Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 31 martie 2011

dupa 5 luni.

Dupa aproape cinci luni in Canada:

- am invatat sa nu ma supar atunci cand diversi angajatori ma refuza. O fac politicos si macar pentru asta ii iert. Paradoxal, fiecare refuz poate fi un pas inainte, din fiecare refuz am invatat cum as putea fi mai putin refuzata la urmatorul refuz.
- am inteles ca atitudinea e mama intelepciunii. Atitudinea tine loc de intelegenta. Atitudinea e inteligenta.
- am vazut oameni calmi la ghiseuri, oameni care au rabdare atunci cand le spui ca esti un imigrant care nu stie prea multe. E mai inteligent sa-i tratezi de jos pentru ca ca ei sa te trateze de la egal la egal.
- am inteles ca esti singur printre cei multi ca toti ceilalti, de altfel, si ca nu exista zane cu bagheta, doar balauri cu capete. 
- invat sa am rabdare cu mine. Sunt un om impulsiv, intotdeauna am fost, dar trebuie sa-mi stapanesc impulsurile gratuite pentru ca ele nu-mi pot aduce nimic cu pret.
- am deschis ochii mai larg. Lumea e cu atat mai mare cu cat ochii si inima sunt mai deschise.
- am inteles ca de oameni marsavi nu voi scapa niciodata. Acestia sunt oameni fara scapare. Iar de un om bolnav nu poate sa-ti fie decat mila.
- am invatat ca mentalitatea creeaza constiinte si ca drumul cel mai bun e cel pana la capat.

Prin urmare, n-am invatat mare lucru. Doar traiesc o experienta. Despre care voi continua sa vorbesc. Si o voi povesti asa cum este ea. Sau asa cum o vad eu si cum o traiesc. Subiectiv. Cu bune si cu rele, cu bucurie si cu disperare. Dincolo de orice judecata exterioara pentru ca fiecare e liber la opinie. O opinie pe care eu nu vreau sa o cunosc.

De saptamana viitoare voi merge la hotelul de care povesteam cu ceva vreme in urma. Daca voi trece de interviu. E un hotel mare. La fel ca orice experienta. Ma voi imbraca frumos (cum cere eticheta).
In rest, ma voi ocupa in continuare de ale mele. De cele pe care le inteleg cel mai bine. In plus, pe aceste pagini virtuale, voi incerca sa inregistrez cu acuratete cat mai multe date - folositoare, poate, mai tarziu. Sau nefolositoare.

amintiri c-o bicicleta.

Mi-am plimbat ieri bicicleta cu liftul - sus, jos, sus, jos; nu m-am plimbat cu ea prin lift ca era plin de vecini. Unul dintre ei m-a intrebat daca e "mountain bike". Nu, "bread bike", desi isi putea da si el seama daca era mai atent. Putin small talks nu strica, ce-i drept. Aveam doua paini de o parte si de alta a ghidonului. Nu mi-am permis sa ies cu ea decat prin parcul din fata blocului si nu mai departe de magazinul de paine. Pentru ca abia azi mi-am luat si casca. Atunci cand intra in vorba treburi cu viata e mai bine sa fim prevazatori ca nu se stie cand ajuta. Capul meu, ce-i drept, e cam tare de la sine, dar, macar de frica amenzii sa scap astfel.
Am fost sa iau paine de la arabi, aceiasi arabi de la care iau de cand am ajuns pe aici. Pana sa-mi fac cumparaturile, mi-am lasat bicicleta in fata magazinului, ca nu am nici sistem anti-furt. Nici casca, nici sistem, bine macar ca are pedale... Am lasat-o sa ma astepte in mijlocul trotuarului cu tot riscul de a mi-o lua cineva. M-am gandit ca si canadezii mai fura cateodata, cum si barbatii mai plang cateodata, vorba lui Bitman. Nu mi-a furat nimeni nimic pana acum, desi umblu peste tot cu buzunarele cracanate si portofelul la vedere si, sincer, mi-e mai teama de mine sa nu uit ceva pe undeva, decat ca cineva mi-ar fura...praful de pe toba. Eh, furturile in Canada sunt mai legale...asa ca-n capitalism. Si nu "atentante" la buzunarele goale. Revenind la oile sau la bicicletele noastre, mai jos, voi povesti despre un furt, de fapt, despre un furt si un copil prost. Un copil prost infiltrat demult in persoana mea. 

Exista si amintiri create. Amintiri pe care mintea le brodeaza dupa povestile parintilor, povesti care, cica, ti s-ar fi intamplat tie. Ei vorbesc mereu despre intamplari ce ti s-a petrecut la o varsta mult prea inapoi, atunci cand creierul tau inca nu functiona cu constiinta amintirii. Dar, in timp, mintea a creat imagini dupa spusele lor si, la un moment dat, ai inceput sa crezi ca acele imagini sunt, de fapt, amintirile tale, ca ele au existat acolo dintotdeauna. Asa a fost. Eu chiar imi aduc aminte cum s-a petrecut furtul. Imaginile mi se deruleaza in minte de parca totul s-a intamplat ieri, desi eram la varsta la care tata avea bicicleta, mult inainte de a avea motoreta si mult inainte de a avea masina. Adica demult, tare demult.
Era primavara. Eu, cu capul gol si parul negru, scurt, ciufulit de vant, intr-o pereche de pantaloni scurti, scormoneam, cu o creanga de copac, pamantul negru, umed de langa bloc, dincolo de gardul verde, cu grilaj din fier, in romburi. Gardul verde pe care, la acea varsta, il saream cu efort, dupa ce imi puneam un picior printre gaurile romboide ale grilajului de fier si cu ajutorul mainilor ma impingeam inainte, acelasi gard pe care acum il pasesc asa cum pasesc peste o bordura de trotuar. Tata isi sprijinea bicicleta de gard, iar dupa gard se vedeau tufe de cartofi, cu gandaci de Colorado, cartofi pe care vecinii si-i plantau, desi nu cred ca au adunat vreodata macar de-o tura de cartofi prajiti. Vecinul de la parter, "de sub noi", era gospodar. Punea cartofi, planta trandafiri roz si ingrijea de visin si de zarzar. Le dadea primavara cu var la trunchi. Zarzarul ale carui crengi imi ajungeau in balcon. Zarzarele caruia i le mancam de verzi. Niciodata nu i-am vazut fructele coapte. La fel cum nici visinele nu apucau niciodata sa se inroseasca. Le mancam de verzi pana ni se strepezeau dintii. A fost primul vecin pe care eu l-am vazut iesind in sicriu din scara blocului. Si singurul...Restul au iesit rand pe rand, dar si-au vazut de viata...Scormoneam in pamant, dupa rame, cu o creanga uscata de copac. Eram singura. Bicicleta era sprijinita de gard. A venit un barbat cu chelie, mai gras, s-a suit pe ea si a plecat. Nici nu s-a uitat la mine, desi eu il urmaream cu privirea si am continuat sa-l urmaresc cu privirea pana bicicleta a dat coltul...definitiv. Mi s-a parut dubios ca acel chel s-a suit pe bicicleta pe care numai tata obisnuia sa se suie. Dar, am continuat sa scormonesc in pamant dupa rame, sa ma uit din cand in cand in sus, la balcon. Am tot scormonit dupa rame. M-am ridicat apoi in picioare, mi-am sters mainile murdare de pamant de pantalonii scurti. Am sarit gardul, am intrat in scara si, urcand, am inceput sa numar una cate una cele 16 trepte care ma duceau la etajul 1. Am intrat in casa, m-am dus sa ma spal pe maini, m-am asezat la masa, langa tata. "Tata, un nene ti-a furat bicicleta!".

miercuri, 30 martie 2011

muzicanti.

Iata ce muzicanti! Mie imi placeau si cei de la noi de la metrou, din Piata Unirii, si cei care cantau in Piata Universitatii. Cei de acasa erau cu Ducu Bertzi & staff. Acestia sunt un pic diferiti si canta mai cosmopolit. In anumite statii, anumite natii. Mexicani, spanioli...astia mai saltareti din fire. Dar nu numai. Asteptam pe cineva la Main Street, a doua statie dupa Victoria Park, a mea, si chiar m-au rascolit cu o muzica domoala, numai buna pentru starea mea perpetua de somn :)).
Oricum, eu il prefer pe vecinu'. Acum cateva zile alerga prin fata unui magazin si i-au cazut cutiile de bere din rucsac. Dar e un baiat simpatic. Si face cu ochiul cand saluta.
Acestia latrau. Despre milioane rapide. Era imbulzeala la ei de abia am reusit sa fac poza

marți, 29 martie 2011

cartile.

