Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 31 ianuarie 2011

simple life...

Am o colega, Sharin, nascuta pe langa India, dar care a trait peste zece ani in Japonia, inainte de a veni in Canada. E de noua ani in Toronto, intre timp a devenit si cetatean canadian. Mi-a zis azi ca familia si prietenii ii spun Loni. Pentru ei e Loni, pentru ceilalti e doar Sharin. "Care dintre cele doua nume esti tu?" am intrebat-o. "Loni", mi-a raspuns. Cunosteam aceasta traditie a lor de a avea doua nume: unul oficial si celalalt intim. Ascultand-o azi, mi-am adus aminte de Porecla, de Jhumpa Lahiri, o carte pe care am citit-o cu doar cateva saptamani inainte de a pleca in Canada, in perioada pe care mi-am petrecut-o acasa, la parinti. In acel moment, cartea mi-a placut si am citit-o pe nerasuflate, fiind genul de lectura facila, captivanta, cu poveste...Azi, insa o inteleg, o traiesc. Cartea povesteste aventurile si suferintele unei familii de bengalezi, care si-au parasit tara si au emigrat in Statele Unite, in cautarea unui trai mai bun. Este o carte despre adaptare, despre identitate, despre traditie si despre conflictul care se isca intre familia de imigranti si proprii lor copii, acestia din urma fiind nascuti in SUA. Copiii, crescuti in America nu cunosc traditiile bengaleze si nici nu-i intereseaza sa le cunoasca. Intr-un final, cei doi copii ai familiei Ganguli nu vor fi nici bengalezi, nici americani.
Mi-au povestit multi imigranti (nu stiu daca e cazul tuturor, vorbesc doar din ce am ascultat pana acum) ca ei traiesc cu un picior in tara de adoptie si cu celalalt in tara de origine. Multi dintr ei, mai ales cei care au familii ramase acasa, sunt fizic in Canada si cu sufletul in tara. Imi povestea un tip venit aici cu 20 de ani in urma ca modul de viata din tara de origine se pierde dupa numai o generatie si sunt sufieciente doua, maximum trei, ca limba sa nu mai existe.

Imi povestea azi tot o colega, care e din Indonezia, ca ea a ajuns in Canada cu 10 ani in urma, ca studenta. I-a placut tara si nu a vrut sa se mai intoarca acasa, fapt pentru care a stat, fara acte, ani de zile, captiva intr-o tara straina. Abia anul trecut si-a finalizat documentele si primul lucru pe care l-a facut dupa ce si-a obtinut permanent resident card a fost sa renunte la locul de munca si sa plece sa-si vada mama.

Acestea sunt povesti de viata, adevarate povesti de viata. Viata simpla din noi, de langa noi, din celalalt...Parca n-are nimic nicio legatura cu isteriile televizate, totul e in si nu expus...Ne indreptam cu totii in aceeasi directie, dar m-am intrebat de multe ori cum ar trebui sa ma port ca sa ajung cat mai bine acolo? Cred ca stiu raspunsul (pe cel de azi, nu pe cel de maine): in asa fel incat sa-mi simt in continuare sangele cum curge. Oricat de sarate sunt lacrimile uneori, oricat de aspru pamantul pe care calc, uneori cu picioarele goale, nu m-as incalta decat ca sa-mi treaca ranile pentru a o porni din nou la drum.

Mi-a spus colega din Indonezia ca ea nu a ramas in Canada sa-si cumpere case si masini, ci pentru ca tara asta ii oferea posibilitatea sa le aiba si, in acelasi timp, dreptul de a nu si le dori. Pana la urma reusita fiecaruia nu trebuie cuantificata in cifre, ci in pulsuri. Decat sa fii intr-o continua alergatura pentru a prinde din urma pe cineva, mai bine stai locului un pic si intreaba-te daca cel dupa care alergi e cu adevarat in fata ta.

Azi mi-a strans mana, cum nu stiu daca mi-a strans-o cineva vreodata, si si-a dat incredere. Si mi-a dat incredere. Toti avem nevoie de celalalt...

Mi-am adus aminte de:
Tudor Arghezi

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

duminică, 30 ianuarie 2011

mancarea 2

Cand eram acasa nu mancam ciorba cu afumatura nici sa ma tai cu cutitul. Nu-mi placea. Azi, invitati la un lunch romanesc, am mancat. Si aveam impresia ca nu mancasem niciodata in viata mea ceva mai bun. Ca sa aiba gustul de acasa, nu poti cumpara ingredientele de oriunde. Trebuie luate fie de la un magazin romanesc, fie unguresc, rusesc, in orice caz, nu de la supermarket. Si cand esti foarte departe de casa chiar se ascut simturile care-ti aduc aminte de ce mancai odata. Daca imi povestea cineva inainte, chiar nu credeam ca se va aplica si in cazul meu, cu atat mai mult cu cat mancarea nu m-a preocupat cam niciodata. Dar, iata ca se aplica. Si ce se aplica inca! Am ajuns sa imi placa si ce acasa nu-mi placea :). Eu fac parte din categoria oamenilor extrem de traditionalisti din punctul asta de vedere. Nu ma tenteaza culinaria altor natii deloc. Am incercat de nenumarate ori si m-am fortat sa-mi placa, dar m-au lasat rece. Tot la ale mele ma intorceam. Pentru ca am impresia ca nu ma satura oricat de mult as manca. De exemplu, nunta italiana la care am participat anul trecut. 9 feluri de mancare unul dupa altul si eu tot flamanda eram. Din 9 feluri de mancare, pentru mine piece de resistance a fost o scoica si asta pentru ca avea gust de pui :)).
In afara de mancarurile unguresti...n-as putea spune ca m-a impresionat pana la lacrimi ceva. Alea unguresti, da, pana la lacrimi, pentru ca ciupeau foarte tare. Dar doar din acest motiv. Ca-mi place ciushca aia ardeleneasca de-ti ia foc si sufletul din tine...

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

bibli...

