Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 22 martie 2011

o perioada buna...

In clasa a XII-a, chiar inainte de Bac, am fost internata in spital, cu o infectie la gat. Intr-un spital prapadit, de boli infectioase, din Husi. Fiecare ramane probabil suspendat intr-o anumita perioada, iar eu imi imaginez ca oricate alte spitale de tip nave spatiale ultramoderne s-ar face in Husi, pentru mine, spitalul prapadit, de boli infectioase, care era aproape de maternitate, va fi cel adevarat. Dupa ce am suportat injectiile facute cu mana grea a asistentelor, injectii la ore fixe, a urmat o perioada in care eu nu mai eram bolnava, nu ma mai simteam rau, ba chiar ma simteam prea bine. Cu toate acestea, ei nu-mi dadeau drumul din spital. Iar eu imi petreceam zilele, cu exceptia acelor ore fixe, afara, cu un pushtan de seama mea. Si-mi era foarte bine. Nici macar nu-mi mai puneam problema cand imi vor semna biletul de iesire. Parintii veneau zilnic si-mi aduceau portocale si iaurt, iar eu eram ca in vacanta. In timp ce colegii mei isi rodeau coatele pe la scoala, eu o duceam bine prin curtea spitalului. In pijamale, papuci de casa, cu parul zburlit. Eram in uniforma. Si in forma.

Eh, acea perioada a fost similara celei de dinaintea plecarii la capatul Pamantului. Uneori chiar simt apasarea distantei mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca se va intampla. O distanta extrem de parsiva, care joaca periculos. Accentueaza amintiri frumoase si simti cum te ard in piept. Asa joaca distanta. Ok, revenind, am avut cateva luni intre demisia de la locul de munca si plecarea cu avionul peste Atlantic. Cateva luni in care, desi toata tara ardea, eu ma pieptanam. Nu mai aveam loc de munca, dar nu mai aveam nici facturi de platit, nu ma mai stresau cele doua telefoane, pentru ca nu le mai aveam. Pe cel de serviciu l-am inapoiat (desi el era oricum inapoiat), iar pe cel personal, l-am desfiintat, iar aparatul l-am si stricat. Iar mintea mea era complet golita de tot ce a fost si de tot ce va urma. Eu nu ma asteptam la nimic. Era o perioada suspendata. Habar nu aveam unde voi ateriza, nu mai fusesem niciodata in viata mea in Canada, pentru mine era doar o tara indepartata, cu un nivel de trai foarte ridicat (asta citisem prin ziare). Plecarea in Canada nu a fost insotita de acea bucurie si nerabdare a unei plecari in concediu, intr-o tara straina. Asta nu inseamna ca a fost insotita de senzatii stranii si urate...Nu...nu a fost insotita de nimic. A fost perioada in care toata lumea ma intreba daca mi-am facut bagajele sau vorbeau numai despre bagajele noastre, iar eu le raspundeam ca si cum nu as intelege prea bine la ce se refera. Ma intrebau toti daca vom avea unde sta. Aveam un apartament inchiriat. Unde? In Canada. Toti din jur pareau si chiar erau mult mai preocupati de aceasta plecare decat eram eu. Iar eu ma chinuiam sa-i inteleg si nu-mi iesea. Mi-e foarte greu sa descriu acea perioada, desi uitandu-ma inapoi are ceva interesant. Totul era suspendat. Nu aveam ganduri, nu aveam asteptari, nu aveam regrete, aveam doar un bilet de avion si o destinatie. Si inca o similitudine cu episodul de mai sus. Eram tot in pijamale si papuci de casa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu