu animalele pe avion. L-am asteptat. Degeaba. Ramasesem doar cu amintirea hoinarului negru care-si gasea casa in fiecare seara. Citeam pe iarba din fata casei, era deja inceput de septembrie. Voiam sa invat pe de rost poezii ale lui Nichita Stanescu.

>

La Dejani
Am plecat apoi la Fagaras si ne-am petrecut toate weekendurile la o cabana din Dejani printre munti, prieteni si sticle de vin. Aveam deja viza, dar Canada era doar motiv de petrecere. In afara de steagul pe care eram in stare sa i-l recunosc, ce stiam eu despre tara asta spre care urma sa fac cotitura? Ceea ce trebuia sa fie o cotitura, era in acele momente doar un punct terminus, un prezent, un pahar de vin rosu si o tigara mentolata.Intre timp, ne cumparasem biletele de avion pentru data de 10 noiembrie. Tot intre timp mai mutam hainele pe care urma sa le luam la noi dintr-un geamantan in altul. Mai luam o poza, mai puneam si o carte, ba niste periute de dinti (intotdeauna periuta de dinti :))) ca in povestea lui Jerome Jerome :)). Daca in weekend petreceam, in timpul saptamanii ma mutasem in pijamale sau de pe un scaun pe altul prin casa. Parintii se agitau cu bagajele, se ingrijeau de cele trebuincioase drumului lung...dar ce mai contau toate alea atunci cand drumul nostru era lung cat toata viata? Noi eram calmi si pentru ca nu ne puteam gandi la Canada, nu ne gandeam la nimic. Stiu doar ca imi spuneam ca eu imi voi gasi de munca in prima saptamana dupa aterizare. Atat de multa minte de calator aveam atunci...Si cand ma gandesc ca totul se intampla cu numai jumatate de an in urma....

>

Azi
Am scris ce s-a intamplat apoi pas cu pas si nu mai reiau. Spun doar atat. Nu mi-am gasit de munca in prima saptamana, nici in a doua, nici macar in prima luna, nici macar in primele doua luni. Eu fusesem jurnalist in Romania. NU stiam sa fac, practic, nimic. In plus, nu cunosteam pe nimeni in Canada. Iar locurile de munca se obtin, in cea mai mare parte, prin cunostinte (adica relatii). Engleza ma sufoca. Cand am plecat de acasa o stiam. Cand am ajuns printre vorbitori nativi mi-am inghitit-o. Engleza a inceput sa functioneze bine abia dupa vreo trei luni. Timp in care am mers la un curs in hospitality, nu pentru ca ma omora pasiunea, ci pentru ca a fost cel mai la indemana curs pe care il puteam face in acele momente astfel incat pe CV-ul meu sa scrie si Canada, nu numai Romania. Nu m-a ajutat la nimic. Am primit doar un certificat. Asta se intampla in ianuarie si februarie. Stresul era de cosmar, la propriu si la figurat. Banii se duceau, nimic nu mai intra. In plus, eu nu ma puteam desprinde de casa. Simteam nevoia sa comunic tot timpul cu Romania. Dar a venit ziua mea si Bobi, de ziua mea, si-a gasit de munca in domeniul pe care l-a practicat acasa - inginerie constructii. E inginer, bun pe meserie si pasionat. Un om pragmatic care a stiut intotdeauna ce are de facut. La sfarsitul lui februarie, eu am terminat cursul. Dupa care am avut un gap de o luna. Martie a fost cea mai crancena luna din ultimii 10 ani. Aveam pur si simplu impresia ca nu-mi iese nimic. Pusesem sute de CV-uri, nu ma suna nimeni. O luam, la propriu, razna. Transformam orice secunda intr-o tragedie. Nu mai faceam fata presiunii. Canada imi parea odioasa. Era iarna, plina de zapada, cu un vant in stare sa spulbere orice vis. Dar mintea mea nu a functionat niciodata cu conceptul tragediei. Cautam toate resorturile la dispozitie sa-mi indulcesc momentele. Ma refugiasem in carti, in bucatarie, in gandurile marete pe care le aveam. Pe care le-am avut dintotdeauna. Si am inceput sa merg la biblioteca. Voiam sa ma apuc de scris. In mijlocul disperarii. Incercam in acelasi timp sa ma amagesc ca am rabdare. Francisca, la anu' pe timpul asta vei fi cel mai fericit om de pe pamant. Canada nu distruge sperante. Le creeaza! S-a terminat martie, s-a dus pe apa sambetei si a murit. Pentru ca la inceputul lui aprilie am fost chemata la Greenpeace. Si a venit primavara!