Cred ca am mai scris despre reteaua de biblioteci publice din Toronto. Chiar daca am mai facut-o, o mai fac o data. E fara cusur. Si indreptata cu tot dichisul spre beneficiar. Realizata in asa fel incat beneficiarul, cu cel mai mic efort, in cel mai scurt timp posibil, sa aiba la dispozitie orice carte, CD, DVD isi doreste sau are nevoie. Sunt 99 de biblioteci interconectate. E nevoie de un singur card pentru accesul la toate. Cu acelasi numar de inregistrare al cardului ai acces si pe site-ul bibliotecii centrale de unde, practic, poti face orice comanda, astfel incat aceasta sa-ti fie adusa la biblioteca aflata cat mai aproape de casa ta. Cand ti-a venit comanda te suna sau iti trimite un mail: "order ready for pick up". Poti imprumuta si 50 de carti odata, cu conditia sa fie returante la timpul stabilit. Sunt carti care pot fi tinute 9 saptamani, carti care pot fi tinute 3 saptamani, dar si materiale returnabile in doar o saptamana. Daca nu, amenda. 20 de centi pentru fiecare zi intarziere pe bucata imprumutata. Daca timpul nu e suficient pentru nevoile tale, atunci, tot de pe site ii poti da "renew" comenzii. Astfel mai poti tine cartea inca trei saptamani, asta doar daca intre timp nu a cerut-o altcineva. Am lalait-o cam mult cu sistemul, imi dau si eu seama, dar e remarcabil cum acesti oameni, atunci cand pun la dispozitie un serviciu public, o fac cu tot respectul. In plus, oferta este fara limite. Eu absolut tot ce am cautat pana acum am gasit. Si inca in editii variate. Si navighez pe site-ul lor aproape seara de seara.

PS: Blogul a inceput sa aiba public si din Canada. Evident ca ei stiu mult mai bine decat mine lucrurile astea. Trebuie sa fie insa ingaduitori cu un mic, mic incepator care, vorba unui prieten din Montreal, "incepe sa descopere America" :)))). M-am amuzat teribil cand mi-a spus :)

vineri, 28 ianuarie 2011

soferul de autobuz :))

Wow!!! Mai tineti minte soferul de de la RATB care a batut (evident cu bestialitate :)) un pasager care circula pe ruta Bucuresti - Jilava (anul trecut parca s-a intamplat)? Sau ati avut de-a face in Bucuresti cu soferi de autobuz care nu se simteau prea bine si de nervosi sau sefi ce erau ba v-au inchis usa in nas dupa ce ati alergat cu sufletul la gura sa prindeti cursa, ba v-au ocarat, ba...

Ce reactie poti avea insa atunci cand la televizor vezi o stire potrivit careia un sofer de autobuz al TTC (regia de transport din Toronto) a fost surprins si fotografiat de un pasager in timp ce netrebnicul, nesimtitul trimitea un mesaj text cand era la volan?!?...Stirea se termina astfel: daca mai surprindeti astfel de scene cu soferi ai TTC...let us know. Bine ca mi-au zis ca mie, personal, nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap...

Poze pe strada...

Toronto e un oras spectaculos cand inverzeste, asa spunea lumea, nu eu. Eu, din pacate, l-am prins desfrunzit traziu in noiembrie... Abia astept sa vina primavara, desi cica vremea buna in Canada vine o data la sase luni :). Acum, ce-i drept, orasul e cam uracios ca-i friguros si plin de zapada.

Iata cateva poze facute dimineata pe strada si primul meu articol publicat pentru comunitatea romaneasca. (Pentru mine, ca nouvenit, e foarte important pentru ca totul se contabilizeaza ca experienta canadiana. Astfel, atunci cand un angajator ma va intreba: Have you ever worked here - here means in Canada?, intrebare pe care multi newcomeri o gasesc stupida, dar extrem de frecventa, ii voi spune: "Da, ma, am lucrat". De aia ma tot pe agit prin tot felul de locuri si lucruri - pentru a bara o astfel de intrebare la interviurile lor, care nu-s nici pe departe ca in Romania - dar despre asta am mai scris. Lipsa experientei canadiene te poate pune pe lista de asteptare la un job un timp extrem de indelungat. Si voluntariatul si co-op-ul la care merg sunt tot experiente canadiane. Fiecare imigrant a gasit calea lui de a reusi sa treaca peste aceasta intrebare. Eu am gasit-o asa).

Multi localnici "arboreaza" steagul Canadei cum arboram noi steagul Stelei :). Peste tot: in fata casei, pe masini, pe tricouri, chiloti, pantofi, cani... Ca si americanii, canadienii sunt foarte mandri de ce-i al lor...



Asta e o particica a parcului din fata blocului unde locuiesc. E si un teren de sport alaturi. Sunt sigura ca la vara voi iubi locul asta :)



Postarea asta e cam fara cap si fara coada si inclusiv eu ma intreb ce naiba am vrut sa zic cu ea, dar...e multimedia ha ha :)))

joi, 27 ianuarie 2011

1

La canadieni e oficializat relationship-ul de tip surubelnita - e bine sa o ai in casa ca nu stii cand iti poate fi de folos. Dezvolta relatii pe principiul "ma doare in dos de tine, dar atat de mult ma bucur ca te-am cunoscut". De fapt, nu mi-e de tine, mi-e de mine. E oficial, repet. Stii din start si stie din start ca esti o scula. Mai mare sau mai mica - oricum, o scula. Si nu numai la canadieni. In Romania era la fel. Ca nu m-am integrat...a fost doar pentru ca nu am avut abilitatile innascute pentru a folosi sculele. E adevarat, se invata daca iti gasesti cu adevarat motivatia. E o chestiune de tehnica. Cati nu au o agenda, de fapt, o trusa plina cu scule? Hmm, asta a ruginit. Arunc-o, gasim alta mai buna: sclipitoare, inoxidabila, cu termen de valabilitate prelungit...