Marguerite Andersen
Colectia trebuie citita ca "shock stories"
Am realizat azi (de fapt, nu am realizat nimic inca), mai degraba am inteles de la Marguerite Andersen (87 de ani) cata viata mai am de trait si cati ani imi vor mai curge inainte. Spunea, azi, la prezentarea cartii "Feminist Journeys", pe care a editat-o, ca a facut in viata ei de toate: a facut copii, s-a casatorit de trei ori, a crezut in casatorie, a fost o romantica, a fost feminista desi a constatat ca nu poate fi independenta si asta chiar a suparat-o, i-a placut sa predea, a fost profesor universitar, doar ca, deasupra tuturor, ocupatia ei favorita a fost scrisul - "always my ambition to write". A scris fictiune, fictiunea pe care o traia zi de zi. A emigrat din Germania in Canada, s-a apucat de facultate cand avea vreo 30 de ani si deja doi copii...Ea vorbea, iar eu ii priveam ridurile. Si intelegeam cata viata imi va mai curge inainte.
Am iesit. A wonderful day. M-am sprijinit de zidul bibliotecii si mi-am zis: "Opreste, Doamne, aici timpul!" Am mai avut momentele unor astfel de implorari. Nu l-a oprit, dar m-a lasat sa-mi doresc alte astfel de clipe de rugaciune. Cum spijineam zidul bibliotecii, s-a apropiat de mine un baiat si mi-a cerut o tigara, desi eu nu mai fumez. Mi-a marturisit ca de cand a venit in Toronto, lacasul lui de cult e biblioteca. L-am intrebat de ce. "I don't know...being in a library..." "Yes, I know".
Toronto Reference Library
Intotdeauna mi-au placut cartile. Ce spun eu ca mi-au placut? Le-am iubit. Ce spun eu ca le-am iubit? Am fost atrasa de ele si inspre ele inca de dinainte de a ma naste. M-am nascut cu o pata pe creier. O pata patologica pe care am mostenit-o de la mama. Ea care a iubit si iubeste cartile asa cum si-a iubit si isi iubeste copiii. Imi place mirosul paginilor, mirosul cartilor cu foi ingalbenite, a cartilor vechi, dar si mirosul cleiului celor noi, ma intimideaza rafturile cu carti asa cum ma intimideaza Dumnezeu (oricat de fumate sunt aceste vorbe, oricat de fumate de multi inaintea mea, trebuie sa le fumez si eu - eu invat sa am rabdare cu mine). Nu e o atractie platonica, e una magnetica, ma atrag inspre ele, asa cum, in laboratorul de fizica, magnetul  atragea pilitura de fier. Am o intreaga istorie in spate, pe care o voi mai nota din cand in cand, la un moment dat, cand voi avea o dispozitie potrivita intoarcerii in trecut. Cand eram numai o copila de 10-12 ani mergeam la biblioteca oraseneasca din Husi, "Mihai Ralea" ii spune acum, si am inca in minte vocea bibliotecarei si imaginea fiului ei, Alexandru, care atunci abia vorbea de mic ce era. Acum trebuie sa fie mare...cine stie pe unde...cine stie ce...Bibliotecara capatase alura cartilor de care era inconjurata - de literatura pentru copii. Era altfel decat femeile din oras. Altfel decat femeile pe care le cunosteam eu. Era mai neobisnuita. Acum, poate, nu mi-ar mai parea decat o femeie ca oricare alta, poate un pic...Era o femeie rebela atunci, poate prima rebela pe care am cunoscut-o vreodata. Prima mea povestire inventata a fost despre o bibliotecara si despre un reader impatimit care ii aducea in fiecare zi pliculete cu ceai :)). Dar mai frumoasa a fost cea cu Triunghiul Bermudelor...
Toronto Reference Library
Ca nu aveam niciodata bani...ii dadeam pe carti. Luam salariul si ma duceam direct la Diverta, acolo unde cartile erau scumpe, dar ce conta? Cand aveam mai putini, mergeam la anticariatele din pasajul de la Universitate, anticariate care s-au mutat odata cu renovarea (cred). Dar, orice are un pret, totul se plateste asa ca si eu a trebuit sa-mi platesc pacatul. Cand am parasit Bucurestiul pentru Toronto si am fost nevoita sa imi mut lucrurile la Husi, la parinti, de fapt, sa le parasesc acolo, cartile mele au fost o grea incarcatura. Cea mai grea. "Aici sunt banii dvs." :)
Faptul ca am ajuns in Toronto e o intamplare. Faptul ca acest Toronto are cea mai amazing library I have ever seen in my whole life e tot o intamplare. Dar nu sunt intamplari intamplatoare. Sunt intamplari conspirative. E acea atractie magnetica de care vorbeam mai sus. Si faptul ca m-am nascut sub o stea norocoasa. Care nu m-a parasit inca.
Ce stiu eu despre carti? Nimic. Ce am invatat din ele? Nimic. Ce voi invata din ele? Nimic. "Stiu ca nu stiu nimic si nici macar asta nu stiu". Cu ce ma voi alege? Cu totul. Sau cu nimic. E totul sau nimic.

Topicul trebuia sa fie despre feminism? Da, asa m-am laudat. "Are you a feminist?" "I'm a woman". Atata ar fi fost topicul, fapt pentru care am divagat putin :).

Am povestit saptamana trecuta despre angoasele auditoriului somnoros dus la Sf. Augustin sa se mantuiasca. Maine vom merge cu totii la Descartes. Mai pe seara, ca in timpul zilei sunt busy pe pamant :)))).

luni, 28 martie 2011

blogul meu cel de toate zilele.

Mowgli (seman cu el si la propriu, si la figurat).
Si imi place si de Bagheera,
si de Baloo, si, mai ales, de maimutze
Ca nebunia sa fie pana la capat, mi-am inscris in aceasta seara, noapte, ce-o fi, acest mirific blog de doi lei gramada pe traffic.ro. La categoria bloguri personale. Scandal, nu glume. Cum m-am gandit eu asa in sinea mea si pe timpul meu, mi-am zis: ori il sterg, ori il traffichez. Si am ales a doua varianta pentru ca nu m-a lasat inima sa-i dau delete. Inca. Eu accelerez in aberatii zi de zi, de vreo cateva luni, pe acest site si am niste oameni care ma viziteaza mereu. Probabil majoritatea sunt prieteni de-ai mei, nu am de unde sa stiu ca eu nici statisticile nu mi le verific prea des. Si chiar daca mi le-as verifica, tot n-as sti decat daca imi spun ei. Si de multe ori imi zic, cu laudele sau dojenile de rigoare. Si eu va iubesc! :). O sa imi fac un timp special ca sa il si aranjez dupa ultima moda in design interior sau macar sa-l varuiesc ca-i cade tencuiala daca il mai las asa. La vara. Ca sa prinda varul.
Ba, e un copacel simpatic, un pui de artzar, care creste si vrea sa se faca mare si drept. Nu stramb. Direction's sky. Eu chiar am pus suflet. Si e pentru nebuni simpatici. Pe principiul "cine se aseamana se aduna". Am avut la un moment dat, pana acum cateva zile, si o optiune de like si dislike, dar am desfiintat-o. De ce? Pentru ca m-am gandit eu in felul urmator, raportat la modul meu obisnuit simplist de gandire: daca iti place inseamna ca revii; daca nu iti place inseamna ca pleci si nu te mai intorci, adica il ignori si-ti vezi in continuare de viata ta. Daca nu iti place cateodata, lasi un comentariu, care oricum va fi moderat, adica va trece, daca va trece, prin filtrele mele de securitate. Eu sunt la butoane. Nu e cu atacuri la persoana. Eu nu jignesc si nu am jignit pe nimeni in viata mea (cel putin, nu intentionat), deci sa stim cum stam de vorba. Aveam in ultima vreme pe cineva care intra si-mi dadea dislike la orice. Si atunci m-am intrebat fix ca moshul in batz: ba omule, daca te enervez atat de tare de ce mai intri aici? Pe bune, nu e cu semnat de condica, nu face nimeni prezenta, nu pune nimeni note...Iesi din schema si scoate-ma din peisaj. Nu e nicio pierdere pentru mine, iar pentru tine cu atat mai putin. Aici noi ne distram, radem, plangem, ne gandim, ne razgandim (ca romanii)...Nu ne frustram. Iar peste toate acestea, eu imi pierd vremea si nu as vrea sa mi-o pierd cu dislike-uri fara argument. Dar ce, crezi ca-i democratie? Ba chiar deloc. Uite ca am desfiintat magazinul de covrigi.

Maine, in Romania deja azi, o sa vin cu o chestie mirifica...feminism. Ha. Daca voi ajunge la locul stabilit voi detalia aici.

you will never know.

Cand eram eu un mic ziarist in Romania, am cunoscut intr-o deplasare la Sighisoara un mare ziarist american. Eu am mers la o ferma pe sistem bio sa fac un reportaj, iar el facea acolo voluntariat. Am vorbit zilele trecute cu el. Parintii lui sunt canadieni si el cunoaste Canada ca pe podul palmei. Poate, deci, sa-mi ghiceasca viitorul pe aici. Cand l-am cunoscut, prin 2009, habar nu aveam eu pe unde ma vor duce drumurile.
Pe Georgiana am cunoscut-o in Canada. Din vorba in vorba am aflat ca a locuit aproape pe aceeasi strada cu mine in Bucuresti, cam in acelasi timp. Poate am calatorit impreuna cu 41. Stiam amandoua pe de rost cersetorii de serviciu din tramvaiul groazei.
Si cica lumea asta-i mare...Deal cu deal, daramite om cu om...you will never know...:)

o poezie/melodie pe care o asculatm cu prietenii.

Serghei Esenin - Intoarcere.

 

 

pe bicicleta.

A mea e ultima :)
Ma dor urechile, mi le-a intepat vantul...Obrajii imi sunt rosii, pulsul e repede...rotile sunt pline de pamant, ghidonul a transpirat...parcul e cald, zapada nu mai rezista...Dupa doua ore pe bicicleta nu-mi mai doresc nimic decat inca doua ore la fel. In viteza rotilor m-am simtit din nou pe bicicleta cu care bateam pietrele cand eram mica. Ii dadeam drumul din varful dealului, cu mine pe ea, imi ridicam talpile de pe pedale si ma lasam in voia ei...Mi-am julit picioarele invatand rostul mersului pe bicicleta, iar semnele inca imi aduc aminte ca era un copil liber. La fel cum sunt acum. Iubesc lumea asta pentru ca-mi iubesc lumea mea. Pentru cei care nu inteleg cum se stapanesc continentele, sa invete sa se stapaneasca pe sine. Sa se cucereasca pana la ultimul ungher. Abia atunci vor pricepe ca nimic nu-i mai mare decat ei. Ca lumea incepe si se termina cu lumea lor. A fiecaruia in parte.
"Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!". Lucian Blaga.

As vrea sa las un PS pentru cei care au inteles din marea postare anterioara ca sufar. PS-ul e inutil, dar poate reusesc sa-i fac sa inteleaga ca nu trebuie sa mai intre pe aici ca nu pentru ei scriu. Nu dragii mei, ati inteles gresit! Dar nici nu veti intelege atata vreme cat celula va e inca prea stramta! Ca sa-l poti intelege pe celalalt, trebuie sa te intelegi mai intai pe tine. Iar cei care au inteles ca eu nu m-am inteles pana acum, au inteles din nou gresit! Mai incercati! Eu sunt un copil care vrea sa creasca mare si ascult numai de oameni mari. Doar oamenii mari imi plac, pe ceilalti nu-i displac, ii ignor! Ii voi baga in seama doar atunci cand vor creste! (Cu genul asta de fraze imi dau cu firma in cap, dar nu-mi pasa, cica vreau si eu sa dau niste replici mai acide :)))). Oamenii care ma stiu, insa, nu ma urasc si asta e tot ce conteaza pentru mine! :)

