Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 28 februarie 2011

I'm a blue...:))

Eram azi dimineata atat de obosita!!! Pai cum altfel daca iar m-am sculat cu noaptea-n cap? Si cand sunt vlaguita, simt nevoia sa bag ceva dulce in gura. Si voi, nu? Asa. Deschid frigiderul. Si-mi sare in ochi jumatate de tort ramas de la ziua mea. Frumos, crescut, alb...Cum a rezistat acest tort atatea zile? 1. Cine dracu stie ce are in el? 2. In viata mea nu am mancat ceva mai oribil. Cum a putut o prajitura sa-mi strice ziua, si pe aia de nastere pe deasupra? M-am dus atunci la cursuri si mi-am zis: ia sa le iau eu fetelor ceva bun. Mai inveselim atmosfera, o mai taraganam o ora, o sa fie bine. Si am intrat intr-o cofetarie de mare angajament, adica in supermarket. Era aproape, era in drum...tortul arata bine, mirosea a zahar...Perfect.

Mai adusese una dintre ele niste gogosi de la Tim Hortons si le-am zis: lasati ma prostiile alea junk, ia uite ce v-am adus eu! L-am taiat cu o furculita (nu umblu cu cutite prin scoli), fapt pentru care se faramitase tot. Mi-am zis ca e din cauza ustensilei. Inca euforica, am impartit la toata lumea si la final, sa mananc si eu. Era sa-mi cada dumicatul din gura. As fi vrut, de fapt, sa-mi cada dar se lipise de cerul gurii. Am mai incercat o data, dand, delicat, la o parte cauciucul ala alb de-l invelea si pana la urma, am pasat discret farfuria spre gunoi si mi-am bagat mana in gogosi. Junk reloaded! Cu gogoasa-n dinti, ma uitam cand la una, cand la alta. Nicio reactie, doar fleanc, fleanc, din furculita. Unele au mancat tot. Initial ma gandisem ca sunt fete "gentleman" si ca mananca numai ca sa nu ma faca sa ma simt prost. Parca mai conta! Cand am vazut insa ca unele iau si a doua felie..."e clar: ori is eu nebuna, ori voi ati mancat prea multe prostii de nu mai faceti legatura!".

Revenind la dimineata, ca asa am un talent al parantezei...Cum in frigiderul meu acest tort risca sa-mi mai strice inca o zi, m-am pus pe batut oua chiar daca nici macar nu incepusera cocosii sa cante! Cand am vazut frumusete de praji ce mi-a iesit mi-a sarit si oboseala si tot si am plecat la cursuri fericita, unde mi-a testat profa personalitatea (in ideea ca ar exista vreuna). Cica as fi blue. Adica eu ma vad romantica, spirituala si idealista, iar ceilalti ma vad "hopelessly naive" :)). E bine. Daca va intereseaza ce culoare va e felul, sa ma anuntati. Pana atunci, gustati bunatate de prajitura. Eu am facut-o :)

duminică, 27 februarie 2011

mobila de lux...

M-am trezit azi cu ganduri gospodare. Asa ca, dupa ce mi-am verificat mailul, blogul, facebookul si calculatorul in general, am plecat la arabi sa-mi cumpar varza si carne de porc de la Loblaws ca iar aveau promotie la kil. Mi-am luat aparatul foto in buzunar sa fac poze la ninsoare, dar, furata de ganduri, nu am mai facut niciuna. Cu sacosa reciclabila pe umar si cam singura pe strada, am trecut pe langa un magazin mare cu mobila de lux si mi-am adus aminte cum, acum trei luni si ceva mi-am mobilat si eu casa.

Cand am plecat din Romania am renuntat la tot. Mi-am impartit lucrurile in stanga si-n dreapta si, in afara de cateva perechi de sosete si doua perechi de blugi, n-am luat nimic cu mine. Mi-aduc aminte ca atunci gandurile mele se dusesera departe...la acele momente cand pleci si lasi totul...Asa. Ne gandeam: vom ajunge in Canada si vom merge sa ne cumparam un pat si-o masa. Doua scaune ca sa nu ne doara oasele daca mancam din picioare si atat. Aveam pretentii doar la strictul necesar, urmand ca apoi, pe masura ce ne asezam, sa adaugam logistica. Doar ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ, iar prietenii nostri din Canada au facut ca planurile de mai sus sa fie date peste cap. Au dat sfoara in tara de artar ca doi tembeli tocmai au aterizat si au inceput, care mai de care, sa contribuie cu ce aveau ramas prin garaje: paturi, mese, scaune, dulapuri, lingurite, furculite, cutite, farfurii, asa ca dupa cateva zile, zecile de pahare pe care le aveam deja nu mai incapeau pe nicaieri. Patul pe care planuisem sa-l cumparam s-a tranformat astfel in doua paturi single, pe care le-am unit si pe care dormim si acum. In prima noapte, dupa ce ne-am mutat, nu aveam suruburi sa montam paturile si ne-am culcat pe jos, direct pe saltele. A doua zi, ne-am dus sa luam suruburi, dar le-am luat prea mici, asa ca ne-am culcat iar pe jos, direct pe saltele. Am inchiriat un track sa aducem mobila de la cativa zeci de kilometri, track pe care l-am si belit intr-un balcon din apropiere, adica a intrat in coliziune cu balconul si s-au jumulit unul pe altul...A fost si este cea mai de lux mobila pe care am avut-o vreodata.

Timpul trece, lucrurile se intampla, eu, din tara vedeam intr-un fel plecarea, acum o traiesc in cu totul altfel...pe viu. Iar perceptia e mult diferita. Bobi deja a avut primul interviu pentru inginer pe santier si se pare ca lucrurile merg in directia perfecta pentru el. E un om norocos, dar si eu ii port noroc :))))). 

Acum chiar ma intorc la gospodareala :)

sâmbătă, 26 februarie 2011

o lume mica...

Zilele sunt scurte in Canada. E un simptom de incepator care nu stiu daca pe parcurs va trece sau se va transforma intr-o boala. Se fac imediat patru luni de cand sunt plecata si eu inca traiesc in doua lumi paralele. Zilele incep dimineata la ora 14.00 si se termina noaptea tarziu la ora 17.00. Imi contabilizez inca timpul in functie de fusul Romaniei. Ma trezec la 6, si nu la 7 doar sa pot vorbi macar o ora cu oamenii mei. Cu cat reusesc sa ma trezesc mai dimineata, cu atat mai fericita sunt ca am timp sa-mi salut oamenii. Daca nu reusesc sa schimb macar doua vorbe inainte de a-mi vedea de treburile canadiene ma golesc si treburile nu vor sa mearga bine. Cand se apropie 4, 5, ma retrag si eu din zi pentru ca stiu ca toti oamenii mei au plecat la somn. Iar, dupa 8, 9 ma retrag pe blog, tot cu gandul la ei. Acum caut cateva ore de compatibilitate macar, in primele saptamani insa nici nu voiam sa mai dorm noaptea. Mi-e teama ca mai tarziu insa nu-i voi mai prinde nici atat.

Ma bucur insa ca dincolo de zilele scurte, lumea e mai mica azi. Cu zece ani in urma, cei plecati tineau mult mai greu legatura cu oamenii lor si, probabil, si relatiile au evoluat in functie de tehnica disponibila. Azi, insa, prin camera web, mi-am chemat prietenii la mine acasa. Am baut bere. Ei, romaneasca, eu, canadiana. La un moment dat niciunul nu mai stia sigur de care bea, la un moment dat, nici nu mai conta daca suntem aici, acolo sau in alta parte. Eram cu totii la mine acasa si nimeni nu parea sa se mai gandeasca si sa mai creada ca intre noi e distanta de-un Ocean...

Update: citeam prima mea postare in care ziceam ca eu nu voi suferi niciodata de homesickness. hahaha. eram mica rau. entuziasmul de dupa primele zile :)))

vineri, 25 februarie 2011

copii si animale...

Vreau sa povestesc povesti, povesti pe care le aud zi de zi si pe care imi place sa le redau. V-am mai spus ca mergeam la un moment dat, chiar la inceput, la o asociatie etiopiana sa intalnesc oameni si sa vorbec engleza. Unul dintre profesori, om destept, deschis, ajuns in Canada cu foarte multa vreme in urma, dar cu un dor mare inca de tara lui, zicea la un moment dat ca in Canada, in ceea ce priveste protectia, pe primul loc stau copiii, apoi femeile, apoi animalele si abia apoi barbatii :). Era totul spus in spirit de gluma, dar era o gluma adevarata.

Azi, pornind de la un subiect legat de sindicate in Canada, am ajuns sa discutam despre copii. Voi reda mai jos o discutie care m-a amuzat, dar, dupa cum veti vedea, nu-mi voi spune parerea prea mult despre relatia dintre parinti si copii pentru ca inca nu am copii, iar cei care-i au pot judeca mai bine, in cunostinta de cauza.

Una dintre profesoarele mele are cinci copii. La un moment dat, cel mai mic a plecat la un prieten si si-a lasat bicicleta acolo. Maica-sa ii repeta intruna: "du-te si adu-o acasa!". El: "nu si nu". Problema era ca trebuia sa urce un deal cu ea si ii era greu sau lene. Atunci maica-sa i-a spus atat: "Daca nu o aduci, te spun lui taica-tu si vezi tu atunci ce o sa patesti!". Intre timp, taica-su vine de la munca. Nu stia absolut nimic despre discutia cu bicicleta, dar s-a trezit deodata cu politia la usa. Sunase copilul la 911 pe motiv ca o sa-l bata parintii. Taica-su habar n-avea cum sa scoata camasa, maica-sa insa s-a chinuit sa le explice politistilor ca e la mijloc o neintelegere...pana la urma s-au lamurit, dar ei, ca parinti, au ramas undeva, inregistrati. Aproape toate colegele mele care aveau copii crescuti in Canada aveau povesti similare. In timp ce povesteau, eu imi roteam capul de la una la alta, cand socata, cand distrata...

