Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 25 martie 2011

un mic adevar despre mine

Eu trec acum prin cea mai aberanta perioada din toata viata mea de pana acum. Niciodata nu mi s-a parut mai dificil decat azi sa iau niste decizii. E o perioada cruciala si nu vreau sa o ratez. Din acest motiv nu stiu pe ce talere sa pun variabilele astfel incat balanta sa incline doar in favoarea mea. Tot ce scriu pe blogul asta sunt chestiuni puerile, artificii total neimportante ale vietii de zi cu zi. Cu adevarat, zilele mi le duc intr-o lupta cumplita cu mine insami. Mai mult ca niciodata. Din exterior, am o viata care se vede bine. Prin proprii ochi insa, care vad toate ungherele de dupa cortina, ea e mai confuza ca niciodata. Se manifesta si la nivel fizic, printr-un nod in stomac. E un nod material si apasator. Uneori cu multe lacrimi. Pe care au reusit sa mi le vada si oameni pe care i-am intalnit pentru prima data si doar o data in viata. In fata carora am fost sincera si pentru ca am fost sincera nu m-am mai putut abtine. Am plecat de la interviuri si m-am plimbat printre zgarie-nori cu lacrimi in ochi, intrebandu-ma ce caut eu aici? Nu era locul meu. Si nu-mi era mila de mine, ci-mi era mila de ei. Poate parea pretios (nu gasesc alt cuvant) tot ce scriu aici, e doar un moment de sinceritate pentru mine si pentru ce-i care vor sa-l ia ca atare. Fleacuri pot scoate din penel oricand...dar nu ma ajuta la nimic.
Inainte de a pleca, o fosta colega din Romania mi-a zis ca la varsta mea, am timp sa o iau literalmente de la 0 cu toate. Ii dau dreptate, doar ca acest 0 nu e acelasi 0 de la 18 ani. Atunci puteam sa ma bag cu capul inainte, sa ma intorc, sa pornesc din nou, acum situatia nu mai e deloc asa. Si nu e la mijloc doar o chestiune de timp, cum ca nu ar mai fi timp sa ma intorc, ci e mai degraba o chestiune mentala. Eu nu mai sunt acum doar un absolvent de liceu care nu stie foarte bine cum ar trebui sa arate viata lui pentru ca nu stie foarte bine despre el prea multe, fapt pentru care merge spre ceea ce-i suna mai bine. Eu am terminat o facultate, am in spate cativa ani de munca si mai mult decat atat o imagine suficient de clara despre mine in lumea asta. Acum stiu foarte bine pentru ce sunt si ce caut pe aici, doar ca in momentul de fata, realitatea imi pune la dispozitie atatea variabile si ma constrange intratat incat simt ca nu ma simt in stare sa dezleg toate sforile atat de ciudat innodate. Am, din pacate, un mare minus. Nu am deloc constiinta banilor. Nu pentru ca nu stiu pe ce sa-i cheltuiesc, ci pentru ca nu stiu cum sa-i fac. De fapt, problema mea e ca nu ma intereseaza sa-i fac si de aici toate incurcaturile. Am zilnic activitati in care imi investesc efectiv tot timpul. Dar acest timp nu inseamna bani. Iar daca nu scriu nimic despre aceste activitati e doar pentru ca sunt ale mele, neinteresante pentru altii, poate de neinteles si nu simt deloc nevoia sa fac pe cineva sa le inteleaga. Tocmai le-am sugerat parintilor: "nu mai faceti planuri pentru viata mea!", desi ei m-au sustinut cat au putut si in ce am facut, si in ce n-am facut.  Citesc in foarte mare parte din timp si scot zilnic note din carti precum how to write your own book. Nu-mi aduce niciun ban. Doar o satisfactie pe care nu o pot vinde pentru nimic in lume. Vreau sa  ma inscriu la Facultatea de Filosofie. Facultate pe termen lung si pentru toata viata. Cu acest gand am plecat din Romania. Eu nu ma intreb cu ce voi trai, dar ma intreaba altii. Si eu ce sa le raspund? Cu satisfactia pe care nu mi-as vinde-o pe nimic? Si de ce ar fi o asa de mare retinere in a spune pe fata, da, vreau sa scriu, decat sa spun ca ma visez CEO la cea mai mare banca din Canada? Doar pentru ca increderea in propria mea persoana e prea mica sau mai mult si mai grav, increderea celorlalti in persoana mea e si mai mica sau nu exista deloc? Pana la urma nu-mi raman decat doua optiuni care au rezultate extrem-opuse: ori imi canalizez energia in propria incredere si trag cat se poate si pana unde se poate, ori ma incred in ceilalti. Retinerea vine din urmatorul paradox: oricat de idealista as fi, sunt in acelasi timp extrem de rationala. Iar dificultatea vine tocmai din aceasta pendulare. Pana la urma, sunt cel mai normal om de pe pamant, ca fiecare de altfel. Ca nu am talent nu mi-o poate spune inca nimeni. Nici macar eu. Si uneori imi spun ca nici nu-mi trebuie talent. Mi-e suficient ce am.
Vad doar un zid intre mine si ceilalti, un zid care ma izoleaza ca intr-o cetate in care, desi nu intra nimeni, se da o lupta cruciala. Pe care nu ma pot gandi ca o pierd. Nu vreau sa scot steagul alb in fata nimanui. L-am scos de prea multe ori pana acum. Armistitiul nu mi-a folosit la nimic, atata vreme cat adevaratele parti beligerate au fost eu si eu insami. Si a devenit astfel cel mai rece razboi. Nu detaliez aici ce ma framanta, am vrut doar sa notez un mic adevar, dincolo de toate minciunile, de toate mastile pe care mi le pun in fiecare zi.