duminică, 27 martie 2011

semne de intrebare si puncte de suspensie

Georgiana mi-a aratat azi cum se vede Oceanul langa Halifax
Azi mi-am selectat programele tinute de biblioteca, programe la care ma voi duce toata saptamana viitoare, am sondat din nou terenul minat al scolilor (apropo nu-s nici pe departe la fel de scumpe ca in SUA pentru cei care locuiesc in Canada), am facut mancare romaneasca si multe prajituri. Am devenit experta in facut prajituri de cand am ajuns in Canada. Cand eram in Romania faceam foarte rar pentru ca nu aveam deloc timp. Acum am timp. Si ce-mi pot eu dori mai mult decat timp si-o viata linistita? Ma mai zbuciuma uneori unele ganduri, care zac in mine ca o infectie...si rabufnesc cateodata de ma sperii si eu de puterea lor...Ca sa fie bine trebuie sa le dau tratamentul potrivit, sa fiu deschisa in fata doctorului, sa nu-i ascund nimic...Ma gandesc ca asemenea ganduri apar in momente de rascruce, atunci cand un copil constata ca e, de fapt, un om mare si trebuie sa ia decizii de om mare. Toata presiunea ii apasa pe umeri, pe cap, simte ca il lasa picioarele, ca se indoaie sub povara. Si nu mai rezista! Dar dincolo de zbuciumul interior, de inside struggle, este un om pasnic, normal, care-si face cumparaturile dimineata si-si pregateste seara patul pentru refreshul de a doua zi. Un om simplu, care, la fel ca si cel complicat, iubeste, ignora, se enerveaza, se calmeaza, rade, plange...Si cand ma gandesc ca acest zbucium nu-i, de fapt, decat o furtuna intr-un pahar cu apa! Sau e, mai degraba, epicentrul unui butterfly effect?...
Asfintitul la Peggys Cove, langa Halifax. Georgiana mi-a zis ca localitatea are doar 37 de locuitori permanenti
Oamenii sunt diferiti si inteleg sa-si puna problemele si sa si le rezolve in mod diferit. Daca pentru unii realitatea e usor de vizualizat, decorul fiind doar alb sau negru, pentru altii, in categoria carora ma incadrez si eu, realitatea are mii de nuante. Nuante care se intrepatrund pana la confuzie. Primii nu-si pun intrebari care sa nu aiba un raspuns matematic, pentru ei nu exista intrebari fara raspuns, pentru ceilalti, in categoria carora ma incadrez si eu, totul e un semn de intrebare, nu exista punct, cel mult puncte de suspensie...Intrebarile complica existenta. In realitate, ea e atat de simpla... Care sunt mai castigati? In acest domeniu nu exista castigatori si perdanti, eventual, niste premii de participare...

duminica.

sâmbătă, 26 martie 2011

o luna plina

O luna plina. Cat mai aproape de pamant.

Keep Toronto Reading 2011: Let Books Transform You This April.

leapsa de la Ruxi :)

Am primit aceasta leapsa de la Ruxi. Deci Rux, iata raspunsurile mele la intrebarile tale.

a) Ce carte ati alege sa deveniti? Ce carte v-ar placea sa recititi din nou si din nou si din nou?
"Iubita locotenentului francez" mi-ar placea sa recitesc si o voi face.

b) Considerand ca nu se mai pot tipari carti vreodata, vietile diversilor oameni devin ele insele legende, epopei si drame recitate. Viata dumneavoastra ce ati dori sa fie?
O carte pentru copii.  

c) Cat de departe ati merge pentru cuvantul scris? Considerati ca sunteti acum 4-5 secole, exista inca dansuri si muzica si cantari si povestiri si toate cele, doar scriitura nu. Cat de tare v-ar lipsi?
Mie imi plac si audiobook-urile :)). Daca viul grai nu ar lipsi, nu cred ca m-ar afecta foarte mult decat in masura in care as simti ca vreau eu sa scriu cu manuta mea si ca nu a inventat nimeni tiparul pana atunci. Sau stiloul si foaia de hartie. Eu, personal, nu cred ca as fi in stare sa le inventez ca nu ma duce mintea la inventii revolutionare si utile pe deasupra :)

d) Daca v-ati transforma ACUM in carte, cate pagini ar avea si ce ar fi?
Ar avea 100 de pagini, nu mai putine, ca sa nu para lucrare de licenta. 100 de pagini complet goale. Ca sa dea lumea pagina cu pagina si sa se intrebe mereu ce oi fi vrand sa zic nezicand nimic? :) (Exista o carte cu pagini goale, nu-s originala).

note 3

Cand mi-am verificat dimineata FB, mi-a sarit in ochi o poza cu ditamai coada facuta de niste romani la deschiderea/lansarea H&M in Romania. Atata manelism rar mi-a fost dat sa vad. Am vazut azi si aici o coada: la iPad 2. Adevarul e ca le inteleg nevoia. In metrou nu-si ridica ochii, nu-si scot urechile din gadget-urile lor. Addicted to.

Un amic din Romania m-a intrebat la un moment dat: daca ar fi sa te intorci, ce ai incerca sa faci in Romania din ce ai vazut in Canada si la noi inca nu exista? Lasand la o parte faptul ca e prea devreme pentru o astfel de intrebare, dar si faptul ca nu m-as intoarce, pe mine m-a impresionat existenta in numar foarte mare a cursurilor, de mai lunga sau mai scurta durata, de creative writing. Cred ca asta as inventa acolo. Nu acum, dupa ce as invata mult ca acum nu stiu nimic."Writing is hard and writers need all the help and honest encouragement they can get. Pound was a writing teacher for Eliot, Williams, Hemingway (Hemingway was taking instruction from Gertrude Stein at the same time), Yeats, and dozens of lesser-known poets and fiction writers. In turn, Yeats - by Pound's own admission - became Pound's writing teacher in later years. Nothing odd about this. If they're any good, creative writing teachers are always learning from their students." - Raymond Carver (unul dintre cei mai mari scriitori americani de short stories)

Cred ca am mai notat pe undeva diferenta dintre omul care iese sa-si cumpere hartia igienica si cel care nu face un pas dincolo de pragului casei lui. Am primit ieri un sfat: "Tu, copila, accepta sfaturi doar din partea celor care au macar experienta zburatului cu avionul".

Rautatea gratuita (cu manifestarea concreta - strambatul din nas) este, in general, apanajul prostilor. Desi e la indemana oricui, numai prostii fac abuz. Restul o controleaza.

vineri, 25 martie 2011

din viteza

Revenindu-mi din episodul de nebunie, care ma apuca uneori, m-am dus azi sa-mi iau mijloc de propulsie urban. Miscarea face bine la creier. Trebuie sa fim toleranti cu nebunii! Nu trebuie sa razi de ei ca nu se stie cand ajungi in locul lor! Una peste alta, raman la aceeasi parere: nu avem voie sa radem de nebunia nimanui, caci nimeni nu poate ghici niciodata de ce-i in stare celalalt si, mai ales, ce-i in capul lui! Istorii diferite duc la traume diferite. Unii reusesc sa se trateze prin asistari artificiale, altii mor nebuni! Iar eu ii stimez si ma plec pana la pamant in fata celor care-si traiesc nebunia pana la capat. In plus, e bine sa te stie lumea cu dementa la mansarda. Astfel se feresc toti de tine. Nu mai au pretentii, nu mai au asteptari, pentru ei esti pierdut. Iar tu, in sfarsit, nu trebuie sa mai dai socoteala nimanui! Daca arderile sunt intense la corason inseamna ca esti viu. Nebun, dar viu, nu sanatos de mort!
Dupa momentul meu de sinceritate dubios de debordanta (pe unii i-am si speriat), mi-am zis sa-mi iau bicicleta ca sa vad lumea mai din viteza. La ce conditii meteo sunt afara ar fi fost mai potrivita o sanie, dar nu am gasit cu viteze si schimbator.

E micuta si-am bagat-o in casa
As vrea totusi sa mai adaug ca Dumnezeu a avut la dispozitie un concept ingenios, chiar daca a creat Omul la oboseala ca nu e totusi cea mai buna idee sa lasi la final ce-i mai important de facut. Pentru ca se grabea si era cu gandul la weekend nu a mai avut chef sa fie original si l-a creat dupa asemanarea lui, adica i-a dat vise.

note 1

Iata cateva dintre adevaratele mele note de peste zi, nu aberatiile pe care am continuat sa le scriu constant pe blogul asta si carora, pe buna dreptate, unii mi-au dat dislike. Inainte de ei, mi l-am dat eu.

"Sometimes when you start scribbling, you have no idea where you'll end up".
"Really, it's all about starting, because if you can't start, you can't end..."
"In a slow and quiet way, I was being prepared for my literary adulthood, because the process of creating books is, more or less, the same at six as it is at sixty, only with better grammar".
"I quickly became aware of the power and influence of the written word. I learned the hard way that people took what they read seriously (..) and that there was a price to pay for telling the truth, which proved to be a valuable life lesson". - Dave Bidini, For Those About To Write. How I Learned To Love Books And Why I Had To Write Them.

"The secret is to invest your labor. Your time is precious. Like gold, there is a finite quantity. (...)Creating your own material is easy if you have a system; all it really takes is organization and discipline. (...)Although writing a book is not difficult, it's not for the lazy. (...)You'll have to change your lifestyle". Dan Poynter, Self-Publishing Manual.