Bataia nu-i rupta din rai. Ca sa fii un bun parinte si sa faci din copilul tau un OM e o arta. Arta nu se face cu barda, ci cu talent si transpiratie. Oricine poate fi viteaz cand da cu parul in unul mai slab, nu oricine insa poate pune copilul cu botul pe labe fara sa foloseasca bata. Nu exista copii needucati, ci parinti vinovati, nu exista elevi prosti, ci profesori nepregatiti.

Ma opresc la protectia animalelor insa, unde Canada e din nou campioana. Eu am crescut cu animale. Am invatat sa le inteleg si am invatat de la animale ce n-am invatat de la oameni. Cand vad animale chinuite intorc instinctiv capul in alta parte, iar cand vad oameni care chinuie animalele nu vreau sa scriu pe blog ce-mi vine sa le fac, acolo, pe loc. Sa le rup capul si sa li-l stalcesc ca unor gandaci de bucatarie. Cand eram inca prin scoala generala, gaina bunica-mii a clocit 8 ratze. Da, ratze :). Au murit toate, cu exceptia uneia. Am luat bobocul sa-l cresc la bloc. I-am zis maica-mii ca-i fac cotetz in balcon, ca nu o sa deranjez nimic prin casa, doar sa nu se impotriveasca. I-am facut cotetz in dormitor pana la urma, nu mai tin minte de ce. Am inconjurat cu pansament cele patru picioare ale unui birou si l-am adapostit in casuta noua. Imaginati-va ca bobocul asta mic, daca ramanea singur in bucatarie, "cotcodacea" sau "latra" (ce facea el) pana dadea de cineva. Dormea pe pieptul meu si ne simteam impacati unul cu altul. El clipea din margelele alea ale lui negre, eu il mangaiam pe cap. Mai tarziu, am crescut un pui de ciuta, un caprior salbatic ce arata ca Bambi si pe care l-am hranit cu biberonul, apoi cu coji de cartofi si castraveti pana s-a facut om in toata regula :). Eu si frate-miu o strigam pe limba ei si raspundea si din padure. Adica stiu cum face caprioara. Ochii ei blanzi de caprioara si picioarele-i subtiri si zvelte, boticul ala umed...cum sa le lovesti? Chiar daca se mai pisha cateodata in patul meu, eu tot o iubeam. Si acum imi aduc aminte cum mirosea...a iarba si a lapte...Calina inca mai traieste. E undeva la Brasov, bine mersi. Si a scos si vreo 12 generatii dupa ea. Caini, nici nu mai stiu cati am avut. Apoi l-am crescut pe Mitica, motanul negru, la Bucuresti. Relatia dintre mine si acest motan nebun era una greu de descris. Ne iubeam de ajunsesera prietenii sa ma suspecteze de zoofilie :). Acum imi aduc aminte frumos de el si de drumurile cu el in carca la veterinar cand si-a stalcit laba si de spectacolele pe care le facea prin microbuze, atunci cand il duceam in vacanta la Husi. Sau de ziua in care si-a facut nevoile intr-un microbuz de m-a dat jos soferul cu tot cu motan cu tot, prin Voluntarii, in miezul noptii. Nu-s suparata pe Mitica ca a fugit de acasa si nu s-a mai intors chiar atunci cand ii faceam actele sa vina cu mine in Canada. Ii e bine. Atata trebuie sa stiu eu.

Asa ca, pentru mine, astfel de povesti cu copii si animale protejate sunt dincolo de orice comentariu. Iar celui care nu-i in stare decat sa dea cu bata ii doresc o bata in cap!

masini, masini si biciclete...

Inainte de a mai adauga poze de la Salonul Auto, iata care sunt legaturile mele cu masinile. Am carnet de ani de zile, dar, de cand l-am obtinut, intotdeauna m-am gandit ca mai bine mi-as fi luat de copilot. Ori ca zace in mine un pic de spirit englezesc de-mi place atat de mult locul din dreapta.

Am mers la Auto Show din curiozitate, dar si pentru ca am in casa un inginer pasionant si pasionat de constructii, masinarii si de tot ceea ce, palpabil si inginereste, lumea asta a fost in stare sa realizeze. El are picioarele bine infipte in pamant, eu capul, mult prea departe, in nori. El ma trage spre sol, eu il ridic putin la stele. Si capatam balanta :).

M-am dus la Auto Show sa vad masini electrice si hybrid. Nu ma intereseaza ce se ascunde in spatele acestei masinarii mondiale "environmentaliste". Dar un mediu mai curat in orase ma incanta.

O masina din asta imi cumpar si eu la primavara


joi, 24 februarie 2011

cadou :)

De ziua mea mi-am luat bolid.



Subaru Hybrid Tourer Concept - next generation of thinking regarding car design and the environment.
Eu cred ca am facut o alegere buna. Desi e numai un prototip :).
Prezentat la Canadian International Auto Show 2011. Mai multe poze, maine.

miercuri, 23 februarie 2011

positive thinking...

Azi, la scoala
Oameni buni, nu pot daca nu va povestesc ceva. Cant de cand am ajuns acasa si, putin mai devreme, aveam impresia ca metroul sta pe loc, ca as ajunge mai repede daca as zbura..si credeti-ma, n-am fumat verdeturi...Sunt peste -10 grade afara, dar corpul meu arde...

Sa va povestesc. In cateva ore e ziua mea si, cum mi-e draga ca nimic pe lumea asta, mi-am facut un cadou care mi-a schimbat nu viata :), e prea pretios sa spun asta, dar mi-a schimbat ziua, mi-a schimbat starea, mi-a schimbat optica. Daca efectul tine si 2 ore, eu sunt multumita. Doua ore de fericire maxima fara motiv. Ce cadou? Am fost la un workshop pentru positive thinking (suna ca naiba cuvantul asta "workshop" - imi bagatelizeaza experienta). Banal ziceti, nu? Ieri, cand am sunat sa ma inscriu asa spuneam si eu. Nu aveam mari asteptari. Imi ziceam: daca e vorba de positive thinking in corporations, plec, nu stau o secunda. Eram insa foarte curioasa. Am fost pozitiva mereu (uneori ma amageam ca sunt si reuseam sa raman asa) si am gandit mereu ca poate fi un mod de viata. Am incercat intotdeauna sa pun lumina in lucruri. N-am reusit tot timpul, dar m-am straduit. In plus, cu exceptia catorva momente, "pesimismele" care m-au "umbrit" n-au fost decat mofturi. Mai pe scurt, m-a pasionat constant "domeniul". Simteam ca nu trebuie sa ratez experienta. Si bine am facut.

Totusi, de la un workshop pana la o stare de om drogat e cale lunga...Eram doar trei nebuni, curiosi pe deasupra. A intrat pe usa o profesoara care arata ca o balerina. La modul cel mai serios vorbesc. Avea maini de balerina, picioare de balerina si-un zambet cat toata fata. Eu am mutit cand am vazut-o. Avea o voce lina, angelica. Si a inceput totul cu urmatoarea fraza: "in astea doua ore trebuie sa fim sinceri unii cu altii. Nu va jenati de voi, nu va simtit vulnerabili vorbind despre voi". Niste simple vorbe insa nu te pot convinge si atunci a inceput un exercitiu, cu ochii inchisi. La inceput ma simteam ciudat, ca intr-un club de yoghini care-si cauta spiritul mov sau ca printre niste sectanti in transa. Se juca, de-a dreptul, cu creierul nostru. Daca la inceput imi fugeau pleoapele intr-o parte si-n alta, pe parcurs pur si simplu radeam si plangeam (nu exagerez), iar la final aproape ca adormisem. De relaxare. Nu mai era nimic imposibil. Nu am cunostinte documentate de psihologie, habar nu am cum functioneaza creierul, cert e ca de acolo porneste totul si tot acolo e maneta de reglare.  

Positive thinking inseamna constientizarea momentului ACUM, trairea lui ACUM. Pare simplu, dar e cel mai greu. Mintea noastra e mereu preocupata de gandurile pentru maine, pentru ieri, pentru azi, si mult prea putin pentru ACUM. Cred in ceea ce spun. Intotdeauna am crezut. Ne ascundem de noi insine, ne e teama de noi insine, dam prea mult credit altora si mult prea putin noua. De fapt, noi, personal, refuzam sa ne apartinem noua insine. Toata lumea vrea ceva de la noi, toata lumea are asteptari si noi suntem gata sa le raspundem, chiar daca ceea ce ne cere nu are nicio legatura cu ceea ce vrem noi de la lumea asta. Apartinem altora. Ne e teama de criticile altora. Si actionam asa cum vor altii. In mintea noastra, orice schimbare are o urmare negativa. Cand urmare e, de fapt, 50 si 50 %. Poate fi mai rau, dar poate fi si mai bine. De ce sa nu vedem partea plina a paharului? Ne punem noua insine stop. Sa gandesti pozitiv inseamna sa fii tu insuti. Sa fii tu insuti e un act de mare curaj.

Cititi postarea asta cum vreti voi si judecati-o cum vreti voi. Eu ma simt bine si vreau sa dau share pentru ca toata lumea sa se simta bine. In momentul acesta chiar nu am motive sa ma simt altfel. Si atunci? In cateva ore e ziua mea si ma bucur ca va dura mai mult de 24 de ore. Cu 7 ore in plus :)

marți, 22 februarie 2011

just for fun...