Dar cati au o agenda plina de prieteni? E imposibil, nu-i asa? Da, e imposibil pentru ca daca in cazul de mai sus, totul e o chestiune de tehnica, in acest caz e o chestiune de geniu. Unul la un milion. Pentru unii, 0 la un milion. Eu am avut sansa lui 1. Si as arunca la gunoi toate trusele de scule ruginite sau sclipitoare sa stiu ca doar 1 imi ramane in agenda, de fapt o foita de post it, pe care o port in buzunarul de la piept.

Pe acel 1 nu il poti duce cu presul pentru ca stie, simte, te stie asa cum te stii si il stii asa cum se stie. Acel 1, cand e trist, nu-mi poate trimite un smiley face galbejit pe messenger ca nici opt mii de kilometri nu ma impiedica sa-l vad, sa-l simt ca si cum ar fi aici langa mine asa cum obisnuiam intotdeauna sa fim.

Pentru acel 1 al meu:

miercuri, 26 ianuarie 2011

somnul...

Tocmai am revenit dintr-un somn temeinic in mijlocul zilei. Somn pe care numai dupa-amiaza il poti savura si dupa care te trezesti seara tarziu, gata de tot felul de ispravi. Ma amuza ca scriu despre somnurile mele, fara vise, fara visuri, dar sunt de aproape de trei luni in Canada si, in toata perioada asta, de somn am suferit cel mai mult. N-am fost niciodata nici insomniaca, nici somnambula, adormeam, de obicei, inainte de a-mi fi ajuns capul pe perna, dar de cand am aterizat aici somnul meu a sufert disfunctii grave. In primele saptamani mi se facea foame la 3 dimineata si adormeam cu capul pe masa la 4 dupa-masa. Am pus totul pe seama fusului orar. Au urmat apoi cateva saptamani in care reuseam sa adorm normal, la 11, 12 noaptea, dar pana dimineata la 7 ma trezeam de vreo cinci ori, la ore fixe, dupa secvente de cosmar: ba ma visam in redactie la Adevarul, ba in casa la Cri, ba cu motanul la veterinar...erau de cosmar ca mi le punea mintea in niste forme de ma trezeam tulburata, cu inima batand sa sara din mine...Apartamentul meu e indreptat spre sud si are ferestrele extrem de mari si mi-am zis: trebuie sa fie de la lumina, trebuie sa schimb draperiile. Unele negre ar fi cele mai bune. Mi-am pus draperii negre (maro inchis). Degeaba. Ma gandeam apoi ca poate era de la caldura nereglabila din casa combinata cu efectul de sera al paturilor noastre sintetice. Am schimbat paturile si am inceput sa dorm in chiloti. Tot nimic. Ajunsesem sa ii intreb pe toti: "Voi cand ati ajuns aici ati avut probleme cu somnul?". Parea a fi cea mai mare problema. Pentru mine era. Si nu numai pentru mine. Si Bogdan le resimtea la fel. Gaseam motive: "Ma Bobi, cred ca suntem stresati". Cateodata ma trezeam si vorbeam in engleza. Imi veneau tot felul de discursuri in minte. Ma scuturam de cateva ori si ma culcam la loc. Uneori, noaptea traziu ma gandeam sa nu ma mai culc deloc ca sa prind Romania dimineata, sa vorbesc cu ai mei. Acum a trecut. Dorm prea bine. Iar daca mai prind si o dupa-amiaza libera, nu o ratez, o dorm.

Blocul meu e chiar vizavi de o statie de metrou, Victoria Park. Treceam ieri prin pasaj si am avut un ciudat sentiment de loc al meu. Cunosteam locul prea bine, e locul care imi da de stire ca sunt aproape de casa. Acelasi sentiment pe care il aveam uneori cand treceam pe langa stadionul de pe Ghencea. Si m-am bucurat. E semn ca procesul de adaptare da roade. In aceeasi ordine de proces :), tot dupa aproape trei luni, engleza nu-mi mai joaca festele de la inceput, atunci cand unele cuvinte mi se opreau undeva la baza gatului si refuzau sa iasa. Si un alt semn bun, indicator al progresului :), e ca prin locurile in care ma invart, lumea a inceput sa ma cunoasca, asa cum sunt. Poate nu e mare lucru, dar pentru mine, un mic incepator bezmetic, mic nu e. Iar aceste indicatoare sunt motivante. Daca nu as fi constatat rezultate in timp, in loc sa merg tot inainte, as fi mers si mai mult inapoi. Ma stiu prea bine.

Ieri, am avut o zi extrem de aglomerata si mai bine de jumatate mi-am petrecut-o la YMCA. Am ajuns la 12.30 noaptea acasa (din acest motiv nu am scris nimic, desi mi-am propus sa o fac in fiecare zi, chiar daca, in general, nu am nimic de spus). Am stat atat de mult pentru ca e un loc in care ma simt extrem de bine. Sunt acolo oameni pe care ma bucur sa ii revad si cu care imi face placere sa lucrez: deschisi, simpatici - un mediu de lucru pe care intotdeauna mi l-am dorit si pe care doar in foarte putine momente l-am avut.

luni, 24 ianuarie 2011

steagul de pe Otopeni...

Romanii din Canada (cel putin cei cu care am intrat eu in contact pana acum si incerc sa fie cat mai multi) nu terfelesc simbolurile nationale, chiar daca nu de bine ce le-a fost in tara sunt acum la mii de kilometri de ai lor. Multi romani au in casa un tricolor, oricat de mic, agatat macar de suportul de chei de la usa. Scapati de grijile materiale si de traumele sociale din tara, ei mutesc la auzul imnului national si daca ar putea muta acum in Romania civilizatia si linistea Canadei, tot acum s-ar muta si ei inapoi. Vorbesc in cunostinta de cauza. Ieri, la sfarsitul festivitatii la care am participat, atunci cand romanii au inceput sa cante Hora Unirii am inghitit de mai multe ori in sec, iar cand s-a intonat "Desteapta-te, romane!" am avut aceleasi trairi pe care le am de obicei, atunci cand sportivii mari ne mai dau motive si ocazia sa mai ascultam imnul nostru. (Nu, nu plang la filme - asta-i pentru carcotitori :)).