un mic adevar despre mine

Eu trec acum prin cea mai aberanta perioada din toata viata mea de pana acum. Niciodata nu mi s-a parut mai dificil decat azi sa iau niste decizii. E o perioada cruciala si nu vreau sa o ratez. Din acest motiv nu stiu pe ce talere sa pun variabilele astfel incat balanta sa incline doar in favoarea mea. Tot ce scriu pe blogul asta sunt chestiuni puerile, artificii total neimportante ale vietii de zi cu zi. Cu adevarat, zilele mi le duc intr-o lupta cumplita cu mine insami. Mai mult ca niciodata. Din exterior, am o viata care se vede bine. Prin proprii ochi insa, care vad toate ungherele de dupa cortina, ea e mai confuza ca niciodata. Se manifesta si la nivel fizic, printr-un nod in stomac. E un nod material si apasator. Uneori cu multe lacrimi. Pe care au reusit sa mi le vada si oameni pe care i-am intalnit pentru prima data si doar o data in viata. In fata carora am fost sincera si pentru ca am fost sincera nu m-am mai putut abtine. Am plecat de la interviuri si m-am plimbat printre zgarie-nori cu lacrimi in ochi, intrebandu-ma ce caut eu aici? Nu era locul meu. Si nu-mi era mila de mine, ci-mi era mila de ei. Poate parea pretios (nu gasesc alt cuvant) tot ce scriu aici, e doar un moment de sinceritate pentru mine si pentru ce-i care vor sa-l ia ca atare. Fleacuri pot scoate din penel oricand...dar nu ma ajuta la nimic.
Inainte de a pleca, o fosta colega din Romania mi-a zis ca la varsta mea, am timp sa o iau literalmente de la 0 cu toate. Ii dau dreptate, doar ca acest 0 nu e acelasi 0 de la 18 ani. Atunci puteam sa ma bag cu capul inainte, sa ma intorc, sa pornesc din nou, acum situatia nu mai e deloc asa. Si nu e la mijloc doar o chestiune de timp, cum ca nu ar mai fi timp sa ma intorc, ci e mai degraba o chestiune mentala. Eu nu mai sunt acum doar un absolvent de liceu care nu stie foarte bine cum ar trebui sa arate viata lui pentru ca nu stie foarte bine despre el prea multe, fapt pentru care merge spre ceea ce-i suna mai bine. Eu am terminat o facultate, am in spate cativa ani de munca si mai mult decat atat o imagine suficient de clara despre mine in lumea asta. Acum stiu foarte bine pentru ce sunt si ce caut pe aici, doar ca in momentul de fata, realitatea imi pune la dispozitie atatea variabile si ma constrange intratat incat simt ca nu ma simt in stare sa dezleg toate sforile atat de ciudat innodate. Am, din pacate, un mare minus. Nu am deloc constiinta banilor. Nu pentru ca nu stiu pe ce sa-i cheltuiesc, ci pentru ca nu stiu cum sa-i fac. De fapt, problema mea e ca nu ma intereseaza sa-i fac si de aici toate incurcaturile. Am zilnic activitati in care imi investesc efectiv tot timpul. Dar acest timp nu inseamna bani. Iar daca nu scriu nimic despre aceste activitati e doar pentru ca sunt ale mele, neinteresante pentru altii, poate de neinteles si nu simt deloc nevoia sa fac pe cineva sa le inteleaga. Tocmai le-am sugerat parintilor: "nu mai faceti planuri pentru viata mea!", desi ei m-au sustinut cat au putut si in ce am facut, si in ce n-am facut.  Citesc in foarte mare parte din timp si scot zilnic note din carti precum how to write your own book. Nu-mi aduce niciun ban. Doar o satisfactie pe care nu o pot vinde pentru nimic in lume. Vreau sa  ma inscriu la Facultatea de Filosofie. Facultate pe termen lung si pentru toata viata. Cu acest gand am plecat din Romania. Eu nu ma intreb cu ce voi trai, dar ma intreaba altii. Si eu ce sa le raspund? Cu satisfactia pe care nu mi-as vinde-o pe nimic? Si de ce ar fi o asa de mare retinere in a spune pe fata, da, vreau sa scriu, decat sa spun ca ma visez CEO la cea mai mare banca din Canada? Doar pentru ca increderea in propria mea persoana e prea mica sau mai mult si mai grav, increderea celorlalti in persoana mea e si mai mica sau nu exista deloc? Pana la urma nu-mi raman decat doua optiuni care au rezultate extrem-opuse: ori imi canalizez energia in propria incredere si trag cat se poate si pana unde se poate, ori ma incred in ceilalti. Retinerea vine din urmatorul paradox: oricat de idealista as fi, sunt in acelasi timp extrem de rationala. Iar dificultatea vine tocmai din aceasta pendulare. Pana la urma, sunt cel mai normal om de pe pamant, ca fiecare de altfel. Ca nu am talent nu mi-o poate spune inca nimeni. Nici macar eu. Si uneori imi spun ca nici nu-mi trebuie talent. Mi-e suficient ce am.
Vad doar un zid intre mine si ceilalti, un zid care ma izoleaza ca intr-o cetate in care, desi nu intra nimeni, se da o lupta cruciala. Pe care nu ma pot gandi ca o pierd. Nu vreau sa scot steagul alb in fata nimanui. L-am scos de prea multe ori pana acum. Armistitiul nu mi-a folosit la nimic, atata vreme cat adevaratele parti beligerate au fost eu si eu insami. Si a devenit astfel cel mai rece razboi. Nu detaliez aici ce ma framanta, am vrut doar sa notez un mic adevar, dincolo de toate minciunile, de toate mastile pe care mi le pun in fiecare zi.

PS: am tot adaugat paragrafe pe parcurs. Voi reveni oricum cu alte postari pe tema asta.

note 2

Mi-am cumparat azi un gel de dush cu bile. Nu dush cu bile, gel cu bile. Bule. E de senzatie de durata. Am in Romania o amatoare profesionista de astfel de senzatii. Promit ca atunci cand vin, iti aduc unul :). De ce scriu totusi despre gelul meu de dush? Mirosul gelului de dush, al primul dush de dupa aterizare, il am inca in nari. Atata senzatia imi aduc aminte: mirosul gelului de dush. In rest, oboseala si rutina...

Vorbeam azi cu amica mea din Halifax despre oamenii din Canada. Amandoua am fost de acord ca ne plac. La ce oameni ne refeream? La cei de pe strada. Nu-i cunosc si nici nu ma intereseaza sa-i cunosc. Daca i-as cunoaste, nu ar mai fi "oamenii de pe strada" (wow). Doar imi plac. Mi-au dovedit de nenumarate ori ca au de ce sa imi placa. Le-am simtit eu, mergand printre ei, durerea in cur...de bine. Oameni mai relaxati decat aici eu am intalnit numai in Grecia. Cei din Grecia stateau la balcon, intr-un scaun pliabil, cu dungi, si cu frappe-ul in fata. Oameni cu frappe, nu scaune cu frappe. Nu stiu daca grecii stateau de bine, cat din fire. Oamenii de pe strazile pe care umblu des au urmatoarele caracteristici: nu se grabesc, nu se grabesc, nu se grabesc. Zambesc. Cateodata saluta prostesc. Nu, prosteasca sunt eu, nu ei...Cei din downtown au sacouri negre. Dar prin downtown eu nu umblu des, slava Domnului!
(*daca "prostesc" vi se pare ca ar fi folosit incorect gramatical, treceti mai departe).

Se schimba vremea. Buletinul meu reumatic ma anunta prin toate incheieturile.

M-au pierdut arabii. De doua saptamani nu le mai frecventez tutungeriile.

Azi bateau felinarele anapoda si eu aveam trei umbre.

E aproape 1 noaptea si ma tot uit la tricoul meu cu Pinocchio; dar nasul nu mi-a crescut. Cri mi l-a luat cand am fost la Florenta...Tricoul, nu nasul. Iar daca va intrebati vreo secunda ce-i cu atatea aberatii scrise laolalta...cu ele nu cred ca-i nimic, in privinta mea am niste dubii :).

miercuri, 23 martie 2011

sfintii oameni...

Merry Christmas!!! Pozele din postarea anterioara au fost facute ieri. Astazi totul era sub nameti, dupa cum se poate observa din poza alaturata. La fel ca si Romania, Canada este o tara a extremelor. Voi scrie rapid si laconic aceasta postare ca sunt pe fast motion si am ametit de somn :)))
Va spuneam ca biblioteca din Toronto, care e labartata in zeci de ramuri prin tot orasul, organizeaza tot felul de evenimente...cum ar fi Pyjama Time. Pentru participarea la unele te inregistrezi, la altele dai pur si simplu buzna, nu-i bai, te primesc oricum. Am fost si eu azi (nu mai povestesc acum prin ce am trecut pana acolo ca mi-am injurat zilele prin nameti traversand orasul dintr-o parte in alta), cu inregistrare prealabila, la un program "for the constantly curious", "Thought exchange", unde un profesor de la Humber College a vorbit despre viata si filosofia Sf. Augustin. Eu am ajuns pe la 6.10. Mai erau trei oameni, eu nefiind pusa la socoteala. Un barbat mai in varsta, o femeie in alb si o alta femeie blonda, intr-un sacou stacojiu. Undeva, intre rafturile cu carti, statea pe jos o alta femeie si citea dintr-o carte unor copii, unei fetite si unui baiat. Poza chiar m-a impresionat. E inca pe retina. In fine...ma gandeam eu ca astia vom fi...E frig afara, ninge de rupe, pe cine sa doara acuma capul de Confesiuni? De unde?!? In 20 de minute, s-a umplut sala. Au fost vreo 200 de oameni.
Profesorul haios, pe stil american, mai degraba un stand-up comediant...Dupa ce a rezumat ceea ce s-a discutat saptamana trecuta in acelasi loc, la aceeasi ora, adica viata si mortea lui Socrate, a facut introducerea in Confesiunile Sf. Augustin. Doamna de langa mine nota cu frenezie tot ce auzea. A umplut vreo 4 pagini, dupa care a adormit. Eu mai trageam din cand in cand cu ochiul la foile ei, cand am observat ca i-au alunecat foile oranj-fosforescent din mana. Ea fiind mai in varsta si eu politicoasa din fire, m-am aplecat sa i le ridic si cand ma uit la ea...avea capul lasat in jos, ochelarii in jos pe nas si sforaia...asa infundat, cat s-o auda doar vecinii, desi eu nu o auzisem pana atunci. Pentru ca nu am avut sclipire de moment, nu am stiut ce sa fac cu foile pe care tocmai i le ridicasem, fapt pentru care i le-am pus inapoi jos. Ca sa nu o deranjez. Continuand sa fiu atenta...."Timp - prezentul scapa printre degete", cand pac, un pui de chinez arunca un bulgare de zapada in geamul nostru...era lumea prea atenta pentru puterea lui de concentrare oblica.
Intrebarile de la final, printre care..."Sf. Augustin era clinic deprimat inainte de a se converti?"...Sfintii oameni :))))

marți, 22 martie 2011

Tot Toronto e...

Iata cateva poze din Toronto. Nu era azi picior de om pe strada la ora la care am facut pozele acestea. Numai cateva masini. Si statea sa ploua. N-a plouat si maine va ninge.

Fix acuma am rasfoit site-ul bibliotecii publice si are un program tare fain si interesant saptamana aceasta. Maine chiar o sa merg la "Augustine's Confessions", un program din seria "Thought Exchange". Iar toata luna aprilie e "Keep Toronto Reading Festival 2011 - Let books transform you this April". Niiiiiiice!

PS: Zilele astea mi-am cumparat niste mere cum n-am mai mancat de vreo 5 ani. Daca musti si lasi marul nemancat se face maro la muscatura. Si au si gust de mar. Chiar acum mananc un mar cu gust de mar. Eu n-am mai mancat asa ceva de 5 ani. Si marul lu' bunica-mea se uscase de la importurile de fake-uri.

Intrebare: ce legatura are ploaia cu Sf. Augustin si cu marul?









o perioada buna...

In clasa a XII-a, chiar inainte de Bac, am fost internata in spital, cu o infectie la gat. Intr-un spital prapadit, de boli infectioase, din Husi. Fiecare ramane probabil suspendat intr-o anumita perioada, iar eu imi imaginez ca oricate alte spitale de tip nave spatiale ultramoderne s-ar face in Husi, pentru mine, spitalul prapadit, de boli infectioase, care era aproape de maternitate, va fi cel adevarat. Dupa ce am suportat injectiile facute cu mana grea a asistentelor, injectii la ore fixe, a urmat o perioada in care eu nu mai eram bolnava, nu ma mai simteam rau, ba chiar ma simteam prea bine. Cu toate acestea, ei nu-mi dadeau drumul din spital. Iar eu imi petreceam zilele, cu exceptia acelor ore fixe, afara, cu un pushtan de seama mea. Si-mi era foarte bine. Nici macar nu-mi mai puneam problema cand imi vor semna biletul de iesire. Parintii veneau zilnic si-mi aduceau portocale si iaurt, iar eu eram ca in vacanta. In timp ce colegii mei isi rodeau coatele pe la scoala, eu o duceam bine prin curtea spitalului. In pijamale, papuci de casa, cu parul zburlit. Eram in uniforma. Si in forma.