PS: am tot adaugat paragrafe pe parcurs. Voi reveni oricum cu alte postari pe tema asta.

12 comentarii:

  1. fran, sincer, as vrea sa fiu ca tine, sa nu am, macar o zi, constiinta banilor, o zi in care sa pot face efectiv ceva numai pentru sufletul meu. dar ma trezesc in fiecare dimineata, cu gandul ca trebuie sa merg la serviciu, sa produc ceva. orele sunt traduse in bani, pentru ca sunt lucrez pe niste proiecte europene si sunt platita la numarul de ore. Si uite asa, singurul timp pentru mine este cel in care dorm. Sincer, felicitari ca ai putut sa te detasezi de toate astea...Cand ma fac mare, vreau sa fiu ca tine :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai daca va descurcati cu un singur salariu, adica daca nu e o chestiune care sa tina de supravietuire, eu cred ca poti bine mersi sa te preocupi in continuare de propria carte. Chiar azi ma intrebam, vazand un manager de presa mergand spre serviciu, "pentru ce?". E mult mai importanta linistea ta sufleteasca. Si oricum, lasa-i pe altii sa-si vada de ale lor.

    RăspundețiȘtergere
  3. @Cristina: Stiu prea bine cum e sa mergi la serviciu, mai mult, stiu cum e sa mergi la un serviciu care nu iti place...dar nu m-am detasat. Detasarea inseamna sa nu te mai gandesti la lucruri, iar eu ma gandesc la ele in fiecare zi.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Raluca: "pentru ce?" m-am intrebat de un miliard de ori pana acum si eu. Eu mi-am gasit un mic raspuns, l-am gasit de multa vreme, e raspunsul ala care te tot mana inante. Dar, desi e cel mai simplu, pare cel mai complicat.

    RăspundețiȘtergere
  5. Stiu ca vei scrie cartea aia si stiu ca te vei simti mai bine. Pentru o vreme. Apoi, cind va trece efectul, vei mai scrie o carte si te vei simti din nou bine. Si tot asa. :-)

    RăspundețiȘtergere
  6. Francisca, asta e unul dintre marile mele defecte: nu stiu sa fac bani. Pur si simplu! Si nu e ca si cum nu lucrez sau nu am activitati sau stau degeaba... Dar am invatat sa ma accept asa cum sunt, idealista si fraiera, si ma simt bine acum :) Abia astept sa-ti citesc cartea!

    RăspundețiȘtergere
  7. @Cezar: "Your big day arrives when your second book is out, someone calls to order a book and you get to ask, "Which one?" - Dan Poynter, publisher.

    RăspundețiȘtergere
  8. @Ruxi: Nu-i usor deloc sa fii idealista si fraiera :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Mie imi place ce scrii aici.

    RăspundețiȘtergere
  10. Francisca, trimite-mi prin e-mail un telefon la care sa te sun. Asta daca vrei sa auzi si o parere din BC. Elena.

    RăspundețiȘtergere
  11. Elena, am trimis numarul. Te anunt aici ca sa fiu sigura ca ajunge sigur de data asta.

    RăspundețiȘtergere
  12. Francisca, imaginea ta plângand printre zgârie-nori, deşi foarte tristă, este foarte frumoasă. Va fi bine. Eşti talentată dar, da, asta nu îţi va folosi la nimic. Şi tot bine va fi.

    RăspundețiȘtergere