Va urma

joi, 5 mai 2011

avioane scriu pe cer

Kim si Ianosh au infrunzit :).
Nici Canada nu mai e ce-a fost odata...Imi povesteau oamenii ca, in anii din urma, vitrinele magazinelor si geamurile restaurantelor cadeau sub afise de genul "Help wanted" sau "Hiring now". Astfel de joburi erau foarte bune pentru imigrantii incepatori care nu prea inteleageau cam din ce parte bate vantul prin Canada... Acum, rar vezi astfel de afise si nici acestea nu mai sunt ce-au fost odata. Oamenii imi povesteau ca inainte erau multe si cine le cerea le avea. Acum, degeaba vezi pe geam vreun afis HW scris cu carioca neagra pe hartie de xerox. Esti unul dintre cei multi. Ai voce, ai talent? Treci astfel mai departe, abatut, cu privirea in jos, cu buzele stranse, si nu m-ar mira ca unora sa le fi trecut prin cap sa smulga afisul pe de geam si sa si-l lipeasca in frunte. Eu am avut o intamplare petrecuta chiar in prima luna in Canada, atunci cand zapada imi era pana la genunchi si gerul imi ingheta sangele in vene. Am trecut pe langa un restaurant grecesc cu afis in geam. Am intrat si i-am zis unuia de butona la un calculator ca ma intereseaza anuntul. A zambit. M-a intrebat: "Do you wanna be a cook?" "Ohhhh, no, no, a dishwasher". Asta mi-a venit in minte, asta am zis. "Do you have any experience?"..."As a cook?". "No, as a dishwasher." "Ohhh, yes, I have some experience" (punand la socoteala vasele pe care le spalam acasa). Dupa aceasta conversatie, mi-a sugerat, cu acelasi zambet frumos, sa ii trimit un CV pe mail si ramane sa ma contacteze. Asta a fost tot. Nici nu am mai asteptat telefonul lui. Stiam ca nu ma vor suna niciodata asa cum, de fapt, s-a si intamplat.

Astazi, am avut un interviu pentru o pozitie de customer service. Acel part-time in cautarea caruia ma aflu. Stabilit pentru ora 1.30. Chit ca voi plictisi lumea pe aici, voi povesti tot. Eram imbracata professional - asa mi s-a sugerat in mailul de directionare. Camasa alba, fusta neagra, cizme lungi, parul prins, parfum discret din stima pentru alergici...am iesit din casa, am chemat liftul, am coborat, in fata blocului insa am constatat ca nimic nu avea contur in jur...imi uitasem ochelarii acasa. Si imi si legasem de gat o esarfa grena ca sa fie ca ei. Esarfa mi-o legasem si pentru ca, inainte de a iesi, observasem, la o ultima uitatura in oglinda, ca gulerul camasii mele era plin de fond de ten. Ma frecasem cu fata de el. Si am zis sa arunc gunoiul sub pres, ce mai puteam face atunci? Am stat o secunda locului, dar am facut apoi pasul inainte. Daca interviul va fi intr-o incapere mica, iar el/ea aproape, nu am nevoie de ochelari. Numai bine, ma voi uita in ochii lor, asa cum scrie la carte, fara sa ii vad :). In drum spre sediu, trebuia sa trec si pe la o chineza sa-mi scoata resume-ul la imprimanta. Aproape de chineza insa am avut o revelatie. Poc, venita din senin, fara nicio legatura cu gandurile anterioare. Mi-am dat subit seama ca eu nu stiu exact numarul strazii unde era localizata firma. Il cautasem pe googlemaps, tineam minte ca e 1856, dar creierul incepuse sa-mi joace feste. Nu-mi mai dadeam seama daca numarul era cel al strazii de azi sau fusese cel al strazii de ieri. Am stat o secunda, de data asta insa am dat un pas inapoi, gandindu-ma astfel: daca merg inainte si nu stiu numarul strazii va fi acelasi lucru cu a nu mai ajunge deloc. Asa ca m-am intors, nu inainte de a ma baga in viteza. Am alergat pana era sa-mi dau suflarea in cizmele pe care nu le mai suportam. Coafura s-a dus dracului, nu a mai rezistat la zdruncinaturile picioarelor carora le ajunsesera genuchii pana in gat. Zburdam prin iarba parcului ca un tzap.