Azi mi-am luat o banana in buzunar pentru ca stiam ca ma asteapta o zi lunga. Mi-as fi luat caserola cu salata boeuf, dar nu-ncapea. M-am dus cu banana in buzunar sa ma spovedesc...la job developer sau employment advisor. Am uitat la care am nimerit pana la urma si care e diferenta dintre ei, din aia de au jobul sa vorbeasca despre joburi. Nu am inteles daca ma vor ajuta sau nu cu ceva, dar mie imi place sa-i vizitez ca se poarta fumos cu mine :)). Eu sunt pentru ei un nume pe o foaie cu mare garantare la Guvern. Numai ca...trebuie sa ma prinda. Pana acum am schimbat 2, sunt la al treilea advisor. Iar de tanti de azi chiar mi-a placut. Nu o mai schimb. Parea ca-i plac romanii. In plus, mi-a adus aminte de o femeie pe care am intalnit-o la YMCA si care mi-a marturisit ca ii place sa lucreze cu romanii. Acum, abia astept astfel de intalniri cu oameni straini in orice tip de institutie, fie ca-i privata sau de stat. Am o nerabdare euforica. Nu acelasi lucru l-as fi spus cu ceva vreme in urma.

In primele saptamani, imi facusem impresia ca interviurile sunt un soi de camera a torturii, iar cei de-ti iau interviu, niste balauri cu 7 capete, care scot flacari pe nari cand iti vad resume-ul (CV-ul) mereu prost facut, si eram convinsa ca eu nu voi fi niciodata in stare sa ma duc la vreunul. Mai era si in engleza, iar eu aveam impresia ca vorbesc perfect engleza numai in somn. ACUM vreau sa ma duc la interviuri just for fun, ca sa exersez privitul direct in ochi si sa vorbesc despre mine. Daca pica si un job bun cu atat mai bine.

Ziceam ca merg peste tot pentru ca se poarta "birocratii" frumos cu mine. Da, nu e nici pe departe oroarea din institutiile romanesti. Nu e nici pe departe. Unii vor zice: "Pai sunt platiti ca sa se poarte asa". Da, sunt platiti. In Romania sunt platiti pe jumatate si se poarta pe jumatate. Mi se pare fair. E insa si ceva dincolo de bani.

Revin, abia am ajuns acasa. :)

Update: Cu ani in urma, mica fiind, mi-amintesc ca-mi era frica de tanti de la primarie ca de doctor. Intram in primarie si in policlinica mai umila decat in biserica. Si faceam plecaciuni in fata lor mai ceva ca la altar. Le dadea maica-mea spaga asa cum dai pomana. Cand am mai crescut, a crescut odata cu mine o revolta si o ura impotriva acestor institutii, pe care nu le puteam asocia decat cu oamenii care le populeaza. Inainte de a intra sa cer o amarata de foaie, oricum inutila, in fata usii acestor edificii insemnate, avea loc schimbarea la fata. Ma innegream, ma invineteam. Apoi, mi se inclestau degetele si mi se uscau buzele cand vedeam toti incornoratii. Aveam ciocolata in buzunar si nu stiam ce sa fac cu ea: sa le-o arunc pe birou cum arunci oase la caini sau sa nu stric orzul pe gaste?!? Am atatea povesti, de care insa mi-e asa de sila, incat prefer sa termin intr-o nota mai placuta. Melodia asta e frumoasa si ma face sa ma simt foarte bine:


luni, 21 februarie 2011

Toronto...

Toronto, noaptea (sursa: Virtual Tourist)
Toronto e pe al 4-lea loc in Topul celor mai bune orase din lume, potrivit unui studiu realizat de "Economist Intelligence Unit" si citat de Reuters. Studiul a fost realizat pe baza unor criterii precum siguranţa, serviciile medicale, cultura, protecţia mediului, educatia si infrastructura. Primul loc este ocupat tot de un oras canadian, Vancouver.

Iata Top 10:
  1. VANCOUVER (Canada)
  2. MELBOURNE (Australia)
  3. VIENA (Austria)
  4. TORONTO (Canada)
  5. CALGARY (Canada)
  6. HELSINKI (Finlanda)
  7. SYDNEY (Australia)
  8. PERTH (Australia)
  9. ADELAIDE (Australia)
  10. AUCKLAND (Noua Zeelandă)
Dincolo de statistica, nu e suficient ca orasul sa fie bun ca sa traiesti bine. Mai depinde si de tine si de viteza vantului :). Si cu aceasta ocazie mi-am adus aminte de un roman mai in varsta ajuns in Canada sa-si creasca nepotii si pe care l-am intalnit la un eveniment cu romani, pentru romani. Zicea: "Toata lumea ma intreaba daca imi place Canada?". El, pentru ca singura lui activitate era cresterea nepotilor, cica le raspundea: "Ce pot sa zic...imi place! Imi place ce vad pe geam!" :)

un balcon, o idee si un blog...

Stai ca mi-a venit acum o idee din strafunduri. Cand ies pe balcon la...chestii mai vicioase, de care mi-e greu sa scap (dar si pentru ca mi-e frica de alarma de incendiu) imi vin tot felul de idei. De multe ori prostesti, ale mele, reflecta cumva ceea ce clocoteste intr-o oala sparta...(nimic, zero cu pene pentru oricine altcineva)...Ma intrebam...de ce dracu mi-am facut blog si de ce scriu pe el incontiuu? Uite de ce: in primul rand pentru ca imi place scrisul, ala de calitate, si limba romana, tot aia de calitate. E cel mai simplu lucru pe care il pot face cu placere. In al doilea rand pentru ca sunt o anonima, deloc frustrata de "anonimitatea" mea, si pentru ca imi plac oamenii anonimi, cei deloc frustrati de "anonimitatea" lor. Anonimi si sinceri. Nu am ce ascunde si nici de ce ma ascunde. Si pentru ca imi face bine. Ca insemnarea celui mai stupid gand ma ajuta sa trec peste ce e greu. Altii beau, altii se arunca de la balcon, altii pupa in cur ca sa scape de greutati, eu scriu. Nu scap de ele, rezolvarea ramane clasica, dar incep sa le vad din partea cealalta. Scriu tot ce-mi trece prin minte. Si nu numai pe blogul asta. Tot timpul am facut-o. Am tinut jurnale de adolescenta acneica si de studenta razvratita sau amorezata (amorezarea m-a palit mereu - poate si pentru ca sunt nascuta de Dragobete :)))...Jurnale pe care le-am pastrat in mansarda de acasa si pe care le reciteam cu placere ori de cate ori ajungeam la Husi.
Apoi, nu mi-am facut blog ca sa dau lectii pentru ca eu nu am ce lectie sa dau, eu doar primesc lectii. In fiecare zi. Daca uneori, unele postari par justitiare, imi sunt adresate mie. Imi dau mie insami sentinte.
Nu ma intereseaza de cei care arunca pietrele, nu sunt ei suficient de puternici sa le arunce atat de departe incat sa ma si paleasca...
Iar cui ii pute, e un buton de exit mereu available pentru ei.

Multumesc celor care inteleg. Ei revin mereu aici!

poveste...

Am aruncat ieri o vorba ca azi e Familiy Day si ca sunt libera..."libera" e un fel de-a spune, ca libera sunt in fiecare zi...vreau sa va povestesc un episod intamplat zilele trecute, care pe moment m-a pus in capul listei negre a lui Gica Contra. Dupa aia insa mi s-a dat dreptate si m-am simtit ca un lider sindical care si-a facut treaba pana la capat. Saptamana trecuta m-am dus la cursuri, stiam ca profa mea e plecata prin Atlanta (probabil sa-si manifeste iubirea de Valentine's Day) si pentru ca stiam ca e plecata, mi-am propus sa ma trezesc tarziu si sa intarzii. Ceea ce am si facut.

Am intrat pe usa, zambind, satisfacuta pana la cer ca am dormit 5 minute in plus. Numai ca mi s-a incretit zambetul pe buze si mi-a ramas mana in aer dand sa-l salut pe albastrul mititel, cu creierul cat un bob de orez chinezesc, de care va povesteam zilele trecute. Si-a lipit ochii oblici, incruntati, pe fata mea, de nu stiam cu ce am pacatuit atat de grav. "Tu, cand mergi la munca, intarzii?", m-a intrebat. Eu nu i-am raspuns, m-am asezat la locul meu. Voiam sa ii raspund, numai ca ma incomoda haina grea, de iarna, si ochelarii negri, "heleumati", care nu se mai deznegreau. M-am facut comoda si i-am raspuns: "Oricine poate intarzia, inclusiv la munca. Dar tine cont ca aici nu sunt la munca!". Asta a fost inceputul unei batalii, care a durat toata ziua. Mi-a repetat intruna "Don't fight with me, I'm just teaching you!". Aveam doua solutii: ori sa-l provoc pana ma da afara, ori sa plec eu. Nu s-a intamplat nici una, nici alta. Dar sa n-o mai lungesc.

Si-a adus ca suport de curs o foaie pe care a impartit-o tuturor, cu corporate language cica. Problema mare era ca spunea ca e aplicabila peste tot. Spune: cand ii ceri managerului o zi libera pe motiv ca ai niste probleme in familie, el va va raspunde: "Well...family is important, your leave is always granted. Just ensure that the work is not affected" si continua: "asta inseamna ca nu va lasa sa plecati nicaieri si ca nu-l intereseaza nici cat negru sub unghie de problemele voastre". Eu, contrariata, "Pai plec de tot. E clar ca managerul e nebun"...El: "Don't fight with me, please!". Eu: "Mi-am zis doar parerea!". El continua: "cand managerul va spune you have done a great job asta inseamna more work to be given to you". Eram pe punctul de a exploda. Tineti cont ca nimeni nu comenta nimic. Ii zic: "Stiti, eu vin dintr-o tara ex-comunista, iar ce-mi spuneti aici imi suna a ceva mai grav!" El: "Don't fight with me!" Si tot asa la tot ce spunea. Dar ce m-a pus pe jar a fost urmatoarea situatie: spunea ca trebuie sa renuntam la a mai spune "my country" referindu-ne la tara din care venim pe motiv ca "my country" este acum Canada si ca va trebui sa ne chinuim sa scapam de accent si sa vorbim "engleza curat". Eu i-am spus: "niciodata nu voi face asta, mai mult decat atat, nu exista engleza curata in Canada!" (in ideea ca si canadienii au accentul lor, si britanicii au accentul lor...)

Urmarea a fost ca a doua zi mi-am luat liber de la sine putere, stiind ca tot el va tine cursul. Dar, a venit profa si am inceput sa ii povestim de albastru. Deja se isteriza...A pus mana pe telefon sa-l sune pe sef si sa-l dea pe ala in gat ca i-a suparat studentii. Probabil a si facut-o pana la urma. Ideea e ca aveam dreptate. Nu era nimic adevarat din ce spusese. Era doar spalat pe creier. Doar un chinez crescut in SUA...

duminică, 20 februarie 2011

vizita...

Azi m-a vizitat un fost coleg de munca si amic de oras din Bucuresti. Ne-am pupat, ne-am imbratisat si dupa scurte conversatii de genul "Cum iti este?" "Bine, dar tie?" am trecut la dulcile aduceri aminte. Aaa, vizita a fost virtuala, prin camera web...cum altfel? M-a intrebat: "Ti-e dor, nu-i asa?" "Ti-e dor de biroul tau plin de hartii?" "Iti aduci aminte cand mancai gem cu Cati peste ele?"...Da, mi-e dor. Amintirile dulci, asa ca magiunul de Topoloveni de pe biroul meu, le-am luat cu mine. Biroul meu era plin de hartii inutile. Eu, fiind si minuscula, nu ma vedeam de dincolo de el din cauza hartoagelor invadatoare. Nu-mi gaseam mouse-ul si nici pixul atunci cand le cautam, iar de agenda cu numere de telefon dadeam numai atunci cand nu aveam nevoie de ea. Faceam ordine printre ele in sensul ca le mutam dintr-o parte in alta sau dintr-un sertar in altul. S-a facut morman de ele in ani. Comunicate expirate, flyere, machete, corectura, ciorne mazgalite cu vorbele alora de-i sunam si carora niciodata nu reuseam sa le tin ritmul (am fost mereu dependenta de reportofon)...La un moment dat, cand din motive de reorganizare, biroul mi-a fost plimbat prin redactie, cu tot efortul colegilor de a nu "deranja" nimic, tot le-au zburat foi in cap sau li s-au lipit de fata. Un coleg mai nervos: "Tu, Francisca, mai multa ordine e la Glina". Dar i-am dat o broscutza origami de pe acelasi birou si i-a trecut...Colega, blonda, isi dezinfecta biroul in fiecare zi. Avea mereu spirtul langa ea, eu...i-l beam :). Eh, cand am plecat, le-am aruncat pe toate la gunoi. Biroul a ramas gol...............(o zi sau poate nici atat :))

Mancam cu Cati gem dintr-un borcan primit ca mostra si cu aceeasi lingura alba, din plastic. Era magiun de Topoloveni. Am avut si zacusca de vinete, tot de la Topoloveni, dar de aia nu s-a atins nimeni. Ii asigur ca a fost buna. Am mancat-o cu Cri, acasa la ea. Pe acelasi birou, printre hartii, zacea si un filtru de cafea...cu cultura de mucegai :))). L-am folosit intens cateva zile, dupa care ne-am plictisit. Cineva trebuia sa puna de cafea, sa si curete filtrul...era prea complicat. Asa ca ne-am intors la fise si la cafeaua diluata de la automat. Printre cele o mie de pahare goale de pe biroul meu, langa cana in forma de inima cu flori uscate, de primavara trecuta, era si cana "verde" pe care o sa v-o arat mai jos. Am luat-o cu mine :)

weekend in orase mari...

E weekend deci. Pentru canadieni, unul prelungit. Luni e Family Day si toata lumea (sau aproape toata) e libera. Cand am iesit dimineata pe balcon am avut aceeasi senzatie de vacanta in Bucuresti, de atmosfera statuta. Oameni plecati care si-ncotro la recreiere sau cufundati intr-un film pe la casele lor si orasul ramas sa respire. Dar parca nu respira, e, mai degraba, ramas fara suflu. Asta e pacatul oraselor mari. Se hranesc cu gaze de esapament si ambuteiaje, agitatie si neliniste. Cand raman fara claxoane, incep sa se auda pasarile, dar nu le asculta nimeni, parca nu e locul lor aici.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Vantul...

O poza de vreme buna :)
Aseara, iar ne-a vizitat turbatul de Vant Canadian (l-am scris cu majuscule - pentru mine e deja o entitate marcanta). Dupa o zi cu multe grade, cand chiar ma bucurasem ca e semn de primavara si de vreme buna, cand in parcul din fata blocului, zapada devenise lac...aseara, m-am demoralizat. S-a intors. Si odata cu el ninsoarea, frigul...iarna!!! "Vara-i departe"!...

Iata cum descriam eu aseara aceasta insecta preistorica. Stand in pat, cu o durere groaznica de gat, ma gandeam la un tzantzar care bazaie deasupra capului: bazz, bazz. Iti pui plapuma pe cap, iti tragi palme peste fata cand il simti pe nas, pe obraz, iti misti capul in stanga, in dreapta, ca un posedat, poate, poate o zbura in alta parte...el bazz, bazz...Daca amplifici acest bazz la un volum inaaaaaaalt, rezulta bazzzzzzaila vantului. Vantul Canadian e un tzantzar preistoric.

vineri, 18 februarie 2011

ma enerveaza, imi place...

Din categoria "Ce ma enerveaza?", "Ce imi place?", ma enerveaza albastrul mititel cu creierul etalon pentru reclamele la Ariel, care da lectii "oficiale" de integrare. Cu creierul cat un bob de orez chinezesc albit si rasalbit de la atata spalare.
Si imi place - sa ma duc sa ma culc la 16.30 dupa-amiaza, ca m-a obosit discutia cu albastrul.

joi, 17 februarie 2011

alcoolul si copiii...

Azi am fost sa iau beutura sa sarbatoresc. Ca un proud Romanian ce ma prezint, bucuria sau amarul cu alcool mi le stropesc :). In Canada, in Ontario, mai ales, beutura e scumpa si e interzisa, evident, copiilor acoolici. Nu se ia de la supermarket sau de la magazinul din colt, ci de la LCBO sau Beer Store, adica din buticuri speciale unde pute rau a tescovina. In seara asta, un grup de pusti destrabalati se chinuiau sa-l aleaga pe unul "mai matur" sa intre sa faca plinul. Nu stiu daca s-au descurcat sau nu pana la urma, ca eu mi-am vazut mai departe de cararea inca dreapta, am trecut pe langa ei, zicandu-le in romaneste (si in gand): "Mai copilashi...". Oricum n-ar fi inteles. Betzavii.

dezintoxicarea...

Dupa numai 3 luni in Canada, dar si dupa 3 de stat uite asa, cu ochii pe pereti, in Romania, in asteptarea plecarii, m-am dezintoxicat. A durat 6 luni, nu sunt pe deplin tratata, dar sunt pe calea cea sanatoasa. Am fost, cativa ani, dependenta de stiri si ziare. Si prin prisma meseriei, e adevarat. Chiar daca nu mai aveam bunici carora sa le scada pensiile si nici nu mai eram student ca sa ma revolte pretul la autobuz sau conditiile din camin, inhalam in fiecare zi, chiar ma hraneam pana la intoxicare, cu fumul negru al stirilor "de rau". Dimineata cafea si stiri, toata ziua monitoare stiriste in timpane, seara, oboseala si stiri. Dimineata iar stiri. Uneori le faceam eu. Balbaiam ba despre incalzirea globala, ba mai sunam cate un "expert" in ale educatiei ca sa-mi balbaie vorbe in telefon despre "evenimente" interesante, dar care nu ma interesau.
Acum...mai citesc doar cateva comentarii ale unor opiniatori mai de incredere si cateva articole scrise de fosti colegi, doar pe principiul "ce mai scriu colegii mei?". Am inceput sa citesc bloguri. E adevarat, tot pe ale prietenilor, ale colegilor. II descopar altfel, ii descopar pe ei. Stirea din spatele stiristului. Omul din spatele meseriei.
Cand eram acasa, aveam amici lucratori prin banci, firme ingineresti...carora, cand le vorbeam revoltata despre...stii, stirea aia despre...bla, bla...schimbau subiectul. Aveam impresia ca sunt dobitoci, ca nu-i intereseaza decat ce-i sub nasul lor. Eu eram intoxicata. Rau de tot. E clar ca imi afectase si ochii. Dupa ceva vreme am inceput sa port si ochelari. Vedeam viata la scara macro si mai indrazneam sa ma mai si intreb de ce sunt haplea in papuci, atat de nepreocupata de mine, personal. Atata ma agita gradina altora, cea de departe, trezindu-ma la un moment dat ca eu nici macar nu am una...Acum, m-am dezintoxicat, dar ochelarii inca ii mai port.

PS: Bine, bine, stirea aia...dar TU, TU ce mai faci? (era o intrebare pentru mine).

iese foc si fara fum...

La mine in bloc suna alarma de incendiu intr-o veselie. Deja incep sa cred ca e pe post de sonerie sa ma trezeasca dimineata. Ori stau intr-un bloc de piromani, or, mai degraba, e defecta. Pompierii vin de fiecare data degeaba. Isi aduc toate sculele si le taraie anapoda prin scara, iar oamenii la parter, in pijamale, cu copii si matze dupa ei, casca si-si aprind tigarile de nervi.

Nu stiu cine si cum plateste pompierii daca alarma suna in gol, dar am zis totusi sa nu-i platesc eu. Aseara, mi-a sarit toarta de plastic de la o oala, au cazut cateva bucati in grilajul de la aragaz si cand sa-mi fac si eu un ceai verde in loc sa miroase a pomegranate flowers, a inceput sa puta a plastic ars. De teama alarmei am deschis toate geamurile prin casa, toate usile...am scapat de fum, alarma n-a sunat aseara...dar, a sunat dimineata, cu noaptea-n cap. De la etajul 6, nu de la mine. Sunt sigura ca vecinul era plecat de acasa, poate nici aragaz nu are...Suna numai sa puna pompierii pe drumuri. Si politia. Si ambulanta. Vin toti. Sa mai testeze din cand in cand starea locatarilor in pijamale.

PS (dupa jumatate de zi): Dumnezeule mare...iar au venit pompierii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

miercuri, 16 februarie 2011

randuri...

Vreau sa transcriu niste randuri azi, atat. Daca aveti rabdare, cititi-le pana la capat...

"Sometimes I sneak around and listen in subways. Or I listen at soda fountains, and you know what?"
"What?"
"People don't talk about anything."
"Oh, they must!"
"No, not anything. They name a lot of cars or clothes or swimming pools mostly and say how swell! But all say the same things and nobody says anything different from anyone else."
 (...)
 ...group spirit, fun, and you don't have to think, eh? Organize and organize and superorganize super-super sports. More cartoons in books. More pictures. The mind drinks less and less. Impatience. Highways full of crowds going somewhere, somewhere, somewhere, nowhere. (...) Magazines became a nice blend of vanilla tapioca".
(...)
Ask yourself, what do we want in this country, above all? People want to be happy, isn't that right? Haven't you heard it all your life? I want to be happy, people say. Well, aren't they? Don't we keep them moving, don't we give them fun? That's all we live for, isn't it? For pleasure, for titillation? And you must admit our culture provides plenty of these(...).
(...)they didn't want people sitting like that, doing nothing, rocking, talking; that was the wrong kind of social life". Fahrenheit 451, Ray Bradbury.

marți, 15 februarie 2011

geanta...

De mult am vrut sa povestesc un episod de care, de cate ori imi aduc aminte, am reprize de ras de parca as fi drogata. Povestea este despre o geanta. Nu o manta, o geanta. Chiar in ziua dinaintea plecarii, dupa ce am aranjat cu meticolozitate toate sosetele, cerceii si fustele in bagaje, am avut o revelatie: actele...actele, unde punem actele? Nu, nu, nu, nu in bagajele de cala...Trebuie sa le tinem aproape, am muncit ani de zile pentru diplomele astea...si doar cu ele plecam in lume! Atunci, pentru ca nu mai aveam nici timpul, nici cheful de a achizitiona ceva mai acatarii pentru aceste lucruri importante ca ochii, am gasit prin casa, intr-un ungher, un soi de geanta neagra, de tip diplomat, dar nu din aia cu colturi metalice, fara colturi era, jerpelita si cu o catarama veche, comunista si ruginita si in care geanta, paianjenii isi facusera network de-a lungul timpului. Nici nu prindea cum trebuie catarama...dar o sa avem grija sa o inchidem daca se deschide...Gata, asta e foarte buna. E destul de incapatoare. Nici prea mare, nici prea mica. O tinem la piept. Chiar daca ii mai iese cartonul de pe la manere, poate ne tine pana la Toronto... Ne-am linistit...sa ne fure sosetele, sa ni se piarda chilotii, sa se prabuseasca avionul...actele sunt in siguranta!

Pe Otopeni, preocupata sa-mi iau steag si alte dracarii, am intarziat la imbarcare. Am avut un autobuz din ala de merge pe pista (in fine, nu chiar pe pista, ca s-ar chema avion) special pentru noi si pentru inca unul. Cand am urcat in avion, toata lumea la locul ei, bagaje peste tot, forfota peste tot, eu stupefiata ca era asa de plin. Eu, vazandu-l pe al singur in autobuz, m-am gandit ca e lejer, mai nimeni nu pleaca la Londra chiar acu'! Si-n mirarea mea, catarama de la geanta s-a desprins, fapt ce i-a produs o mirare si mai mare stwardesei englezoaice, careia ii ramasesera dintii pe afara. Eu mi-am inchis linistita catarama, intorcandu-i zambetul sadic si m-am asezat la locul meu, cu geanta in brate.
Dupa cateva zile de la aterizare, am plecat in downtown, cu aceeasi geanta in mana, sa-mi fac cont la banca. Am plecat cu toate actele dupa mine. Ce puteam sa fac? Sa scot actele si sa las in geanta doar pasaportul? Mai bine o piatra in sacosa decat cu ea goala! Mergeam prin centrul orasului, uitandu-ma in sus sa prind varful zgarie-norilor, cu stiftul ala in mana, simtindu-ma exact ca personajele lui Marin Preda ajunse la Bucuresti.

S-o ia dracu de geanta ca si acum o am la vedere! Dar sa fiu eu daca o arunc! De cate ori o vad, retraiesc acele momente si pur si simplu nu ma pot opri din ras!

Aaa, si prima data cand a sunat alarma de incendiu in bloc...m-am gandit ca n-ar fi rau sa cobor cu tot cu geanta!!!

primavara...

Dimineata, latra un caine a primavara...mai degraba a pustiu :) A iesit soarele, dar vrea numai sa rada de mine, sunt sigura...

luni, 14 februarie 2011

prieten...

"Canadienii sunt reci, nu-i asa?"..."E adevarat ca nu-ti faci usor prieteni acolo?"..."Ti-ai facut prieteni in Canada?" Obisnuiesc sa-mi puna multi aceste intrebari. Si eu raspund la fiecare intrebare, respeciv: "De unde sa stiu eu daca sunt reci? Nu le-am luat temperatura". "Sa-ti faci prieteni nu e usor niciunde". "Am cunoscut oameni in Canada. Traiesc printre ei, lucrez cu ei, doar nu m-am mutat in Boreal Forest, printre copaci". Pentru mine chestiunea e transata, iar problema nu-mi pune prea multe probleme: asa cum in Romania aveam 300 de cunostinte si 3 prieteni mari si lati si aici situatia ar putea fi similara. Sa-ti faci prieteni, strict din punctul meu de vedere, nu tine de raceala sau febra, ci de un maximum de compatibilitate.

Portret: strabatem kilometri intregi pe jos de la munca pana acasa pentru a dezbate, a imparti firul in mii, a boscorodi...Ne despartim si ne spunem: "Ba, maine dimineata te trezesti si tu mai devreme, vreau sa mergem la McDonald's-ul din colt sa beam cafeaua aia spurcata a lor"...Ma trezesc dimineata, dar mi-e inca somn, mai vreau jumatate de ora, pun mana pe telefon si ii zici: "Ba, du-te-n ***, nu pot sa ma scol. Ne vedem la 10, la Moghioros. Mergem cateva statii pe jos"...Ne intalnim la 10, mergem cateva statii pe jos si zicem: "Hai, ma, sa intram aici sa bem ceva. Da-i dracu' cu munca lor cu tot. Le zicem ca...". Ajungem la munca. Muncim, ne facem ca muncim...Vine seara. Mergem iar pe jos: "Hai dracu' sa urcam in tramvaiul asta ca m-au lasat balamalele de tot"...Urcam in tramvai si ma intreaba: "Mergem sa papam niste paste?"...Si tot asa in fiecare, in fiecare zi...

Cand voi mai purta acest dialog, atunci va voi spune daca mi-am facut prieteni aici...sau in oricare alta parte. Pana atunci traiesc printre oameni ca dintre ei se aleg prietenii.

(Daca am un singur prieten, asta nu inseamna ca pot fi catalogat drept antisocial, sociofob sau insociabil sau ca nu pot ajuta pe oricine la nevoie daca imi sta in putere...Pot fi extrem de sociabil, doar ca sunt un sociable man cu un singur prieten). Dar sa nu incurcam lucrurile.

duminică, 13 februarie 2011

suvenir...

O sa ma intorc putin in timp, nu cu mult, cu trei luni in urma. Oricum nu e un blog cronologic. E chiar atemporal, anacronic si ilogic...Cand imigranti mai copti ne intalnesc pentru prima data, ce credeti ca se intampla instant? Capatam statut de suvenir. Toti incep sa-si aduca aminte de inceputurile lor. Momente care, oricat timp ar trece dupa, nu se uita nicioadata. Nu am mai povestit pana acum aceste lucrurile asa ca nu sunt chiar total lipsite de sens...

Acum trei luni, am aterizat pe Toronto Pearson International Airport, dupa muuulte ore de zbor. Timp pe care l-am contabilizat neincetat prin punctuletul rosu de pe linia ca un curcubeu de pe screenuletz. Nu a fost un zbor lung totusi raportat la timpul relativ. A fost mai degraba o succesiune de reprize de somn adanc. Din doua motive. Unul, pentru care nu bag mana in foc, - fusul orar, al doilea, de care sunt insa sigura, - nu dormisem un minut in noaptea dinaintea plecarii. Am stat cu maica-mea o noapte intreaga in bucatarie si am baut cafea dupa cafea, asteptand sa se faca dimineata, sa imbarcam valizoaiele si sa o taiem in lume. Au urmat apoi imbratisarile plangacioase din aeroport, sughiturile pana la Londra, zborul somnoros de la Londra si Welcome to Canada!!! Hmmm, cert e ca a fost cea mai lunga zi.