Pe de alta parte insa, unii romani mi-au spus ca au plecat din tara pentru ca aveau presimtirea ca in Romania nu-i va asteapta nimic bun (si asta se intampla acum 10 - 15 ani in urma). Din acelasi motiv am plecat si eu acum 3 luni.

Citeam acum articole despre ce s-a intamplat in tara de ziua Micii Uniri si incercam sa imi imaginez un politist canadian calcandu-si in picioare cascheta cu stema nationala sau un militar batjocorind imnul national, "O, Canada". Nu, nu-mi pot imagina. Ei nu au de ce si nu au cum. Aceasta atitudine are ceva jalnic si trist si parca vorbeste prea mult despre noi. 

Dincolo de faptul ca stema nationala, drapelul si imnul romanesc nu au nicio legatura cu starea jalnica in care se afla Romania, e clar ca disperarea romanilor nu mai cunoaste limite. Daca in Canada s-ar intampla asa ceva, acei oameni ar fi pusi la stalpul infamiei, pe romani insa nu-i mai poti pedepsi inca o data.

Ca m-am fraierit ca altii in 2004...se mai intampla. Oricine greseste. A doua oara insa, eu mi-am cumparat un drapel din Duty Free si m-am carat.

Steagul meu cumparat din Duty Free de pe Otopeni (in poza, albastrul pare mai mult negru, dar nu, nu-i steagul Belgiei, e al nostru :))

duminică, 23 ianuarie 2011

o zi calduroasa la -22 de grade...

Azi au fost -22 de grade Celsius combinate cu un vant de-ti crapau oasele. Pentru mine, insa, a fost o zi foarte calduroasa pentru ca am participat pentru prima data la un eveniment organizat pentru comunitatea romano-canadiana din Toronto. Sedinta Cenaclului "Nicapetre" de pe langa revista "Observatorul". E un cenaclu cu traditie in Toronto, "tinut si pentru ca toti copiii romani crescuti aici sa se dezvolte in spirit romanesc", dupa cum a spus Dumitru Puiu Popescu, organizatorul evenimentului. Voi scrie aici cateva randuri despre eveniment si voi descrie totul pe larg in ziarul "Agenda romaneasca" si in revista "Observatorul" (voi atasa scanuri atunci cand vor fi publicate). Si bineinteles, voi detalia pentru emisiunea "Noi, romanii". Recunosc, printre primele lucruri pe care le-am facut cand am ajuns in Canada a fost sa ma interesez daca exista sau nu ziare ale comunitatii romanesti. Si exista. Am luat legatura cu romanii care se ocupa de aceste publicatii si voi colabora, benevol, asa cum fac toti ceilalti, oricand voi avea ocazia. Dincolo de joburile pe care le voi avea pentru a-mi plati billurile si scoala, voi participa tot timpul la aceste activitati doar de dragul de a scrie despre ele. Directorul revistei "Observatorul" mi-a zis: "Evenimentul e al tau. Tu scrii despre el. Deadline: 5 februarie".

L-am ascultat azi cantand la pian pe Dan Petrescu, rezident in medicina interna, si fondatorul corului "Athenaeum", m-am emotionat la "Mai am un singur dor" interpretata de corul "Armonia" si l-am cunoscut pe Florin Hategan, artist roman stabilit in Canada, un om pe cat de genial, pe atat de modest. Tot azi am aflat ca unul dintre cei mai faini romani pe care i-am intalnit aici si cu care m-am imprietenit, Raul Dudnic, e acelasi care a fost bassist la Cargo...Toti acesti romani se pregatesc pentru astfel de evenimente culturale in timpul lor liber. Si o fac voluntar. Pentru ca inca mai simt romaneste. Vorbesc cu nostalgie despre Romania si cu respect despre Canada. Reunite in sali ale bisericilor romanesti, activitatile de acest gen sunt o oaza de romanitate: romanii vorbesc limba romana, vorbesc despre artistii romani care au fost sau despre cei care sunt inca in viata si nu fac deloc politica. Faptul ca acesti romani nu au spus, in cinci ore, un singur cuvant despre politicienii din tara inseamna ca toata haita de sarlatani chiar nu merita niciun cuvant (nici macar de rau).

Au fost acordate si premii romanilor valorosi care s-au remarcat in comunitatea romano-canadiana. Premiul "Nicapetre", premiul "George Isac" si premiul "Aurel Sergiu Marinescu". Voi scrie despre toate. Mai jos, iata cateva poze de la eveniment:

Romania si Canada

Dan Petrescu, la pian

Puiu Popescu prezentand o lucrare a lui Florin Hategan

Corul "Armonia" interpretand "Mai am un singur dor"

Traian Parvu, doctor in matematica, primind premiul "George Isac"

Eu cu ciulele goale pe un ger de crapa pietrele

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

dimineata...

"Am putini prieteni, dar ii am de-o viata"...Intotdeauna mi-au placut Parazitii. Imi aduc aminte ca atunci cand eram studenta mergeam la concertele lor din Regie :). Inainte de a pleca, atunci cand mergeam cu sora-mea cu masina o puneam sa imi puna albumul "Tot ce e bun tre sa dispara". Si numai pe ala mi-l punea :).


 .