Era 1856. Macar mi-am luat ochelarii. Dar a inceput timpul sa ticaie marunt si asurzitor. Fiecare secunda ca o picatura chinezeasca. Eram inca in fata blocului, mai aveam 45 de minute pana la ora stabilita, trebuia sa imi scot si resume-ul si sa si ajung cu un sfert de ora mai devreme. Ca sa dea bine. Am luat-o iar la sanatoasa pana la "imprimerie", am rezolvat-o in 5 minute si apoi tai-o spre metrou, oarecum resemnata ca oricum il voi pierde. L-am pierdut. Eram pe scara si i-am vazut curul cum i se indeparteaza, lasand peronul pustiu, ca mintea mea. M-am asezat pe banca sa-mi trag sufletul. A venit metroul. Ridicandu-ma, am constatat ca fermoarul fustei imi era deschis, si nasturele la fel, statea agatata doar intr-o prinsatoare din aia de au si sutienele. Iar captuseala fustei, captuseala, pe care ar fi trebuit sa o simt pe picior, o simteam pe spate. Mi-am ridicat fermoarul in fata oamenilor ce se zareau prin geamul metroului si am fugit, apoi, la vagonul urmator, ca sa nu-i mai vad si sa nu ma mai vada. Captuseala...o rezolv mai tarziu.

Cu 20 de minute inainte eram in fata sediului, doar ca, atunci cand mi-am trecut mana prin par ca sa-mi indrept bretonul ciufulit si mi-am dat capul pe spate, am vazut vreo 7 avioane care scriau pe cer. Scriau cu fum..."TOO" si "DEAR"- doar asta am descifrat. Un singur stres mai aveam atunci: faptul ca nu-mi luasem aparatul foto cu mine sa surprind minunatia. Am avut timp sa ma uit si dupa avioane deci.

Dupa toata aceasta pregatire mai mult sau mai putin pregatita, interviul a durat 5 minute, poate si mai putin. Mi-a zis ca asta a fost doar primul. Si ca maine, la 1 pm, urmeaza sa il am pe adevaratul. Aha. Nici nu mai stiu ce m-a intrebat, stiu numai ca i-am spus si lui de avioane. I-am spus sa iasa sa le vada ca e foarte interesant spectacolul. Inainte de a intra eu, iesise una de la interviu si dupa ce am iesit eu, a intrat alta. Una dupa alta, una dupa alta...Principiul benzii rulante. Si am cazut in dezamagire putin. Habar nu am de ce. Doar stiu ca nu-s singura. Mai sunt o mie, un milion, un miliard care poftesc. Dar, ca omul...un pic dezamagit de realitate. Mi-a trecut.

miercuri, 4 mai 2011

zile de rahat

Tocmai m-am intors de la intalnirea lunara cu voluntarii Greenpeace. Daca nu era intalnirea din seara asta care sa ma mai fericeasca nitel pe ziua de azi, cred ca o luam direct spre lac cu ganduri sumbre de plonjare. Ieri am fost voioasa. Am avut interviul oficial cu stafful Gp si am devenit oficial internul lor. Deja am sarcini si schedule, nu mai e ca in aprilie. In prima luna m-au observat si am facut multa munca in strada impreuna cu voluntarii. Dar a fost frumos oricum. Iar acum e si mai frumos. Asa cum am mai scris, mai mare dragul sa lucrezi cu oamenii din organizatia asta. O zi ca un film horror cu happy-end. Happy-end-ul li-l datorez lor, ziua de rahat s-a datorat unor cauze conspirativ-rautacioase, cu misiunea-target de a ma invata minte. A vrut sa ma puna la pamant, dar extraterestrul conspirativ e prost rau daca nu a inteles pana acum ca nu are cum s-o faca. Pentru ca m-am imunizat, ba extraterestrule!

Am avut o zi in care am facut tot felul de calcule si ecuatii fara niciun rezultat. Cam asta era sentimentul general. Calcule pe ceas. E 12.45 pm, fac 20 de minute pana in nord, dincolo de autostrada. Asta daca prind imediat metroul. Chiar un sfert de ora ca nu-s lungi statiile pe linia galbena. Daca ajung acolo la 1 pm, am jumatate de ora sa fac sondajul, inca 20 de minute pe drum, inapoi, pana la metrou. Dar eu ma grabeam si acele ciudate legi ale pusul impotriva doar de ciuda au facut sa ratez tot. Nu numai metroul, ci si drumul de intoarcere. In fine, acesta-i doar plastic de decor, sa intru in paine si sa povestesc ce am de povestit deci.