Ajunsi in aeroportul din Toronto, doi aerieni avand cele mai mari valize din lume si mult prea multe pentru capacitatea noastra de a transportarisi: noi eram doi si aveam 6, unele atat de mari ca intram linistita in ele si mai inchideam si fermoarul dupa mine. Plus balast. Chestii minore. De fapt, 6 valize mari cat zilele de post pline cu haine, papuci, o lenjerie frumoasa de pat pentru patul pe care nu-l aveam si cateva obiecte primite de la prietenii din Romania.
In Canada era numai ora 3 dupa-masa cand am aterizat, in Romania erau 7 ore in plus. Eu nu am vrut sa ies din aeroport pana nu dadeam un telefon acasa, in Romania, sa-i anunt pe ai mei ca na, am ajuns. Bine, nebine, doar ca am ajuns. Apoi, cand am iesit din aeroport, pe autostrada, am avut o senzatie fizica, anapoda, ca masina ar merge inapoi, cu spatele adica. M-am speriat si nu am mai fost apoi in stare sa intretin o conversatie de doua secunde cu omul de la volan. Si asta s-a intamplat pana a doua zi dimineata pentru ca dupa ce am vazut patul, s-a terminat cu toate. Nu ma mai interesa ca sunt in Canada, in Romania, in oricare parte din lumea asta. Atata mai voiam. Un pat.

Dar a venit dimineata! M-am ridicat din pat, m-am dus direct la geam si am dat draperia la o parte. Am vazut gunoierii care debarasau conteinerele si un peisaj frumos. Eram in Ajax, o localitate de langa Toronto. Un peisaj frumos, de lume noua si buna...care ne asteapta sa o descoperim. Ce a urmat...am mai povestit. Ce va mai urma...voi mai povesti!

la film...

O seara geroasa de februarie. Nu e niciun semn ca primavara ar fi pe aproape. In Romania, la mijlocul lui februarie, incepeam deja numaratoarea inversa in asteptarea vremii mai bune. E zapada, frig si un vant bizar care sufla cum nu mi-a mai fost dat sa aud in viata mea pana acum. Suiera sinistru, e, pur si simplu, material. Doar geamurile duble ale apartamentului ma pun la adapost - nu-mi va patrunde in casa. Stateam in pat, noaptea tarziu, si il ascultam cum isi facea rondurile printre blocurile cu zeci de etaje...Dar imi placea. Stihiile nu m-au inspaimantat niciodata. Simt cu atat mai mult caldura, calmul, din casa.

Totusi, o sambata geroasa de februarie pe care mi-am petrecut-o cu prieteni dragi. Alex locuieste intr-un apartament frumos vizavi de CN Tower, la numai cativa pasi de malul marelui lac, cu vedere la o mare nord-americana: skyscrapers and all staff...Pe gustul unora e, pe al altora nu, pe al meu - da si nu. Dincolo de gusturi, "peisajul" e speechless...Sunt mari, puternici, sfidatori...
Dar, sa lasam CN Tower sa-si vada de luminile lui...l-am mai admirat pana acum de sus pana jos, iar noi sa ne vedem de shisha noastra, a magic instrument for smoking...Trebuie sa-mi cumpar si eu una...neaparat si cu prima ocazie. Intr-o atmosfera rosie venind dinspre turn (una din culorile drapelului) si printre aburi cu miros de mar ne-am uitat la...Amintiri din Epoca de Aur I. Eu l-am revazut, dar a fost la fel de savuros ca si prima data. A avut si subtitrare in limba engleza pentru prietenii nevorbitori de romaneste. Pentru a intelege acest film insa nu e totul sa le pricepi limbajul personajelor, cat e identificarea cu ele. Cine nu s-a regasit in apartamentul atat de romanesc unde a fost gazat porcul? Sau in sala de clasa cu data scrisa pe tabla neagra? Cine nu a recunoscut primarul latrau, cu batista pe cap, stresat de inspectie, dar imobil? Cine nu s-a regasit in postura ziaristului cu gura prea mare in situatii nepotrivite? Sau a ciobanului refuzand invatatura venita din partea unui papagal partinic?...E prea romanesc, prea noi, ca sa poata fi inteles de neromani printr-o simpla banda in josul ecranului...Tragicomic.

sâmbătă, 12 februarie 2011

voi plati...dar va sti :)

E savuroasa revolta "dintr-o cafea" a Pasarii Colibri :)

poza...

Mi-a povestit o tipa venita in Canada cu 8 ani in urma ca in primele luni dupa aterizare i se facea constant dor nu de maica-sa si de taica-su, cu care vorbea foarte des, ci de oamenii de pe strada din tara. Poate parea greu de inteles, dar uneori apare un ciudat sentiment de dor fata de lucruri aparent fara importanta. Eu am vazut astazi o poza a unei prietene si cand am vazut pavajul...mi-am dat seama ca e facuta in Bucuresti, in Piata Revolutiei, si mi s-a facut dor de Bucurestiul pe care intotdeauna l-am urat. Dar tot ea mi-a zis ca trece cu timpul. Dupa numai 3 luni, conexiunile sunt inca foarte puternice. Eh, cine sa ne mai inteleaga?! :))

vineri, 11 februarie 2011

nimicuri...

Am venit de la spalatorie si ma gandeam ca nu e nevoie ca evenimente mari sa aiba loc in fiecare zi in viata noastra pentru ca seara, inainte de a ne asterne capul pe perna, sa nu ne reprosam nimic. Evenimentele mari sunt mari tocmai pentru ca se intampla rar si nu trebuie sa fim intr-o continua asteptare a lor in ideea ca doar ele ne vor face odata si-odata fericiti. Cu atat mai mult cu cat bucuria adusa de acele mari evenimente sau schimbari e la fel de trecatoare ca oricare alta. Totul se demonetizeaza. Micile evenimente, acele evenimente care au loc sub ochii nostri in viata banala de zi cu zi si in care ne gasim implicati nu sunt mai putin intense decat celelalte; sunt mici doar pentru ca se intampla des. Unii le vad, altii insa le rateaza, unii le simt puterea, altii trec pe langa ele indiferenti, pentru acestia din urma zilele banale din viata de zi cu zi neputand fi decat goale.

De exemplu, bucuria de a sta de vorba cu un vecin. De a sta de vorba in cel mai simplu mod cu putinta. De a schimba cateva vorbe si cateva zambete. Citam intr-un post anterior cuvintele lui George Carlin care spune ca "we've been all the way to the moon and back, but have trouble crossing the street to meet a new neighbour". Am fost azi la spalatoria de la parterul blocului (in multe blocuri cu apartamente de inchiriat, oamenii nu au voie sa foloseasca masinile proprii de spalat rufe) si pentru ca nu mi-am calculat bine timpul, am ajuns cu 15 minute mai devreme. Au fost 15 minute in care am stat de vorba cu vecinii...despre vreme, despre nimicuri. Unul isi astepta randul in compania unei fetite de 3 ani si-i spunea mamei ei: "Am vrut si eu fetita, dar Dumnezeu mi-a dat baieti. Intotdeauna mi s-a parut ca-i mai interesant sa ai o fata!". Nimicuri, discutii, viata...

Spalatoria mi-a adus aminte azi de doua lucruri. Cand eram studenta, am fost o perioada in Franta, intr-un schimb de experienta, unde am stat mai bine de sase luni intr-un campus universitar. Spalatoria campusului era locul unde studentii isi petreceau ore intregi. Nu la spalat rufe, ci la distractie. Acolo fumau, se combinau, se intalneau dupa ore: "Ne vedem la spalatorie!"... Al doilea lucru pe care mi l-am amintit a fost o carte pe care am citit-o vara trecuta: Gervaise, de Emile Zola. Acolo am citit despre cea mai odioasa bataie la spalatorie intre doua femei simple in epoca balurilor dansante si a crinolinelor. Este exact acelasi lucru. In timp ce la vedere sunt lucrurile mari, evenementele mari, in spatele cortinei au loc adevaratele "batai" cu viata...

the golden rule...

The Golden Rule - one should treat others as one would like others to treat oneself.

n-am chef azi...

"We aimed for no more than to have dominion over every creature that moved upon the earth. And so it came to pass that we stepped down there on a place we believe unformed, where only darkness moved on the face of the waters. Now you laugh, day and night, while you gnaw on my bones. But what else could we have thought? Only that it began and ended with us. What do we know, even now? Ask the children. Look at what they grew up to be. We can only speak of the things we carried with us, and the things we took away". - The Poisonwood Bible, Barbara Kingsolver.

N-am chef azi. N-am chef de nimic............Nu mai pot continua povestea din postul anterior pentru ca nu am chef azi. Mai bine il ascult pe Chirila...

joi, 10 februarie 2011

munca, munca...

Am primit critici pe postarea in legatura cu munca. No problem, nu ma deranjeaza. Voi continua in aceeasi maniera exagerata sa spun si sa cred (nu trebuie sa fie nimeni de acord cu mine ca nici eu nu sunt de acord cu multi) ca desi nu exista o lume perfecta pentru ca oamenii nu sunt perfecti, exista totusi societati mai perfecte decat altele (scuzati gradul de comparatie "nelalocul" lui). Iar cine refuza sa-si scoata capul din norul negru care-l invaluie, doar pentru ca uneori cuvintele ii par prea mari, atunci nu va vedea niciodata ca dincolo poate fi si soare.