In 2004, studenta fiind, m-am dus ca multi alti fraieri la Univeristate, atunci cand s-a votat schimbarea. Ha, ha, mi-e si jena sa spun cuiva asa ceva. Nu ma gandeam eu atunci ca "Sa traiti bine!" va insemna, de fapt, "Sa traiti bine in alta parte!", vorba omului de piatra.

vineri, 21 ianuarie 2011

metroul II

V-am mai povestit in postarile anterioare ca ma plimb foarte mult cu metroul. (Pasul imediat urmator pe care va trebui sa il fac e sa-mi convertesc carnetul de conducere - cel din Romania nu functioneaza aici decat maximum 3 luni. Convertirea nu inseamna doar traducerea lui in limba engleza, ci va trebui sa dau din nou examen etc. E mai complicat. Oricum, eu nu prea sunt pasionata de condus si daca ar fi dupa mine, m-as lipsi, dar intr-un oras atata de mare, fara masina...bye!). Asa. Deci ma plimb foarte mult cu mijloacele de transport in comun si ce am observat e ca oamenii sunt extrem de silentiosi, chiar si atunci cand e foarte, foarte aglomerat. Singurii care mai fac uneori galagie sunt pustii, in rest, fiecare isi vede de somnul lui, de cartea lui, de ziarul lui, eventual de amicul de calatorie cu care vorbeste atat cat sa se auda unul cu altul...Am vazut si foarte multe femei care impletesc in metrou. Astazi, am plecat la YMCA dupa vreo 6 ore de cursuri si eram praf de oboseala (cu aceasta ocazie am observat in fereastra metroului ca mi-am pus, fara sa-mi dau seama, doua fulare la gat, unul peste altul :) si mi-am fixat privirea pe caciula gri pe care o impletea o tinerica. Atat de repede ii mergeau mainile de aveam impresia ca, daca mai continua, ametesc, dar ma fascina, nu-mi putea lua ochii de la ea :). Cu mainile impletea, iar copilul ii dormea cu capul pe picioare...

Iar eu, iata la ce ma gandeam cand o priveam. Cand eram la Bucuresti, circulam cu metroul, dar si cu 41 in fiecare zi, dus-intors. In metrou era ok. Daca mai prindeam si loc imi implantam castile in urechi, ochii, in vreo revista si ma durea in cot de tot ce era in jurul meu, dar 41 era cea mai mare corvoada de peste zi. Cand voiam sa vorbesc la telefon, incepea unul sa cante la acordeon, cand ma scotoceam prin buzunare, si aparea un nesimtit de-o facea pe cersetorul si-mi ura toate bune de la Doamne, Doamne, cu mana intinsa, cu ochii umflati si cu picioarele contorsionate. Mi-aduc aminte ca pe unii i-am si injurat de cateva ori (n-a fost frumos din partea mea, dar ce, din a lor era? - da, ma puneam la mintea lor ca ma scoteau efectiv din functiune. "Eu n-am sa-ti dau, nu-mi dai tu mie?"..., dupa care ii trimiteam in ma-sa. Asta e.) Cand eram foarte obosita si incepeau sa le cante unora toate manelismele la telefoane imi venea sa-i arunc cu tot cu rablele lor pe geam. Greata de toparlanii aia nici acum nu mi-a trecut. Daca incercam sa spun ceva, mi se reprosa: "Don'soara, daca nu-ti convine, ia-ti masina!", de unde eu trebuia sa deduc ca liniste si o calatorie normala nu pot avea decat in masina personala, in niciun caz printre ultimele specii de bivoli paroshi scapati prin 41.

Am vrut doar sa povestesc despre fetele care impletesc in metrou, si nu de alea care vorbesc atat de tare la telefon, cat sa le auda tot poporul cu cine si-au tras-o ele aseara...(stiu, sunt rea si exagerez).

joi, 20 ianuarie 2011

afara...

Ca newcomer, incerc sa folosesc orice oportunitate oferita. Pentru mine orice ora petrecuta afara din acasa e buna. Ascult, invat, caut...

Asa cum am tot spus pe blogul asta, la inceput e dificil pentru ca sunt foarte multe lucruri noi pe care un imigrant trebuie sa le acumuleze si cu care trebuie sa se obisnuiasca. Lipsa networkului in Canada te innebuneste si ai momente in care ai impresia ca totul e posibil, dar si momente cand esti pe punctul de a o lua razna. Dar Canada este a very liveable country, doar ca trebuie sa fii extrem de rabdator la inceput. Daca iti pierzi rabdarea si optimismul e grav (o sa va povestesc si cum functioneaza sistemul medical aici - nota 10: bogat sau sarac ai acces la servicii medicale ireprosabile).
Avantajul meu e ca am ajuns aici cu cunostinte bune de limba engleza, ceea ce e mare lucru. Asta salveaza luni, daca nu ani de zile. Sunt oameni care ajung aici si petrec practic ani de zile la diverse cursuri doar pentru a invata limba. Iar atunci cand nu stii limba, nici joburile nu pot fi de prea mare calitate.
Un lucru interesant: canadienii folosesc foarte mult voice mailul :). Cand aplici pentru joburi, de exemplu, unii dintre angajatori iti iau un interviu prealabil prin telefon si cand nu vrei sa fii luat pe nepregatite (sa ai timp sa-ti aduci aminte unde ai aplicat si de unde te suna si, in general, sa fii pregatit pentru intrebari - nu e bine sa spui ceea ce-ti trece prin cap, ci ceea ce vor ei sa auda), atunci nu raspunzi, ei iti lasa mesajul si ii suni apoi tu cu mare incredere :)). Voice mailul pentru incepator e bun si din alt punct de vedere: daca te suna unul prea canadian sau cineva care are un accent strain foarte puternic, atunci e posibil sa nu intelegi engleza pe care o vorbeste. Cu accentul meu rusesc sunt usor de inteles, dar sunt unii pe care atunci cand ii asculti nu iti dai efectiv seama daca vorbesc engleza sau alta limba. Am inteles ca doar in timp ajungi practic sa depistezi toate accentele in care limba engleza poate fi vorbita (si sunt zeci). Daca face to face e mult mai simplu sa intelegi, la telefon e mai greu. Asa ca uneori preferi sa asculti mesaje decat sa raspunzi oricui la telefon.

miercuri, 19 ianuarie 2011

activitate...