Eu acum sunt in cautarea unui part-time. Pe langa Gp mai pot face, cateva ore pe zi, si altceva. Prin urmare, am aplicat prin diverse locuri, prin diverse catune - relatii cu customerii, fabrici, uzine, magazine, restaurante tailandeze, libaneze, cafenele, buticuri, patiserii - tot ce a picat. Inclusiv agentii de recruteaza oameni pentru reclame. Print, TV, brosuri, flyere, orice. M-au sunat doua agentii care se ocupa cu astfel de recrutari si vreo 3 neni cu accente care mai de care de prin alte sectoare. Mi-am stabilit cu ei interviurile pe zile, ore, astfel incat sa nu incurc socotelile, sa nu incalec lucrurile, sa mearga totul struna. Primul a fost azi. La ora 3 stabilit. La ora 5 punct trebuia sa fiu la Gp. Intr-un val-vartej du-te-vino, am reusit totusi sa ajung la ora de comun stabilita, cu precizie elvetiana. Pentru ca nu-mi place sa intarzii. Dar nu-mi place sa intarzii pentru ca nici nu-mi place sa astept. Sediul agentiei era vizavi de un santier, intr-un shkrep de casa cu un shkrep de sigla. Anyway, go ahead! Am batut usor in usa si am incercat sa o trag cu finete. N-am putut sa o deschid, mi-a deschis un tip mulatru de suparare, care la intrebarea mea politicoasa "how are you today?", mi-a raspuns "I don't work here". "Ok". Ca sa aflu ca el era programat pentru un interviu la ora 2.30. Dar era 3 si el era inca in antreu, asteptand sa iasa omul de dinaintea lui. Era, in plus, nervos ca trebuia sa plateasca parcarea mai mult decat planuise. Am facut rapid o socoteala in cap si mi-a dat ca daca si pe el il tine o ora, atunci eu voi intra cel mai devreme pe la 4.30. Inadmisibil. Si mi-am zis ca astept un sfert de ora, dupa care plec, macar sa-i vad fata aluia cu care am vorbit la telefon si sa plec dupa, ca sa i-o dau asa la obraz. Pe la 3.30 iese managerul, dupa cum s-a prezentat. Cred ca era indian la origine. Numele nu i l-am retinut. Niciodata nu retin niciun nume cand fac cunostinta cu cineva. Si nici nu mai intreb dupa. Ma bazez ca-l voi auzi cumva, cumva de la altii. Am avut un bad feeling cand l-am vazut, dat, cu siguranta, de prejudecata mea conform careia lasand oamenii sa te astepte, fara sa-ti ceri scuze, fara sa-ti pese ca poate ceilalti mai au si copii acasa, inseamna ca esti nesimtit. (Exista riscul ca nesimtirea manifestata in mod repetat sa creeze trasaturi faciale distincte. Si se vede.) Prin urmare, al doilea feeling gaunos de cand intrasem in incaperea aia. Pentru mine sunt simple semnale, de disconfort, cum ca nu am ce cauta acolo. Ne-am dat mana, i-am multumit pentru invitatie, i-am spus insa ca timpul meu a expirat, mi-am cerut scuzele de conjunctura, m-am ridicat si am plecat. Punct si de la capat. Maine, adica, de la capat!

luni, 2 mai 2011

teren

Azi a fost zi de garda prin oras. Teren. Am umblat dupa pesti morti sa le numar solzii. Mai in gluma, mai in serios... Si mi-am rupt picioarele alergand dintr-o parte in alta, dar m-am si distrat cu aparatul de fotografiat si mi-am luat pauza de masa pe malul lacului. In plus, am primit intr-o singura zi trei invitatii la interviu, desi eu eram dusa, cu treaba. Ma cauta moartea pe-acasa si eu admir, gura-casca, magnoliile prin oras. Habar nu aveam de unde ma sunau oamenii. Eu am depus CV-urile la gramada si am uitat de ele, desi am invatat din carti ca nu e frumos sa te sune angajatorul si tu sa nu stii de unde sa-l iei. Nici nu ma intereseaza ce-o sa iasa la interviuri, dar de onorat, am de gand sa le onorez pe toate.