In aceeasi idee de munca, spun un lucru: venirea in Canada nu e pentru oricine pentru ca nu-l face pe oricine boss. Ideea e simpla: ca sa ai ce cauta in top trebuie sa stii foarte bine ce e jos. Faptul ca ai terminat o mie de scoli, dar in relatia cu ceilalti nu dovedesti nicio secunda ca ai avea vreuna, toata lumea va fi de acord ca altul cu o mie de scoli se mai gaseste. Cel care se gandeste sa emigreze trebuie sa stie din start ca odata ajuns aici...nu se va speria nimeni de el, nu va cadea nimeni pe spate. Doar tu vei fi cel care va cadea pe spate muncind de-ti sar capacele ca sa dovedesti ca meriti cu adevarat acel dolar si meriti cu adevarat sa mergi mai sus.

Voi reveni cu detalii, acum mi s-a terminat insa pauza, ma intorc la treaba.

PS: The world owes you nothing.
“Too many people think the world owes them a living. The world owes you nothing. It was here first.” – Mark Twain

miercuri, 9 februarie 2011

bad bed bugs...

Stiti ca se apropie Sf. Valentin. Azi toata ziua m-a mancat pielea. Nu pentru ca astept cu nerabdare Ziua Indragostelii. Bomboane inimioara, prosteli, fundite...In fine, unii o iau in serios. De ce m-a mancat pielea? Azi, una din profesoare ne marturiseste: "Voi merge cu sotul la Cascada Niagara de Ziua Indragostitilor...stiti cumva un hotel prin preajma care sa nu aiba sigur bed bugs?" :)). Desi e numai la aproximativ 100 de kilometri de Toronto, noi nu am ajuns inca pana acolo. E prea frig. Prin urmare, n-am putut sa-i dau profei niciun raspuns, dar a pornit de aici o intreaga discutie despre acesti gandaci care, se pare, ca au ajuns in ultima vreme si prin Toronto. Nu stie nimeni sa spuna care ar fi motivul invaziei, dar banuiesc ca ar fi globalizarea :0. Adica prea se perinda toti din toate partile prin orasul asta...Gandacii au ajuns si-n hoteluri, si-n magazinele de haine...habar n-am daca e adevarat, dar una dintre colege povestea ca anul trecut a fost la New York si ca in vitrina unui magazin cu haine de renume scria: "We have bed bugs" (on sale :))). In Toronto, au fost mobilizate trupe speciale impotriva lor, facute harti cu zonele cele mai afectate...Asta povesteau colegii, iar eu mi-am adus aminte ca unul din primele sfaturi pe care le-am primit cand am ajuns in Canada si caruia nu i-am dat, pe moment, nicio importanta a fost: "aveti grija de unde va cumparati hainele"! (referindu-se la faptul ca am putea da iama prin magazine de genul Salvation Army sau Value Village - un soi de Mini Prix din Romania, doar ca mult mai ieftine. Cu sau fara acest avertisment, magazinele alea chiar imi plac). In fine, pe masura ce discutia se intetea, se amplifica, aveam deja impresia ca incep sa ma manance toate pornind de la talpa piciorului, pe spate, pe gat, in cap...Am inceput sa ma scarpin si sa-mi inrosesc membrele inferioare mai ceva decat daca as fi avut o turma de ei prin blugi...Am plecat de la scoala cu mancarimi inca si cand am ajuns acasa am inceput sa iau la puricat saltelele de pat...:)

Funny...don't let the bed bugs bite :)

marți, 8 februarie 2011

cookiiiiiiies :)

Home-made cookies with chocolate chips. Daca invatam sa le fac mai demult, poate ma maritam si eu pana acum :))

please and thank you...

Spuneam intr-un post anterior ca voi povesti putin despre modul in care se raporteaza canadienii la munca (doar un aspect referitor la topic). Nu se aplica peste tot si-n orice situatie (pun problema la modul general), dar am avut azi o discutie cu un om specializat pe resurse umane si, in plus, eu sunt un roman cu memorie lunga...minte n-am, dar memoria ma tine. De aceea, mi-e foarte usor sa fac comparatii. Am lucrat in Romania in cateva locuri. Cu exceptia catorva momente...sub teroare. Exagerez?!? Nu exagerez deloc si-o sa va spun si de ce. Nu are sens sa insir episoade care sa confirme ceea ce am scris mai sus, ci o sa intru direct in painea canadiana, iar cei care vor sa inteleaga vor intelege foarte bine ceea ce vreau sa spun. Canadienii aplica la munca politica lui "please and thank you". Adica, eu ca angajat iti sunt tie ca manager, un customer. Cum te porti cu un client? Cu manusi. Ii faci voile si nevoile ca doar e vorba despre afacerea ta si ce poate fi mai bun pentru rularea ei decat un client fidel? De exemplu, daca as lucra intr-un restaurant ca busser (adica debarasator de mese) - am luat un nivel de jos, nu accept ca tu sef al meu ce te afli sef sa-mi spui: "Fa aia". O voi face eu de buna voie pentru ca stiu de ce sunt acolo, iar daca nu o fac, atunci spune-mi: "Fa, te rog, aia". Iar daca am facut-o de buna voie si am facut-o si bine, tu sef al meu imi spui macar din cand in cand: "Multumesc!". Iar daca tu crezi ca esti sef si ca nu merit sa-mi multumesti ca doar n-am facut altceva decat treaba pentru care am fost angajat, afla ca "I'm not your slave!". Si, in loc sa fii un vanator asiduu al greselilor mele, mai bine ai fi un vanator asiduu al lucrurilor bune pe care le fac. In aceste conditii, cu siguranta, voi insista in continuare pe lucrurile despre care mi-ai zis ca le fac bine. In plus, nu urli la client, adica la mine. Ca atunci mi se ridica parul pana in tavan si daca nu incep si eu sa urlu la tine, atunci mi-am luat catrafusele si am plecat. Mare paguba...da, e paguba...(dar e prea greu pentru tine, sef prost ce esti, ca sa intelegi treaba asta!!!). Toata aceasta poveste e o chestiune de mentalitate si nimic altceva. Sa spui "multumesc" cuiva e gratis. Dar face minuni. In cazul meu functioneaza. Altii poate prefera bonusurile materiale si atat. N-au nevoie de "multumesc". Eu prefer si bonusurile materiale, si "multumesc".
In Romania zilelor de astazi romanul cu mentalitate de sclav va fi si mai sclav. Daca in conditii de munca mai bune a facut compromisuri, in zilele de astazi va face si mai multe. Si din toata aceasta afacere numai borfasii pe post de angajatori vor avea in continuare de castigat. Pana acum au furat tot ce s-a putut. Acum au trecut la furat si suflete.

luni, 7 februarie 2011

poze mici...





Poze mai interesante decat cele pe care tocmai le-am sters. Alea erau prea narcisisto-maniance si nu-mi convenea postura :)

duminică, 6 februarie 2011

seara...

Super Bowl toata seara la TV, the biggest annual sporting event held in the United States. Nu m-am uitat ca nu cunosc regulile fotbalului american si nici nu m-am sinchisit sa le citesc pe undeva. Am ascultat-o insa, la inceput, pe Christina Aguilera cantand imnul national. A incurcat borcanele...versurile :)

sâmbătă, 5 februarie 2011

sambata...

„Singura libertate pe care o avem cu adevarat e aceea de a spune nu” - Joseph Heller. Azi, cand am respirant adanc aerul curat al "eliberarii" de aceasta timpofaga masinarie care e FB, am citit ore intregi Catch-22, Joseph Heller. Nu cred ca am mai ras demult de una singura asa cum s-a intamplat azi citind din aceasta carte, one of the greatest novels of all time.
M-am trezit de dimineata, mi-am pus doua perechi de manusi in maini si am plecat la biblioteca sa-mi ridic marfa. Am mai luat Fahrenheit 45, Ray Bradbury si The Poisonwood Bible, Barbara Kingsolver si am fugit spre casa, cu frecventul entuziasm care ma incearca in astfel de momente. E un entuzism ingenuu care ma apuca uneori, momente pe care eu le numesc fericite. Si cand eram in Romania ma prindeau cateodata ba prin statiile de metrou, ba prin praful din Pipera...nu tineau cont de loc si circumstanta. Ma prindeau si atat. Nu stiam de unde vin, nici ce le provoaca, dar am depistat ca se manifestau cu deosebire dimineata...Am intrat intr-un magazin sa-mi cumpar portocale si chipsuri, dupa care am ajuns acasa si am inceput sa rontzai la rondele in timp ce vorbeam pe messenger cu o prietena foarte buna, cu care am copilarit pe strada Eroilor. Desi drumurile ne-au fost separate, ea fiind putin mai mare decat mine, nu am pierdut niciodata legatura cu ea si de cate ori am avut nevoie una de alta ne-am gasit. Si nu pe facebook. Daca refuz sa mai folosesc acea pagina nu e dintr-o ambitie prosteasca si doar ca sa fiu contra curentului, ci pentru ca acolo nu dau si de acolo nu primesc niciodata feedback adevarat, real. Toti in acel loc isi pierd calitatile de prieteni (raportat la modul in care inteleg eu acest termen) si devin un roi de muste bazaitoare. Asa ca de-acum inainte voi folosi facebook pe post de mail, ca alta utilitate eu nu-i gasesc. Prefer sa-mi aduc aminte intr-un anumit fel de colegul meu de banca din generala, care copia de la mine si-mi trimitea biletele cu greseli decat sa-l gasesc pe facebook si sa realizez ca anii ne-au schimbat pe amandoi si ca nu mai avem nimic in comun. Suntem in aceeasi lista, impartim o farama de trecut, dar in realitate ne despart ani lumina...Si daca mi se raspunde ca e vorba despre o altfel de manifestare a prieteniei, e virtuala, unde toti la gramada se bucura ca l-au regasit pe celalalt, atunci nu am nevoie de ea. Si inchei: Fericiti cei care folosesc facebook o data pe saptamana pe post de mail!