Eh, acea perioada a fost similara celei de dinaintea plecarii la capatul Pamantului. Uneori chiar simt apasarea distantei mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca se va intampla. O distanta extrem de parsiva, care joaca periculos. Accentueaza amintiri frumoase si simti cum te ard in piept. Asa joaca distanta. Ok, revenind, am avut cateva luni intre demisia de la locul de munca si plecarea cu avionul peste Atlantic. Cateva luni in care, desi toata tara ardea, eu ma pieptanam. Nu mai aveam loc de munca, dar nu mai aveam nici facturi de platit, nu ma mai stresau cele doua telefoane, pentru ca nu le mai aveam. Pe cel de serviciu l-am inapoiat (desi el era oricum inapoiat), iar pe cel personal, l-am desfiintat, iar aparatul l-am si stricat. Iar mintea mea era complet golita de tot ce a fost si de tot ce va urma. Eu nu ma asteptam la nimic. Era o perioada suspendata. Habar nu aveam unde voi ateriza, nu mai fusesem niciodata in viata mea in Canada, pentru mine era doar o tara indepartata, cu un nivel de trai foarte ridicat (asta citisem prin ziare). Plecarea in Canada nu a fost insotita de acea bucurie si nerabdare a unei plecari in concediu, intr-o tara straina. Asta nu inseamna ca a fost insotita de senzatii stranii si urate...Nu...nu a fost insotita de nimic. A fost perioada in care toata lumea ma intreba daca mi-am facut bagajele sau vorbeau numai despre bagajele noastre, iar eu le raspundeam ca si cum nu as intelege prea bine la ce se refera. Ma intrebau toti daca vom avea unde sta. Aveam un apartament inchiriat. Unde? In Canada. Toti din jur pareau si chiar erau mult mai preocupati de aceasta plecare decat eram eu. Iar eu ma chinuiam sa-i inteleg si nu-mi iesea. Mi-e foarte greu sa descriu acea perioada, desi uitandu-ma inapoi are ceva interesant. Totul era suspendat. Nu aveam ganduri, nu aveam asteptari, nu aveam regrete, aveam doar un bilet de avion si o destinatie. Si inca o similitudine cu episodul de mai sus. Eram tot in pijamale si papuci de casa.

luni, 21 martie 2011

chin

Ma tot chinuiesc de jumatate de ora sa scriu despre oamenii lipitoare, despre oamenii paralelipiped (cu 6 fete, 4 la fel si 2 diferite de celelalte 4), oamenii cracanati, transformati in figuri geometrice, dar au innebunit landlorzii. Imi fierb caloriferele! Dati, ma, caldura mai incet!
Revin.

duminică, 20 martie 2011

spalatoria...

Mie imi plac spalatoriile de rufe. Voi fi fost vreo spalatoreasa intr-o viata anterioara...ce sa mai descriu placerea cu care intru intr-o camera cu multe masini de spalat, in care mirosul greu de detergent se amesteca cu aerul cald, statut de la uscatoare? Nu vorbesc de spalatoriile chimice din malluri, unde-ti duci sacoul sau rochia si dupa cateva ore, zile (sau ani in cazul unora) te intorci, platesti si ridici hainele spalate, uscate, calcate, imbracate in celofan...Nu. Alea sunt la fel de fade ca mallurile in sine. Ma refer la spalatoriile "publice", de care eu, in Romania, am luat cunostinta doar din carti sau din filme. Probabil sunt si in Romania, as fi preferat sa le descopar atunci cand, in camin, la facultate, spalatul hainelor era a doua activitate importanta, dupa xeroxatul cursurilor de la colegi. Le spalam intr-un lighean, pe jos, in baile de palier din Kolgalniceanu. Nu ma plangeam. Si nu ma plang. Astea erau conditiile studentasilor de camin din Bucuresti atunci.

Stiti, oamenii au placeri diferite...si uneori suspecte...Unora le place cafeaua bauta la terasa dimineata, pe racoare, altii se simt bine in curtea vecinei, ce stiu eu cate placeri exista...Cate capete, atatea placeri...eu ma simt bine in spalatorii. Le-am descoperit pe viu, prima data, in Franta, intr-un campus universitar. Stateam acolo cu orele (joia, joia era zi de spalatorie), atata cat dura spalatul si uscatul a doua pungi mari cu rufe: albe si negre sau colorate. Ma asezam cu picioarele incrucisate pe o masina de spalat si invatam, beam suc...mai salutam lumea. Mie imi placea mirosul de detergent si aerul statut de la uscatoare. Si-mi placea, mai ales seara, cand se intuneca, iar la spalatorie era lumina si masinile mergeau.

De cand m-am mutat cu chirie in Toronto :), stau intr-un bloc, cu spalatorie la parter. Eu am incercat mereu sa-mi explic de unde o asemenea placere? Intr-o spalatorie !?! Azi, am fost sa-mi iau niste caiete (ca ma bat niste ganduri autodidacte) si am trecut pe langa o spalatorie. Voiam sa intru si ca sa gasesc pretext, i-am spus lui Bobi ca vreau sa vad pretul la tura ca cine stie, poate e mai ieftin, sau daca nu e mai ieftin, poate pot spala mai multe haine, sau daca nu pot spala mai multe, poate sunt masinile mai bune sau mai ales uscatoarele mai putin distructive de tesatura...Era o gramada de lume cu cosuri, bidoane colorate cu detergent, sosete pierdute, mesele erau jumulite, scaunele aveau o musama invechita, femeia de la casa era blonda si grasa si mirosea a detergent si a uscator. E mai scump decat la mine, la parter. Si la propriu, si la figurat...

sâmbătă, 19 martie 2011

note...

Am trecut dimineata pe langa o casa care are o gradina plina cu brazi. In fundul curtii mai ales, brazii sunt aliniati ca niste soldati, fara greseala, fara cusur. Brazii intuneca toata curtea asa cum intuneca ei muntii si-i fac mari. Cu cateva zile in urma, in curtea asta baltea apa. Plouase, se topise zapada, eu mergeam pe strada, ma uitam in curte si ma intrebam de ce nu are canal de scurgere. N-am vazut niciodata om iesind sau intrand in curte, nu am vazut lumina, probabil e pustie.

"Canada e cea mai frumoasa tara de pe pamant"...nu o spun eu, nu-mi asum inca o asemenea afirmatie, o repeta insa obsesiv altcineva. Nu l-am intrebat niciodata de ce spune asta, n-am vrut sa-l intreb. De vreme ce el o crede inseamna ca pentru el asa este sau asa vrea el sa fie. Dar, azi i-am dat dreptate. Aprobator din cap.

E sambata, ferestrele mele sunt indreptate spre sud si-i soare, caloriferele sunt inca fierbinti (in Canada nu poti fi sigur daca asta-i primavara sau e cumva vreo fata parsiva a unei ierni pe sfarsite), afara nici musca nu bazaie ca inca nu sunt muste, adica e liniste si-s linistita...Pentru ca eu nu traiesc in centrul orasului...Eu traiesc intr-o ramificatie a unei strazi flancate cu case din lemn, genul de strazi intotdeauna perpendiculare, niciodata principale.

In bloc la mine chinezii fac peshte. Asa miroase cand fac chinezii peshte. Il aduc pe jos din China? Nu stiu, dar mi-s vecini si am avut si small talks. Nu am vorbit despre peshte. O sa ma obisnuiesc si cu asta. Abia astept sa vad diseara Luna.

"Sa traiesti!", cum s-ar spune in romaneste cand careva stranuta. M-a salutat cineva de pe partea cealalta a strazii...De doua ori pentru ca de doua ori am stranutat...

Zilele trecute mi-am "reintalnit" o colega de facultate. De fapt, mai mult decat colega. Prietena de facultate. Da, eram atat de naiva atunci, acum sunt si mai mult...Atunci nu intelegeam nimic. Acuma nici macar. Salut Maria :)

vineri, 18 martie 2011

hansel si gretel...

Atat de cald nu a mai fost in Canada niciodata. Niciodata - imi permit sa spun ca aceasta tara a inceput sa existe in momentul in care am pus eu piciorul in ea...Am primit dimineata un notice de la library cum ca mi-au venit niste carti pe care le comandasem saptamana trecuta. Am verificat programul (ca mi se mai intampla sa ajung acolo cand au portile inchise), m-am imbracat si am iesit la aer. Am facut o gresala, desi nu completa. Mi-am luat pe mine haina de iarna, dar "tenisii" de vara. Iar haina chiar m-a apasat. "Tenisii" insa m-au aruncat in ganduri si am ajuns prea devreme in fata bibliotecii. Nu de carti imi era mie, cat de plimbarea pana acolo. Care a fost ciudat de scurta. Drumul pana acolo intotdeauna l-am masurat prea lung. Asta iarna am ratat nu stiu cate comenzi din cauza drumului, dar si pentru ca nu voiam sa cheltuiesc tokens "doar" pana acolo si pentru atat. Am vazut  alunele in coaja, puse la trunchi si o veverita neagra care s-a speriat de mine...Toronto are multi copaci...Dawes e, la un moment dat, perpendiculara cu o straduta ce seamana cu drumul parcurs de Hansel si Gretel.

(Nu am nimic de spus cu aceasta postare. In zilele in care am lipsit, mi-am dat seama ca, in general, nu am avut nimic de spus nimanui si, in continuare, nu voi avea pretentia ca am ceva de zis care sa merite si citit/ascultat. Hello, young reader, and good-bye...ca sa parafrazez putin...).

Revenind, in drumul spre si dinspre biblioteca, mi-am adus aminte experienta omului care nu pricepe nimic. Lucram la ziar. Aveam o viata agitata (ziceam eu, desi cred ca agitatia venea din lipsa de organizare si cautaturi de pretexte) si mi-a venit intr-o zi un gand, oarecum protestatar vizavi de ritmul alert al vietii mele. Venise, la fel, primavara. "In seara asta, dupa serviciu, ma duc sa ma plimb prin parc, unde, la un moment dat, o sa ma asez pe o banca si voi incepe sa citesc, cu vantul fluturandu-mi prin par" - cam asta era ideea. Eram agitata si o plimbare clisheistica prin parc era pe punctul de a ma linisti pe viata si in viata. Mi-am luat un ziar de la ziar, o carte cu anumite caracteristici era in geanta mea (inclusiv, litere mari si coperti mobile), mi-am luat cola de la magazinul de la metrou, mai scumpa decat prin alte parti, dar nu mai conta, am iesit de la metrou si am fugit in parc. Am aruncat o cautatura spre o banca libera, pe care am gasit-o, m-am asezat, am deschis repede ziarul, pe care l-am citit (sau nu), am inchis ziarul dupa cateva minute si l-am aruncat la cosul de gunoi, am scos cartea din geanta, am constatat ca nu mai stiu la ce pagina ramasesem, am inchis-o dupa cateva secunde si am bagat-o inapoi. Mi-am baut cola, am aruncat doza la cos, m-am ridicat de pe banca si am plecat la metrou, cu destinatia acasa. Cu parul fluturat de vant.
OK, n-am inteles nimic. Nici nu era. Cum zice Dem Radulescu in Bufetul Mimoza: "Stii 14/66? Nici nu e!".

joi, 17 martie 2011

back...