duminică, 1 mai 2011

duminica si nori

Din motive strict practice eu nu am mai citit nicio carte in limba romana de cateva luni bune. Ieri, vrand sa-mi trag in poza bookmark-ul am dat de cartea lui Henry Miller, de-acum prafuita, asezata pe raftul de jos al unei noptiere, aceeasi pe care mi-am asezat, inca de cand am venit, poze in rama de la nunta lui frate-miu si vaza chinezeasca cu pahare primite de la Cri chiar in seara de dinaintea plecarii. Dorm cu ele la cap, desi uneori nu le bag in seama cu saptamanile. Le stiu bine acolo, m-as revolta insa daca m-as trezi in vreo dimineata si n-ar mai fi nimic langa pat. Revenind la carte (v-am mai povestit despre ea; e aceeasi carte pe care mi-a cumparat-o matusa-mea din aeroport la cererea mea extresa de a-mi face un cadou ca sa nu plang), am deschis-o la intamplare si am recitit pasaje de pe ici, de pe colo, n-are importanta daca citesti cartea lui Miller, ultima din trilogia "Rastignirea trandafirie", de la cap la coada sau de la coada la cap, de la mijloc spre final sau invers. Nici macar ca e ultima sau prima nu are importanta. Desi au o logica cronologica, aceasta e in plan secund. Atunci cand un autor reuseste sa-mi sopteasca ceea ce si eu am gandit candva, atunci cand imi vine sa sar in sus din pat spunand, empatic, ca si eu as fi putut sa spun la un moment dat ceea ce el, cu infinit mai mult talent, a scris, atunci, pentru mine, un cititor oarecare, cartea e buna si autorul asijderea. Cand ma emotioneaza, cand ma face sa-mi contopesc sufletul in randurile lui, cand ma confirma, cand ma legitimeaza, atunci pot spune ca nu mi-am pierdut cu el vremea degeaba.
Am citit cateva randuri si m-am gandit la viata pe care a ales sa o duca acest american, viata pe care si-a descris-o in propriile carti, o viata la care multi, poate, viseaza (multi din cei care i-o inteleg), dar prea putini au indrazneala si intelepciunea sa si-o si asume. Un hoinar fericit.
Nu m-am maturizat suficient, am inca tendinta de a ma lasa influentata de randurile cartilor si de a le transpune in ganduri despre lumea in care traiesc, desi lumea in care traiesc vrea sa-mi dovedeasca in fiecare zi ca nu am dreptate. Nu exista poezie, nebunule! Lumea moare de foame. Uneori nici nu stiu ce sa mai cred.

O mostra clasica a la Miller: " Cand m-am apropiat de biblioteca de pe Fifth Avenue, colt cu 42nd Street, m-am pomenit cantarind argumentele pro si contra initiativei de a ma face lustragiu de ghete. Ma intrebam de unde dracu' imi venise asemenea idee. Ma apropiam de 40 de ani si ma gandeam sa lustruiesc pantofii altora. Cum o mai ia razna mintea mea!"
si
"Orice scriere care va purta semnatura mea va fi marginala, periferica: trancaneala unui idiot care se chinuieste sa inregistreze zborul hoinar al unui fluture...Si totusi e reconfortant sa stii ca poti fi ca un fluture".

Azi am avut o duminica absolut trandava. Din cauza vremii. Am dormit de trei ori profund si adormita am fost toata ziua. Ma opream in mijlocul lucrului, de exemplu, in plin proces de taiere a cartofilor pentru salata si ma duceam sa ma culc. Ma intindeam pe canapea, dand telecompanda la o parte cu piciorul sau punandu-mi piciorul direct in castronul cu chipsuri. Visam secvente in continuarea discutiile de pe messenger sau a comentariilor de pe facebook. Adica aveam un somn agitat, in urma caruia ma trezeam deodata si ma duceam direct sa-mi termin treaba. Si tot asa :).

pituca

Azi mi-am luat masina de facut paine. Mi-au sugerat multi c-ar fi utila pe aici. Sunt destui care obisnuiesc sa o foloseasca. Miroase deja a pituca de casa. Gata, nu ma mai duc la arabi sa cumpar hartie din aia creponata de vind ei la magazinul lor unde miroase a cofetarie comunista. Erau cel mai aproape de casa si ma obinsuisem sa iau de la ei, desi mi se topea felia in branza de la sandvish de moale si plina de gauri cum era.
Niste rachete de tenis pentru jucat pe peluza din fata blocului am mai urmarit in cele doua ore de plimbari prin Canadian Tire, de unde am plecat acasa cu un tzol si doua forme pentru biscuiti ursuleti si inimioare. Inimioarele nu le-am ales eu. Ne-am intors apoi dupa masina. E amuzanta viata prin Canada. Inca simt ca nu ma pot lua in serios si nu stiu cat are de gand sa ma mai tina asa :). De fapt, serios, nici nu prea vreau sa ma mai iau vreodata in serios. E mai bine asa (asta e o intreaga discutie - in timp ce scriam ma gandeam la luarea in serios si frica, luarea in serios si lipsa de intelepciune, wisdom...). Eh, n-am acum chef de filozofeli nocturne ca visez urat. Pofta buna! Pita-i buna :).