No, ca mi-am gasit alta activitate. E atata de palpitanta viata ca habar nu am ce-o sa fac maine, ce-o sa ma mai fac cu mine. Totul e foarte trepidant si atat de fascinant cand e astfel! Azi urlu, plang, bat cu picioarele de pamat, maine sunt relaxata, cant, sunt high - cred ca se simte si prin postarile astea labilitatea de care sufar.

As vrea sa spun doar ca this is just my little story and only mine. Povestile sunt diferite as we are: unii mai norocosi, altii mai sanatosi...povestea adjectiv :)

Din ianuarie anul viitor voi merge la scoala. Anul acesta e prea tarziu. Scoala mea incepe in ianurie si pentru anul acesta nu am fost pregatita. Dar stiu clar ce vreau sa fac, iar pana atunci voi aduna bani ca sa-mi platesc cursurile. Iar daca nu voi reusi sa ii strang pe toti, voi imprumuta de la Guvern, pot sa fac asta. Dar, pana atunci mai sunt atatea de invatat! De azi mi-am mai imbogatit peregrinarile cu o alta activitate. Am inceput sa merg la un co-op hospitality program, unde invat cutumele etichetei in marile hoteluri:) E vorba despre un program sponsorizat de Guvern, cu work placement (adica faci si practica), in urma caruia voi obtine un certificat (+ experienta canadiana si referinte). Azi a fost prima zi si abia astept sa merg maine din nou. Cu aceasta ocazie poate inteleg si eu, intr-un final, ce-i cu resume-urile astea (deja am impresia ca e o adevarata stiinta sa faci un amarat de CV): sa fie mai aerisit, sa nu fie cu underline, sa fie asa, si nu asa, sa aiba asta, si nu asta...O gramada de canadieni habar nu au cum se face. Cand am vazut la biblioteca un ditamai raftul cu carti de genul "The Perfect Resume", m-am intrebat si eu: ce-i asta??? Iaca asta e. Iar la interviu nu-i deloc ca-n filmele americane cu happy-end, daca esti original, esti mai destept (oricum nu e cazul la mine)...In fine, nebunii de incepator...

Din acest motiv nu voi mai putea merge la Asociatia Etiopiana atat de des, dar am prieteni acolo, asa ca voi mai trece din cand in cand, cu atat mai mult cu cat mi-e in drum, pe acelasi Danforth Ave. Pe de alta parte, abia astept sa merg duminica la Eminescu. Intrebarea Marei: "La Eminescu cand te duci?" :)))))

Veneam azi spre casa, pe jos, si ca sa ma mai incalzesc putin mi-am pus un pic gandurile in miscare. Immigration is a challenge si mi se potriveste. Imi curge sange prin vene, uneori il simt efectiv cum curge si atunci am impresia ca orice e posibil. Ca imigrant, imi place, mai nou, sa masor distanta de proiectare in fata a sutului in cur si zbor tot inainte, tot inainte, no matter what. Imi place, ma amuza, ma supar, imi trece...Ce conteaza ca va dura un an, doi, trei, patru...eu am timp.

marți, 18 ianuarie 2011

articol...

Am gasit azi in "Toronto Star" un articol foarte fain: povestea unui imigrant perseverent, dar si norocos, care a dat peste oamenii necesari si care, astfel, intr-un timp relativ scurt s-a aranjat bine mersi in propria meserie.

In talpa paginii, o reclama pentru American Express: If life gives you lemons make lemonade :))))

Ca imigrant, in Canada poti face lucruri mari sau poti reusi sa nu faci nimic. Totul depinde de tine si de Steaua Polara :)

E o societate deschisa, full option..so, it's up to you.

luni, 17 ianuarie 2011

scurt...

Azi am vorbit cu un prof (imigrant cu state vechi in Canada) despre perceptia distorsionata a celor din afara despre mirajul vestic, despre cum multi din cei ramasi in tarile "africane" gandesc despre cei care isi iau lumea in cap spre "taramurile de vis" ca "s-au scos" si cum omit ei sa se gandeasca la munca (fizica, psihica si de multe alte feluri) pe care trebuie sa o depuna "nebunii" pentru a razbi.

Cunosc foarte multi oameni care au plecat sa-si incerce soarta in lume, unii impinsi de nevoi, altii de pretentii, si, recunosc, i-am privit pe fiecare in functie de rezultate si nu de drumul pana la ele. Imaginati-va, drumul e greu de parcurs pana si cu mintea...Dar, cand stai in fotoliu e simplu sa-ti dai cu parerea. Insa, doar cei care ies macar sa-si cumpere hartia igienica au dreptul sa judece, ceilalti au doar onoarea sa taca.

In seara asta nu am chef de scris, ma duc sa imi termin de facut prajitura :). De cand am ajuns in Canada m-am facut mai "gospodara", vorba lu' Cri :))

In casa la mine e foarte cald; nu am nicio posibilitate de a da caldura mai incet (au si canadienii problemele lor), iar concentrarea la reteta facuse atmosfera si mai fierbinte :))


duminică, 16 ianuarie 2011

Mihai Eminescu

Afară-i toamnă
...
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
...
- cea mai frumoasa strofa a lui Mihai Eminescu -

Peste cateva zile voi merge la un eveniment ce va avea loc in comunitatea romaneasca, cu ocazia implinirii a 161 de ani de la nastearea poetului.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

relatiile...

"It isn't just what you know, and it isn't just who you know. It's actually who knows you."

S-au saturat romanii de pile si relatii? Sa vina in Canada sa le simta efectul pana in maduva oaselor! Doar ca aici se traduc prin cu totul altceva decat in tara. Daca ai relatii (adica network sau, cum s-ar zice, capital de incredere, care nu exclude, insa, profesionalismul) inseamna ca ai adunat de-a lungul timpului garanti, oameni gata oricand sa-si puna obrazul pentru tine in fata oricui. Angajatorul nu-si permite sa cheme pe oricine la munca (poate pentru ca odata angajat, cu greu il mai poate da afara daca nu se dovedeste pe masura - drepturile angajatilor -) si atunci ce face? Il angajeaza pe recomandatul colegul de birou, chiar daca in sertarul lui zac mii de alte CV-uri. Recomandatul se va tine cu obrazul garantului, iar garantul cu obrazul sefului. E toata lumea multumita? Cei care au depus miile de CV-uri poate ca nu, dar, vezi tu, daca erau oameni de incredere poate ca nici nu erau nevoiti sa si le depuna...