Am revenit. Mai devreme. Revenirea din concediu inainte de timpul stabilit mi-a adus aminte de prima vacanta de vara de dupa primul an de facultate. Am plecat cu Bobi la mare, nu inainte de a ne depune niste CV-uri ca sa lucram la McDonald's - el, pentru ca intotdeuna a gandit mai nord-americaneste, eu, impinsa de el de la spate. Si exact in toiul vacantei, in timp ce eu ma balaceam si el pazea portofelul pe plaja, a primit un telefon de la Bucuresti. Ca sa vina la interviu. Experienta antrenanta de la McDonald's s-a terminat, oricum, la fel de brusc cum a inceput.
In Canada chiar a venit primavara. Cateva momente m-au facut s-o cred: s-a umplut parcul de pusti galaciosi, in intunericul de la 6 dimineata adie un vant cald si se aud pescarusii, seara miroase a barbeque si, ceva mai concret, ceasul s-a dat deja cu o ora inainte.
Eu am primit un mail care m-a intors pe dos complet intr-un sens complet pozitiv. Am primit de la Greenpeace un mail cum ca am trecut de o prima selectie pentru un internship. Am trimis tot ce mi-au cerut sa trimit si m-am apucat sa citesc despre...ghici ce?...despre centralele nucleare (...). Mai sunt un milion de alte etape eliminatorii. Dar ce conteaza?!? Sper ca experienta protectiei mediului din tara sa ma ajute.

duminică, 13 martie 2011

plimbare...

Parand ieri o dupa-masa care adia a primavara, fara soare, dar nu frig, am zis sa ne imbracam nu gros si sa ne plimbam pe seara prin downtown pana pe la 8 si...cand eram asteptati... Ne-am luat pe noi haine in ton cu vremurile (adica mai subtiri). In loc de o plimbare agale pe streets si avenues, a fost un maraton de vreo doua ore prin ploaie. Cand am iesit de la metrou...nu turna cu galeata, dar ploua suficient cat sa-mi picure ochelarii si sa nu mai vad bine la ce fac poze si destul cat sa-mi lase urme pe strampii mei mov, pe care mi i-am adus din Romania si pe care am zis sa-i mai port la sugestia unui fost coleg din tara care si-a adus aminte de ei inaintea mea :). Dar tot am pornit pe jos de la Yonge&Bloor spre College Street, departe spre 500 si ceva. Am pedalat pana mi s-au contorsionat calcaiele si mi-au inghetat mainile din cauza proastei circulatii periferice de care sufar. Nu le-am bagat in buzunar pentru ca aveam aparatul foto intr-una si o cutie cu bonibon in alta, iar buzunarele, care au o orientare proasta catre in sus, mai erau si pline cu o sticla cu apa, luata cu un dolar de pe traseu. M-am bucurat de plimbare. Am respirat aerul care, desi era plin de masini, era rarefiat de stropi. Ne-am deceptionat. Cautand un cadou, magazinele ravnite isi trasesera deja obloanele. Si chiar m-am enervat. Intr-un oras in care ma dureau genunchii intr-o plimbare nu gaseam o punga mica de cadou, care sa nu coste mai mult de 5 dolari. Imi placea chitara impodobita verde pestru St. Patrick's Day, desi eu nu stiu sa cant. Nici la chitara, nici din gura. Imi placeau si florile din lemn dintr-o vitrina in Little Italy si mi-a placut si italianul cu parul negru, dat peste cap, care striga, sicilinez, "I knoooow, I knoooow". Era sa ma impiedic intr-un caine, uitandu-ma la pletele blonde ale unui cred ca era canadian...Inalt, inalt, avea o haina lunga din piele, lunga, lunga, pana la marginea ciocatelor. Cu gulerul ridicat pana sub palarie. Si mainile in buzunar. "Bobi, imi plac oamenii astia...parca sunt studenti..."..."Fran, oare cat mai avem pana acolo?". Nu ne-am uitat inainte ca sa ne dam seama, ne-am uitat inapoi..."Vezi luminile alea de departe...de acolo mergem incontinuu". "Fran, vezi vreun Bell?...Iar mi-a furat cineva creditul!". "Bobi, pe aici arata ca la noi. Uite tramvaiul asta merge pana pe Main Street. E vechi". Societatea Canadiana a Sangelui. Cladirea e veche, sigla e prea luminoasa. "Tu ai donat vreodata sange?" "Nu, never!". "Mi-au inghetat mainile!"..."Nu esti buna pentru santier!...Misca-le ca si cum le-ai avea intr-o cizma!". "Ce parc! Aici pare britanic. Cladirile sunt ca in Anglia! O sa ne plimbam la vara cu bicicletele!". "Nu, e prea departe, dar statuia asta ce vrea sa zica oare?". "Ce-o fi aici?"..."Cred ca e un book store!" "Asa de mare?"...Baruri...E atat de european. "Barul asta nu imi place!" "Mie da. Lumanari aprinse si prinse in sticle goale de vin si intuneric". "E sinistru!". "Nu, e intim". "Nu, nu e o curva. Imi plac ciorapii ei din plasa si rochia scurta rosie". Statea picior peste picior pe o canapea roz la vedere, ca intr-o vitrina. Astepta pe cineva. Am ajuns.

parc...

Un vecin si-a scos cainele la plimbare in parcul meu, la vedere din balcon. Avea doua pungi in mana. Intr-una aduna treburile cainelui, dintr-alta punea bucati de paine la scorbura veveritzelor.

Toro...

sâmbătă, 12 martie 2011

babe precupetze...

Mergeam azi spre metrou, indreptandu-ma la lansarea unei asociatii romanesti in Toronto. Din seria "babe precupetze", pe strada mai era o femeie in etate, foarte rujata si un fotograf, un tip cu un aparat foto, mai degraba. Tipul si-a scos obiectivul si a inceput sa faca poze, foarte in detaliu, unor schele al unui santier de la metrou. Baba rujata si-a belit ochii si s-a aratat foarte curioasa, desi initial ii luasem privirea drept o inocenta bagare in seama. "Are you a tourist?" il intreaga, iar el ii raspunde sec "Nu" si isi continua activitatea, fara alte explicatii. In timp ce noi doua asteptam culoarea verde a semaforului, tipul se plimba pe mijlocul strazii luand mai multe pozitii ale santierului.
Baba catre mine: "Nu se poate asa ceva. De ce face poze? L-am intrebat daca e turist si mi-a zis nu.".
Eu: "Nu stiu, doamna, poate e inginer si e interesat de constructie".
Baba: "Pai si nu poate sa spuna?".
Eu: "Mmmda".
Se face verde, trecem strada, intram la metrou. Dintr-o baba curioasa s-a facut contrariata. S-a dus direct la angajatul metroului de colecteaza fise sa-l parasca pe ala ca face poze pe afara. Eu stateam in spatele ei intentionat asteptand sa-mi trec abonamentul prin borna de acces. Asteptam, de fapt, sa vad baba desfasurandu-se pana la capat. (si eu mai nebuna decat ea)
Baba catre angajat: "E un baiat afara si face poze la metrou, aveti grija. L-am intrebat daca e turist si mi-a zis ca nu e. E inginer, ce e? Trebuie sa aflati".
Angajatul, calm: "Va inteleg preocuparea, dar afara poate face poze la ce vrea el".
Ea continua: "Pai nu-l urmariti sa vedeti ce are de gand?".
Angajatul: "Nu pot sa plec acum de aici!!!!".
Baba: "Dar cine poate? La cine sa fac o reclamatie?"
.......
Azi am avut aparatul in buzunar si am facut-o si eu pe-a "inginerul", desi m-a strans un pic inima sa nu care cumva sa fiu zarita de vreo baba care sa puna politia pe urmele mele :)

pe langa King...

vineri, 11 martie 2011

take your time...

M-a trezit dimineata Bobi, foarte devreme, sa vin la televizor sa vad imagini de la cutremurul din Japonia. Ma uitam muta, somnoroasa, cu telecomanda in mana. Nici nu ascultam ce spun comentatorii. Aveam impresia ca in fata mea ruleaza niste scene dintr-un film apocaliptic. Am deschis si site-urile ziarelor sa inteleg si eu ce se intampla, desi nu era nimic de inteles. Am vorbit cu maica-mea, care si-a adus aminte de cutremurul din '77, care s-a intamplat cand eu nici nu existam. Sunt evenimente mari, nemanevrabile omeneste, despre care eu nu-mi dau cu parerea.

Am lasat televizorul deschis, mi-am facut cafea si imediat am inceput sa ma lupt si sa incerc sa fac fata unei complicate gramatici de limba engleza (cautam sa vad daca fac fata verificand raspunsurile de la finalul gramaticii, uneori verificand finalul chiar inainte de a bifa variante). Am inceput sa ma pregatesc pentru back to school. De vreo cateva zile numai asta ma preocupa si numai la asta ma gandesc. Nu m-a mai interesat nici blogul, nici ploaia-nisoarea, nici vantul de afara...am zis ca trebuie sa-mi bag mintile in cap intorcandu-ma pe bancile scolii. Evident ca stiam de cand am ajuns aici ca asta ma asteapta, dar, sincer, nu prea stiam la ce sa ma opresc. Ma fascinau multe si voiam sa le fac pe toate. Vreau sa fac multe, de aia am si plecat de acasa. Aflata intr-un punct zero trebuie sa decid ce parte ma duce spre 0,1. Acest demers poate dura ani. Am inteles din povestile reale ale imigrantilor ca nu poti reconstrui o viata, cu tot ce inseamna ea, in cateva luni. Cine isi imagineaza asa ceva greseste, nu gandeste. Noii imigranti, oameni traind la mii de kilometri de tara lor nu sunt actori intr-un film, care merita aprecieri sau critici, sunt oameni care joaca intr-o viata cat se poate de reala. Nu sunt la cheremul unor spectatori sadici. Iar asta e primul lucru pe care il invata afara. De exemplu, le repugna presiunea exterioara. Iar la intrebari pe cat de constante, pe atat de idioate, precum "Te-ai adaptat?" incep sa rupa de la sine putere lanturile ruginite.