Iata un fragment simpatic - ca sa  nu ma urasca lumea chiar asa de mult :)
 "The heat pressed heavily on the roof, stifling sound. Dunbar was lying motionless on his back again with his eyes staring up at the ceiling like a doll's. He was working hard at increasing his life span. He did it by cultivating boredom. Dunbar was working so hard at increasing his life span that Yossarian thought he was dead" - Joseph Heller, Catch-22.

out of FB.

Gata. M-am hotarat sa renunt la comunicarea pe Facebook. Pagina va mai exista. Atata insa. Fara comentarii, fara statusuri idioate...doar mesaje private pentru prieteni, atunci cand nu am timp sa-i gasesc altfel. Si pentru linkuri catre blog. (...text eliminat de autor pe motiv de neimportanta...)

joi, 3 februarie 2011

in a good mood...

Azi am ajuns cu mare intarziere la cursurile mele. Ce tragedie!!! Intotdeauna am fost enervant de punctuala. In Romania, a fost o perioada cand ajungeam si cu o ora inainte la "meetinguri". E adevarat, pana m-am plictisit si eu. Am inteles pana la urma ca e mai bine pentru linistea mea sa trimit mesaje de complezenta si iertaciune decat sa ajung de una singura la timp. Dar, azi am avut motive serioase de intarziere: nu, nu traficul, asta nu mai e demult un motiv luat de cineva in serios. Nu. M-am plimbat pe strada exact ca un gura-casca. Asa de bine imi era ca am si uitat unde trebuie sa ajung si la ce ora. Fly into a good mood! O sa spun imediat ce m-a zburat in starea respectiva. Si cand ma gandesc ca totul a inceput atat de prost! Pana la urma a fost un rau spre bine. Am iesit din casa cu o cafea fierbinte intr-un termos si cu mapa cu cursuri sub brat. Si cum umblam eu cu cafeaua in mana exact ca un betiv cu sticla in buzunar, am facut o miscare inadecvata si toate cursurile din mapa mea au inceput sa zboare care si incotro si sa aterizeze toate intr-o balta jegoasa. M-am uitat disperata in fata, in spate, in stanga, in dreapta...dupa ajutor si, spre norocul meu, din spate venea un pushtiulica, de vreo 12 ani. Mergea agale spre scoala, nu cu o cafea in mana, ci cu niste sandvich-uri. Pesemne mi-a vazut privirea pierduta-n disperare si cafeaua care-mi tremura-n mana invinetita de frig (dar nu suficient de frig ca sa inghete nenorocita de balta, care oricum era plina de sare), si parul din cap zburlit de vantul care circula printre blocuri ca la Formula 1 ca mi-a zis linistit: "Don't worry. I'll do it for you". Si s-a pus baiatul pe adunat foile din balta. Si eu odata cu el. Le-am adunat pe toate. Sa fi fost cateva zeci bune: ude leorca si cu pasta de la pix intinsa de parca as fi mers la un curs de pictura. Le-am pus asa ude in mapa si m-am intretinut cu pushtiulica pana la metrou, desi apa din mapa mi se scurgea incet, dar sigur, in buzunarul de la geaca. Ne-am luat la revedere. El a coborat cu vreo doua statii inaintea mea si a ramas sa ne mai vedem :)))). El mi-a zis: "I hope see you soon" (cateodata nici nu ma mai mir ca ma trateaza pushtii ca pe unul de-al lor). Am iesit de la metrou si pe o straduta, alta patanie...In acest caz insa nu am fost implicata, ci martora. Daca timpul nu tinea cont de pataniile mele, am zis sa nu mai tin nici eu cont de el. Mergeam pe trotuar si ma uitam muta la urmatorul eveniment. O masina maaaare, din aia americana, mergea cu un metru la ora in urma unei babutze care-si plimba carjele pe mijlocul strazii. Din spate, masina mergea in ritmul femeii de parca ar fi fost dirijata de aceasta. Si au tot mers asa pana in bulevard, departe. Eu am mers in acelasi ritm al babutzei pentru ca nu-mi venea sa cred... Unde-s claxoanele, unde-s motoarele, nu te manca limba sa-njuri baba? Nici pumnul s-o bati?...Asa ca, traind momentul, am uitat de cursurile mele terfelite si jegoase si am ajuns la scoala mai happy ca niciodata. De aia imi place Canada, ca-mi da motive sa n-am motive sa fiu altfel decat in a very good mood...

miercuri, 2 februarie 2011

despre timp liber...

Cum e cel mai frumos sa-ti petreci timpul liber? OK, mergi la munca 8 ore, iti scoti banii ca sa-ti onorezi datoriile de toate felurile si apoi? Ce urmeaza apoi e important (chiar daca ma exprim la persoana a doua, ma refer la mine; fiecare isi organizeaza timpul si viata asa cum crede de cuviinta). De fapt, am plecat din Romania ca sa-mi permit sa nu lucrez mai mult de 8 ore pentru a-mi plati micile datorii de zi cu zi. Intelegeam sa-mi dau duhul in campul muncii doar daca-mi doream marea cu sarea. Dar nu-mi doream marea cu sarea. Si chiar daca mi-as fi dorit-o, cu atat mai mult Romania nu era pentru mine tara care sa mi-o ofere. Pentru altii poate e, norocul lor, pentru mine insa, acolo, viitorul era 0. Dovada ca, desi eram extrem de limitata la pretentii, singurele mele preocupari ajunsesera sa fie (si asta practic m-a pus pe fuga) munca si somnul de dupa munca. Iar eu imi doream timp pentru mine, adica timp liber. Asa ca, m-am trezit intr-o dimineata, mi-am vazut picioarele sangerand si mi-am zis ca voi face tot ce-i posibil ca sa scap de lanturi. Ajunsesem in situatia in care singurul moment de ragaz era ora petrecuta in metrou pana la munca si inapoi acasa, cand ma cufundam intr-o carte si-mi doream ca drumul sa nu se mai sfarseasca...

Dar sa revin. Cum e cel mai frumos sa-ti petreci timpul liber, atunci cand il ai? (pe facebook - mi-a venit acum in gand ha ha...la naiba cu acest site de asa-zisa socializare...; pierdere inutila de vreme si adunatura de fake-uri). Nu. Un exempla ar fi...sa mergi la niste cursuri - simplu - pentru tine, unde sa-ti dezvolti aptitudini, sa te simti bine facand ceva pe placul tau si de ce nu, pur si simplu, sa descoperi, sa te descoperi - lucrurile acestea sunt valabile pentru cei care mai au energie si simt nevoia de a avea si alte preocupari. (Pe acest subiect, discutia e mai lunga, nu ar trebui sa fie prea inocenta pentru ca intr-o tara in care principala grija a omului e sa-si asigure painea de pe o zi pe alta, sigur nu-i mai arde si de altele. Tocmai aceasta situatie face diferenta intre Romania si aceasta tara si, intr-un final, da masura nivelului de trai).

In Toronto exista o sumedenie de posibilitati de dezvoltare personala, accesibile absolut oricui. O sa dau mai jos cateva exemple de cursuri pe care oricine le poate urma. Unele mi se par atat de interesante ca as merge si numai din curiozitate. Nu-s deloc scumpe daca e sa raportezi pretul numai la salariul minim pe economie in Canada: in jur de 100 de dolari intregul curs.

Dau doar cateva exemple de cursuri pentru dezvoltare personala:
-Ceramic Art: Ideas and Techniques
-Chinese Brush Painting
-Drawing and Painting: Landscape Study
-Mosaics
-Oil and Acrylics-All levels
-Sculpture: Clay
-Creative Writing: Memoirs - Learn the craft of memoir writing and write your personal life story that your peers, children or grandchildren have been asking for.
-Afro Cuban Dance
-Cake Decorating: Wilton Method
-Golf: Back to Basics
-Producing a short film
-Photography Beginner
-Genealogy
-Gardening: Design & More
-Birdwatching, Flora and Fauna
etc.
etc....

nu mi-a luat blocul pe sus :((


Iata pentru ce au agitat ieri spiritele!!!!!!!!!!! De fapt, azi s-au mai inmuiat si ei. Nu se vor asterne 30 de centimetri de zapada, doar 15. Copiii din poza sigur nu au ascultat ieri stirile si au plecat linistiti la scoala, de unde insa s-au intors ca scolile chiar sunt inchise. Ieri eu am lipsit de la scoala, ca un copil chiulangiu ce sunt, dar azi dimineata, chiar inainte de a iesi din casa, am primit un telefon cum ca nu se tin cursuri azi din cauza de winter storm...Eu ma asteptam sa mi se zguduie geamurile, sa ia blocul pe sus. De unde...doar a nins si nici macar nu a fost cine stie ce ninsoare...

marți, 1 februarie 2011

vine stormul...

Toate canalele de stiri anunta isterice ca vine winter stormul. S-au inchis scoli, s-au anulat zboruri, vad ca unii si altii tot dau sfaturi inca de dimineata, explica ce si cum de parca ar veni sfarsitul lumii. Atat de curioasa m-au facut ca in timp ce ei se baricadeaza, eu abia astept sa vina. Sa vad si eu cum e :0.

Pentru ca acum astept sa vina prapadul, voi scrie maine (daca mai apuc ziua de maine) despre urmatoarele: posibilitatile de dezvoltare personala pe care le au cei care traiesc in Canada, bazinele de inot publice din Toronto (unde te poti relaxa cu numai cativa dolari) si alte facilitati sportive, dar si despre voluntariat. Raportarea canadienilor la munca va fi un alt subiect. Cultura "soft skills", altul. Dar despre toate acestea...in zilele urmatoare.