Acum intrebarea capitala: ce capital de incredere poate avea un newcomer? Da cu minus, oricum ai face calculele :)

dictionarul...

Prima carte pe care am pus mana cand am ajuns in Canada :))). A venit timpul sa o duc inapoi la biblioteca...eh, si-asa nu mai am nevoie de ea :))). Pe naiba, nu o mai tin doar pentru ca nu-i mai pot da renew. Ca am reinnoit-o pana la refuz :)

cu copiii, prin fata blocului :)



vineri, 14 ianuarie 2011

nice day...

Mai stiti reclama aia de la Orange cu sunt toti cei care ma inconjoara, colegul din ultima banca si baba din autobuz (nu mai tin exact minte exemplele folosite)? Azi am avut o zi foarte faina, din aia pe care ti-o fac oamenii de ajungi acasa drogat de bine si nu stii de ce. Asa cum exista oameni dependenti de tigari sau cocaina asa exista oameni dependenti de oameni.

Despre canadieni se spune...dar nu vreau sa cad in patima prejudecatilor. Cum am vazut eu canadienii, mai bine... In primele saptamani m-am intrebat unde sunt? Ma asteptam sa vad un oras plin cu oameni blonzi, nordici. Si am gasit un oras atat de cosmopolit de ti-e practic imposibil sa spui ceva specific despre el, specific fiind tocmai ca nu are nimic specific din acest punct de vedere. Zeci de natii traiesc in buna pace unii cu altii, nu au nimic de impartit, in afara de experientele lor. Am intalnit oameni nascuti in Canada sau USA, Uruguay sau Brazilia, Pakistan sau Filipine, Congo sau Etiopia, China, Iran sau Japonia...O diversitate incredibila, nu poti spune nimic despre acesti oameni ca masa. Ceea ce pot spune concret e ca au invatat sa convietuiasca respectand niste reguli foarte simple: deschidere, bun-simt si toleranta. Cand nu am stiut ce inseamna double-double tea, cel din spatele meu a zambit, iar vanzatorul mi-a explicat, iar cand i-am spus "Thank you", mi-a raspuns: "No, tkank YOU". Vorbeam intr-o postare anterioara de "soft skills". Despre asta pot spune clar ca e specifica societatii acesteia. Adica, nu-mi pasa ce gandesti despre mine sau despre celalalt, doar poarta-te omeneste. Unii ar numi-o ipocrizie, eu i-as spune mai degraba respect. Doar nu-mi caut prieteni printre oamenii de pe strada, nici macar printre cei cu care lucrez, dar am pretentia la decenta din partea lor. Multi din cei pe care i-am intalnit mi-au spus, indiferent de ce era in mintea lor: "Take your time! Don't worry!". Iar daca nu esti ipocrit din fire, iei din toate astea tot ce-i mai bun! Pana la urma nu suntem decat niste biete animale sociale :)
(Si in aceasta masa amorfa si omogena in acelasi timp - romanii. Romanii pe care i-am intalnit aici...oameni de-o calitate indiscutabila! Romanii au fost cei care ne-au ajutat aici mai mult decat ne-am fi asteptat vreodata. Primul lucru si cel mai important pe care l-am invatat de la ei a fost sa deschidem usa. Haideti in Canada si-o sa va arat ce am invatat! :)))

Azi am mers la YMCA (asta era, de fapt, continuarea primului paragraf, dar am facut o mica mare paranteza inainte) am stat de vorba cu o femeie in varsta, nascuta in Canada din parinti italieni, care mi-a spus: "You are so young to work!" (facand, evident, referire la fatza mea de copil tamp :)). Dupa ce a aflat care mi-e, de fapt, varsta, cred ca am stat de vorba mai bine de jumatate de ora, ea intrebandu-ma tot felul de lucruri despre Romania. (Iar eu ii tot spuneam de acea Romanie pe care am lasat-o acasa si nu despre cea din cauza careia sunt acum aici. E a doua oara. Acum vreo cinci ani am stat vreo sase luni in Franta si le-am daramat alora de i-am cunoscut acolo toate bazaconiile pe care le stiau ei de la TV despre noi, ca un mic comunist. Vine natural :); dar au fost prea putini si mult prea putin importanti, ca mine, ca sa conteteze la Schengen ha ha :))). "Small talks", desi a fost mai mult decat atat, e un alt element specific canadienilor. Cu cat esti mai volubil, mai agreabil in discutie si mai deschis cu atat mai bine. Toate acestea se invata! In fine, pana la urma s-a lasat cu doua invitatii la cafea din partea altor doua persoane :))). Chiar a fost o zi faina! A very nice day :)

full

Voi merge la toate evenimentele culturale organizate de si pentru romani si voi scrie si voi vorbi despre ele. Emisiunea e saptamanala, ceea ce va fi foarte bine. Ma intreba Alex daca se difuzeaza si in Romania. Nu, doar aici si tine jumatate de ora. Voi merge in continuare si la YMCA, unde deja am cunoscut o gramada de oameni. Voi merge in continuare si la Asociatia Etiopiana, unde am deja prieteni si cine stie, poate la un moment dat si romanii vor avea asociatia lor. Chiar mi-as dori foarte mult sa existe asa ceva. In foarte multe astfel de asociatii vin oameni si lucreaza ca voluntari doar ca sa duca mai departe organizatia. 2 ore pe sapatamana nu e mult pentru nimeni sa contribuie cu ceva.

joi, 13 ianuarie 2011

dedicatie pt Cica :)

"cum sa-ti spun ca nu-i usor"...