In ultimele zile, gandind, adica stand cu capul intre maini si cu coatele pe marginea mesei ore in sir filozofand despre viitorul meu, am dedus ca trebuie sa ma orientez spre ceea ce stiu ca ma pricep (hmmm, cat de simplu era!!!). Am primit din partea unei doamne un test de orientare si m-a ajutat sa inteleg la ce ma pricep. Am inteles ca oricine se pricepe la ceva (mai mult sau mai putin) si ca cel mai indicat ar fi ca fiecare sa-si vada in continuare de priceperile lui. In felul acesta nu va supara pe nimeni, cu atat mai putin pe el insusi.

Imi place vorba canadianului "take your time!".

joi, 10 martie 2011

sa tinem usa sau...minte

Am avut azi o discutie mai "socio" pornind de la simplul gest de a tine cuiva usa pentru a intra in scara unui bloc, intr-o fabrica, intr-o institutie, oriunde. De a deschide usa si a-l astepta pe cel ce vine din urma ta, indiferent daca il cunosti sau nu, daca e mare sau mic, inalt sau schiop. In definitiv, de a tine usa oricui. Dintr-un simplu gest respectuos, ba chiar natural, moral (in ideea ca "natural" nu e antonimul lui "moral"), nu dintr-unul de plecaciune. Ca sa fiu mai bine inteleasa: bag cheile in usa de la scara blocului ca sa intru, dar observ ca din spate vine cineva, un vecin, un amic al unui vecin, o negresa intr-un carut cu rotile, un chitarist, o baba cu plase sau fara...nu conteaza. Eu deschid usa, dar il astept pe cel din spate sa ajunga langa mine, ii fac loc sa intre si, apoi, intru dupa el. Ajunsesem noi la concluzia ca daca in Canada, acest gest se manifesta extins, la nivel de societate, e o atitudine si un comportament de bun-simt, de politete, uneori ajunsa chiar la nivel de cult social, in Romania se manifesta in mod individual. Ca teorie, stim cu totii ca asa s-ar face in politete (ce-i aia?!?), in practica, doar cei care au bunul-simt in sange si cei care inteleg importanta si chiar "profitul" pe care il pot avea de pe urma politetii in societate o si fac. Si incercam sa ne imaginam un scenariu (stupid, cum altfel?): daca un om ajuns in Romania miliardar, el stie cum in numai 20 de ani (si, apropo, nici nu ma intereseaza sa-i aflu secretul ca eu oricum nu ma pricep la facut bani), ar tine vreodata usa vreunui angajat minuscul, neinsemnat, infim, mojic, microscopic, dintr-o firma pe care el, miliardarul, o detine?...Raspunsul imaginat pornit din aceasta situatie imaginata, care nu are nici o legatura cu realitatea, a fost...NU. Nu ar tine-o. Si pentru a explica si de ce nu ar tine-o, mai bine transcriu mai jos o fabula a lui Grigore Alexandrescu. Dar, asa cum am concluzionat noi scenariul (care a fost lung si cu persoanje imaginat reale intr-un scenariu imaginat real), situatia nu tine de granite. De fapt, poate numai de granite nu tine.


Cainele si catelul
"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

E o fabula pe care nici nu mai stiu in ce clasa eram cand am fost pusa sa o invat pe de rost. Si nici pana azi nu mi-a iesit din minte.

servicii...

250 de milioane de dolari vor cheltui canadienii in urmatorii 5 ani in lupta impotriva cancerului. In Canada, taxele sunt foarte mari, dar si calitatea serviciilor publice pe care cetatenii le au au dispozitie sunt pe masura.

marți, 8 martie 2011

bratara...

Ce mi s-a intamplat de 8 Martie?...Azi, nimic, dar inca nu s-a terminat ziua. Cu fix 9 ani in urma insa si cu fix 7 ani in urma, fix de 8 Martie, am ajuns acasa cu mainile degerate si cu "albastrelele" in buzunar: cu 9 ani in urma eram in cautarea unei comori din aur, cu 7 ani in urma, doar pe la usile Realitatii TV, cersind...

Cu 9 ani in urma, aveam 18 ani si un pic peste. Cu 9 ani in urma, dar si cu doua saptamani inapoi peste acesti 9, primisem de la grupul meu de colego-prietene de liceu, o bratarica din aur. Era pe post de remember al nostru. Fiecare primise, la randul sau, ceva asemanator din partea celorlalte (sper ca se intelege increngatura). O purtam zi si noapte...era de la ele, ma facea sa ma simt importanta...Dar a venit 8 Martie si a venit si ultima ora de scoala din acea zi, care nu mai stiu care era (probabil vineri). In ultima ora aveam Sportul. M-am dus la vestiar, mi-am dat repede jos blugii, camasa, fesul si m-am echipat in training ca jucam baschet. Inaltimea insa nu mi-a favorizat niciodata performanta in acest sport. Am terminat ora si am plecat spre casa. Aveam si ghiocei in buzunar. Era ceva de mers pe jos, era cam ora 2...Pe drum, mi-am dezgolit mana, am dat maneca de la geaca la o parte sa-mi verific, initial, ceasul (pe care eu l-am purat mereu la mana dreapta). Mi-am dat la o parte si maneca cealalta, asa din reflex, si...ia bratara de unde nu-i. M-am oprit in loc, pentru cateva secunde mi se golise mintea (asa mi se intampla atunci cand ma adun), iar dupa alte cateva secunde am incercat de-adevaratelea sa ma adun. Am inceput sa ma scutur ca o epileptica poate, poate imi cade bratara de prin haine. S-o fi agatat undeva prin atzele de la tricou, prin scamele de la maneca trainingului...M-am dezbracat de geaca in mijlocul drumului. Am scarmanat-o peste tot...Nu...nu era. Incercam sa-mi amintesc daca am scos-o de la mana inaintea orei de Sport. Era imposibil. Niciodata nu o scosesem de la mana pana atunci. Dar poate am scos-o totusi si am bagat-o prin buzunare. M-am scotocit prin toate buzunare. Buzunarele de la geaca, buzunarele de la pantalonii de training, buzunarele de la bluza de training, buzunarele interioare ale gecii, buzunarele rucsacului...Nu...nu era. Mi-am scos blugii si camasa mototolite dintr-o plasa din plastic pe care o balanganeam mereu in mana, dand-o de picioare, in zilele cu baschet, volei, sarituri cu cracii drepti si tot ce mai credeam noi ca facem. Bratara...Poate am pus-o in buzunarul de la blugi. Caut...Caut inca o data. Nu, nu era. Poate a cazut in fundul plasei...Plasa nu are gauri, desi i-a cam picat desenul, dar nu, nu era. Am bagat boarfele inapoi in plasa si am facut cale intoarsa. Parcursesem mai bine de jumatate din cei 3 kilometri pe care ii aveam zilnic pe traseul "du-te-vino casa scoala". Am intrat in scoala, pe usa profesorilor, care era mai aproape de sala de sport si am intrat in vestiar. M-am uitat pe bancile si pe sub bancile din lemn prafuite si cu urme de pantofi sport si nesport ai colegelor de la "Cuza-Voda". Am verificat nivelul prafului de pe jos cu proprii genunchi...Nimic. M-am dus in sala de sport, unde altii se chinuiau, dupa noi, sa arunce mingea la cos. Iar eu, dupa ce i-am explicat povestea profesorului, care era acelasi cu al meu, i-a oprit pe toti din joc si i-a pus sa ma ajute. Au cautat, s-au prefacut ca ar cauta, eu chiar am cautat, profesorul statea intr-un colt al salii si ne analiza pozitiile...Nimic. Unde e bratara mea? Am plecat iar spre casa. De aceasta data cu ochii masurand drumul, trotuarul, inclusiv cel de pe partea cealalta. Cand am trecut de zona betonata cat de cat si am ajuns in cea mai putin betonata de dupa Episcopie, am inceput sa dau pietrele la o parte. Cu piciorul, cu mana. Cu ochii si cu disperare. La Moara (nu mai e acolo nicio moara functionabila, dar inca asa ii spune locului), am inceput sa plang. Vazandu-ma oamenii de pe strada, cei gura-casca, ca bocesc ca la inmormantare si dau cu piciorul in toate pietrele din drum, m-au intrebat daca mi-am pierdut banii. Deci ca pierdusem ceva era evident. Le-am explicat starea si au inceput sa caute cu mine. Eu aveam acum doua lucruri la care sa ma gandesc: la bratara si la faptul ca daca ei imi gasesc bratara nu imi spun si mi-o fura. S-au scurs astfel vreo 4 ore. Afara era un frig de crapau pietrele alea in care tot dadeam eu cu botul de la cizma. Mainile mele era degerate. Picioarele nu mi le mai simteam. Mucii imi curgeau. Pentru ca plangeam. Am cautat bratara pana s-a innoptat. Cand am ajuns acasa, maica-mea deja disperata ca intarziasem atat, ramasese muta cand imi vazuse fata de extraterestru, rosie de plans, vanata de frig, si eu bocind in continuare de parca daduse peste mine o turma de violatori. "Ce-ai mama draga, ce-i cu tine?" "Am pierdut bratara!". In acel moment, am inceput sa plang si mai tare si maica-mea...sa rada...Radea de nu mai putea. M-a luat de mana si m-a bagat sub plapuma. "Da-o dracului de bratara, tu nu vezi ca nu te poti misca!". Eu: "Maine ma duc iar sa o caut!". "Te duci maine. Azi ai cautat-o destul!". A venit noaptea, eu am smacait toata noaptea dupa bratara. Probabil am si visat ca am gasit-o. Dar, m-am trezit ca noua a doua zi. Si mi-am zis: "Asta e. Mi-au dat-o fetele alea cu ciuda! Nu a fost sa fie a mea! Nici nu mai am nevoie!". Si, m-am imbracat sa plec la biblioteca. Mergand pe strada, ma mai uitam in jos atat cat sa nu umblu prea mult cu nasul pe sus. Nimic nu parea ca ieri se intamplase tragedia. Poate doar ochii mei inca umflati mai clipeau greoi. La Episcopie, in drum spre biblioteca, ochii mei, asa umflati, ce vad pe jos? Vad bratara mea...deschisa, intinsa toata pe asfalt, sclipind in soarele care era deja la amiaza. De parca de ieri, de la ora 2, nu mai trecusera pe strada decat chiorii si ingamfatii. M-am aplecat, am ridicat-o...si am plecat mai departe.

De toata aceasta poveste, mi-a amintit azi maica-mea la telefon, ea razand ca si atunci. Doar ca azi radeam si eu :))

Despre aceasta nemernica e vorba...

telefonul...

Aminteam, la un moment dat, intr-una din postarile anterioare, de cartea Porecla, de Jhumpa Lahiri, care spune povestea unor imigranti bengalezi ajunsi in America. Trairile, traumele, bucuriile unei astfel de aventuri asumate pentru o viata intreaga. Povestea se intampla intr-o perioada in care comunicarea era mai putin rapida (raportat la modul in care are astazi loc). Iar personajele tineau prin telefon legatura cu cei ramasi acasa. Telefonul insa era scump, iar apelurile ajungeau rar in America si atunci aduceau numai vesti rele. Acesti oameni ajunsesera sa nu-si mai doreasca sa primeasca niciun telefon de acasa si tremurau de fiecare data cand acesta suna. De la celalalt capat al firului, cei de acasa anuntau inca o disparitie in familia lor. Disparitii de la care ei nu reuseau niciodata sa isi ia ramas bun.

Mi-am adus aminte de aceste pagini in urma unei intamplari recente. Am cunoscut un om, care a fost anuntat de fata cu mine, prin telefon, ca acasa i-a murit o ruda apropiata. Mi-a zis ca nu va putea ajunge la funeralii. Si mi-a mai zis un lucru: "Se pare ca eu am murit inaintea tuturor!". 

cadou de 8 Martie!

....Cand insa am dat drumul la mess dimineata, "La multi ani!", "La multi ani!"...offline...De data aceasta eu fiind un galbejit somnoros, pentru cateva secunde nu am priceput de unde si cum acest "atac". Vad data in josul calcultorului. Aaaa, de 8 Martieeeee!!!. Dar un cadou frumos, care chiar m-a emotionat, a venit de la Mara, prietena din Ghencea, amica de pahar si colega de suferinta. Mi-a zis ca ea a primit de 8 Martie vreo 20 de carti si ca vrea sa imi puna si mie cateva la posta. Pe care le vreau eu. Si mi-a pus toate titlurile pe o lista, asa cum era lista de la Adevarul, cea cu 100...doar ca acum veneau de la Jurnalul...

luni, 7 martie 2011

detaliul...

Ma leg cateodata de niste nimicuri de si mie imi vine sa ma mir. Stand eu singura, intr-o splendida seara de primavara canadiana, cu rahat alb sclipind in geamuri, m-am gandit sa-mi fac clatite. Din lipsa de interlocutor valabil, mi-am dat drumul la camera web ca sa ma si filmez. Stiti, ca pe Jamie Oliver. Dupa o reteta bine plamadita in mintea mea, am pus la gramada tot ce am gandit ca se cuvine. Turnam cate-un strop mai mare din polonic in tigaie, cu un anumit secret cookesc, si lasand-o, la un moment dat, pe una sa se arda, ma asez la calculator si dau drumul la mess. Aici e 19.10. Si acum urmeaza detaliul: si constat cu stupoare si, apoi, cu amaraciune ca alde smiley galbejiti dorm toti. Si am un carnatz de ei mai lung decat ala de cartea recordurilor de la Bucuresti. Acesta era detaliul, de o maxima importanta, cum e de altfel si aceasta postare...Putem trece mai departe :).

La acest galbejit faceam trimitere la "detaliu"

gesturi mici, dar mari...

Un gest discret de pus la categoria "asa da". Cand am terminat cursurile, va povesteam ca am primit si notele la un test de limba engleza. Eram cu totii curiosi sa ne aflam evaluarea si o tot dadeam inainte: "spuneti-ne notele, spuneti-ne notele". Eu deja ma asteptam sa scoata foile din sacosa si de la catedra sa strige: "Catana, nota 4!". Uneori chiar poate fi jenant pentru ca nu toti se simt confortabil in astfel de situatii. (mi-aduc aminte ca in liceu voiam ca profesoara sa strige in gura mare notele la limba latina pentru ca acolo aveam numai zece, dar ma rugam ca cea de fizica sa fie mereu tacuta :))).

Revenind, omul de la catedra a respectat la dunga nevoia de intimitate a tuturor. A scos intr-adevar foile din sacosa, dar le-a impaturit bine si le-a impartit fiecaruia pe verso. Nimeni nu si-a vazut decat propriile note. Le-au aflat ulterior si pe ale celorlalti, dar numai cu voia celorlalti. E un gest minuscul, dar maret. Pana la urma concurenta trebuie sa fie cu tine insuti si raportata la propriile note, nu raportata la notele celorlalti.

reputatia...

Pe langa atributele profesionale, pe piata muncii canadiene este extrem de importanta reputatia. Una foarte buna. Aici e dezvoltat un sistem foarte hotarat al referintelor. De obicei, angajatorii cer, pe langa resume si cover letter, referinte de la oamenii cu care ai lucrat anterior. Si aici, nu-ti da nimeni o referinta doar pentru ca o ceri, ci trebuie sa o si meriti. Ca sa capeti o referinta care sa te si ajute, asta inseamna ca la fostul loc de munca ti-ai vazut de treaba pentru care ai fost angajat si, in plus, ai intretinut o constanta relatie de buna colegialitate cu toti co-worker-ii. Si ai lasat si loc de "buna ziua" atunci cand ai plecat. E adevarat ca e constrangator, mai ales pentru un incepator care nu are de unde sa obtina aceste referinte pentru ca ele se fac in timp, dar, dincolo de acest aspect, mie mi se pare absolut normal ca lucrurile sa se desfasoare in acest mod. Si eu, ca angajator, mi-as angaja un om cu referinte bune, in locul unuia cu niciuna. Ma gandesc ca cei care nu si-au vazut de treaba, nici nu mai indraznesc sa ceara cuiva vreo referinta. Oricum ar face-o degeaba. Sau intr-un spirit masochist, doar ca sa isi faca si mai mult rau.

Mi-am adus aminte cu aceasta ocazie de "Pe aripile vantului" pe care am citit-o in liceu si mi-amintesc ca scria la un moment dat ca numai atunci cand iti pierzi reputatia esti un om liber. In viata de zi cu zi nu ai decat sa ai ce reputatie iti doresti. La munca insa si eu ii prefer pe cei "in lanturi".

survival jobs...

Cand te muti dintr-o parte in alta a lumii trebuie sa fii pregatit pentru orice. De exemplu, si pentru durerile de cap (la propriu) pe care ti le poate da cautarea unui survival job. Acestea sunt joburi efemere, repede schimbatoare, joburi pe care esti nevoit sa le faci pentru a scoate bani de intretinere, de mancare sau de scoala, dupa caz. Full-time, part-time, temporary, multi imigranti le cauta si le accepta, uneori neconditionat, pana capata suficienta experienta canadiana sau fluenta a limbii astfel incat, pe parcurs, sa acceada la joburi potrivite pregatirii lor. Nu e neaparat cazul tuturor. Unii sunt mai norocosi si isi gasesc foarte repede de lucru in domeniu. Cum este cazul lui Bogdan, el fiind inginer constructor. Cand nu esti insa suficient de norocos sau cand domeniul pregatirii nu e foarte specific sau, mai mult, acel domeniu necesita o fluenta perfecta a limbii, cum este cazul meu, faci slalom printre tot felul de joburi. Asta nu are o importanta prea mare atata vreme cat stii si iti propui sa fie de scurta durata. Unii se pot plafona avand in vedere ca pot castiga din survival job destul cat sa-si intretina toata familia. Nu toti insa se amagesc. Facandu-le, trebuie sa ai mereu in minte motivul pentru care ai venit in Canada: sa speli podele si sa ajungi specialist in spalat podele? Sau sa speli podele pentru a castiga bani ca sa-ti permiti sa faci o scoala pentru ca astfel sa ajungi acolo unde vrei tu? Unii vor spune: "nu conteaza, fac orice, numai bani sa iasa!". Totul pana la proba practicii...

duminică, 6 martie 2011

bun, dar cu masura...

Am vrut initial sa scriu despre o experienta pe care am avut-o azi intr-un magazin, care mi-a adus aminte de ceva si prin care am dedus eu ca oamenii sunt nebuni. Prin urmare, sunt si eu un nebun, insa vorba lui Malaele, "nebun, dar nu fraier". Dar o las pe asta pe alta data (habar n-am cand o fi alta data) pentru ca nu sunt in mood-ul funny. Si cand nu sunt asa, nu are rost sa ma prefac. Si o sa scriu despre altceva, mai potrivit starii actuale, date de vreme. Cand nu gasesc alte motive dau vina pe temperaturile de afara.

Cand eram la Bucuresti si lucram zi lumina, imi aduc aminte ca de multe ori imi ziceam si ziceam si mai departe ca eu imi doresc sa imi iau, la un moment dat, un an sabatic. Un an in care sa nu fac nimic, sa imi fixez ochii pe pereti si atat. Sa vad si eu cum e sa lasi aiurea timpul sa treaca. Nu eram singura cu aceasta doleanta, era chiar o dorinta comuna, la care visau multi dintre cei din jurul meu. Astfel intamplandu-se lucrurile, mi-am dat demisia cu vreo patru luni inainte de plecare. Nu era vorba de un an, dar cand dorinta e mare, mai faci si compromisuri. Si nefacand nimic in acea perioada, nimic insemnand nimic, am inteles cateva lucruri.

1. Pierzi legatura cu realitatea. Ti se pune un val pe ochi si tot ce-n realitate e negru tu il vezi rozaliu. Te crezi un Zeus neatarnat si emiti judecati "profunde", dar neaplicabile.
2. Neavand timp liber, ci tot timpul la dispozitie, te diluezi, nu-ti mai organizezi timpul pentru ca, paradoxal, nu ai ce organiza.
3. Descoperi efectul parsiv al placerii lui "long-term dolce far niente".
4. Intr-un final, te plictisesti si vrei sa fii activ si folositor. Dar ti-e din ce in ce mai greu sa te mobilizezi.

Concluzia: totul e bun, dar cu masura. Atat in ceea ce priveste timpul liber, cat si munca. Cand e cu masura, e profitabil. Cand e cu nemiluita, e doar intoxicare.

PS: Daca mai pun toate balivernele pe blog, o sa-mi alung toti cititorii :). Spun asta si referitor la postarile putin anterioare. La inceputurile mele pe aici, mi-am propus sa scriu in fiecare zi (habar n-am de ce - poate gandindu-ma ca jurnalul presupune zi de zi), dar cateodata chiar nu am ce scrie :)))). Sau nu am chef. Asa ca, am rezolvat-o...intr-un fel. Cand nu o sa am ce, voi scrie despre vreme, in ideea ca in Canada, vremea e un subiect omniprezent. Cica vorbind despre vreme, nimic nu se poate intoarce impotriva mea :). Nu fac greseli in multiculturalism. Desi ma intreb si eu cat poti vorbi despre un subiect care e mereu acelasi :)))