Am primit azi un mesaj de la o prietena din Romania care se pregateste sa vina in Toronto si careia ii urez multa bafta in continuare cu dosarul. Mi-a scris in mesaj ca imi citeste blogul, dar ca, in general, cuvintele nu pot exprima ceea ce simte omul cu adevarat. Ba poate ca pot, dar nu vor. Dar are dreptate. Prin aceste cuvinte nu exprim intocmai ceea ce simt, ci caut in strafunduri resorturile necesare pentru a merge mai departe. Ce sens ar avea sa descriu senzatia fizica de claustrofobie pe care am avut-o de cateva ori, cand simteam efectiv cum lucrurile se strang, se strag si ma inghesuie? Ce sens ar avea sa descriu dezamagirile sau bocetele mele la capataiul Romaniei pe care eu am dat-o dracului? Niciunul. Who cares? Nimanui.

In fine, nu despre asta voiam sa scriu acum. M-am intalnit intr-adevar cu producatorul emisiunii "Noi romanii" difuzata de OMNI TV Canada, asa cum am scris dimineata pe FB, si voi colabora cu ei. Este o emisiune despre comunitatea romaneasca din Canada. Intentionez prin asta si nu numai sa ma implic in consolidarea comunitatii romanesti de aici care, din pacate, nu e foarte unita, spre deosebire de alte comunitati. E dezbinata in bisericute. E clar ca ceva in sangele nostru nu ne lasa in pace...

miercuri, 12 ianuarie 2011

you immigrant...

Imagine luata din revista Canadian Newcomer (Issue 36)
Zeci de mii de imigranti aterizeaza anual pe aeroporturile din Cadana, fiecare cu motivele lor de a-si fi parasit tara. E o tara de imigranti, construita de imigranti si care mizeaza in continuare pe imigranti. Guvernul nu are inca nicio intentie de a reduce nivelul din acest punct de vedere. Majoritatea celor care ajung in Canada ca "federal skilled workers" au intre 30 si 39 de ani. Iar dupa 3 ani petrecuti pe teritoriul Canadei, pot deveni cetateni canadieni.

Imediat dupa ce ajungi insa, inainte de a fi imigrant, esti newcomer, statut pe care il poti resimti ani de zile. Newcomer nu e un statut oficial, depinde de rapiditatea cu care fiecare reuseste sa se adapteze noului mediu. E chiar un statut mental, o modalitate de a te pune la adapost atunci cand lucrurile nu-ti ies din prima: "I'm a newcomer. I don't know how to do that". Guvernul cheltuieste o gramada de bani pentru adaptarea nou-venitilor. Exista o sumedenie de asociatii si organizatii unde acestia pot afla informatii despre locurile de munca, despre cum sa-si inchirieze un apartament, locuri unde cei care nu stiu limba o pot invata gratis, locuri unde pot intalni oameni, unde pot schimba vorbe si experiente. Pentru cei care au deja pe cineva in Canada e mai simplu, pentru cei insa care nu au pe nimeni, lucrurile se mai complica putin.

Prin urmare, ajutor guvernamental ai, din punctul  acesta de vedere nu poate nimeni sa se planga. Dar nu asta e problema, ci modul de a jongla cu viata de zi cu zi intr-un mediu total strain. La inceput nu poti fi slab, trebuie sa fii un om puternic si daca nu esti, trebuie sa te faci. Dorul de casa, dezamagirile pot fi pentru unii situatii pe care nu le pot depasi cu usurinta. Tot ce trebuie sa aiba in cap acesti oameni este ca totul e o chestiune de timp. Nimic nu ramane in stadiul de inceput chiar si daca nu misti un deget.

Eu nu am probleme cu adaptarea pentru ca nu-mi pasa de esecuri (asta e, trecem mai departe - in sensul asta), nu stau sa ma cramponez acum de toate prostiile (ca-mi consum inutil energia) si am in cap faptul ca lucrurile se asaza de la sine (stresul nu face altceva decat sa complice si mai tare situatia), dar am citit si am auzit foarte multe povesti destul de tulburatoare printre newcomeri. Cei care vin aici prin astfel de programe au si intentia de a ramane, de a razbi si, probabil, disperarea ca lucrurile sa se intample rapid si lipsa de rabdare le pune mintea pe jar.

marți, 11 ianuarie 2011

"Reteaua slabiciunilor"

Mi-a placut articolul lui Andrei Craciun publicat in "Adevarul" de azi, Reteaua slabiciunilor.
Facebook e o retea a insingurarii si a frustrarii. Postezi statusuri imbecile nu pentru a afla ce mai fac altii, ci pentru ca altii sa afle ce mai faci TU. Si culmea, ne si place. Iti evaluezi propria viata prin pozele altora, iar legatura cu ceilalti (intr-adevar motivul pentru care cei mai multi spun ca ca isi pastreaza contul) se rezuma la Facebook. Rareori te mai si intalnesti cu oamenii pe care nu i-ai mai vazut de foarte mult timp, dar i-ai "regasit" pe Facebook. De multe ori m-am gandit sa imi sterg contul si sa nu ma mai intereseze, dar a devenit canceros.
Ieri am primit o foaie de hartie cu "The Paradox of our Time" al lui George Carlin, un fost stand-up comedian si critic social american, si o sa o redau aici ca desi unora le va parea patetic, cam asta e realitatea. Vorbele lui rezuma viata societatii americane, dar e spre ceea ce ne indraptam cu totii. Cu totii traim the american dream. (Asta nu inseamna ca avem o lume mai rea sau mai buna decat au avut-o cei dinaintea noastra, e la fel, doar jucariile ni s-au schimbat).

"The Paradox of our Time" - George Carlin
The paradox of our time in history is that we have taller buildings but shorter tempers, wider freeways, but narrow viewpoints. We spend more, but have less; we buy more, but enjoy less.

We have bigger houses and smaller families, more conveniences, but less time. We have more degrees but less sense, more knowledge, but less judgment, more experts, yet more problems, more medicine, but less wellness.

We drink to much, smoke too much, spend too recklessly, laugh too little, drive too fast, get too angry, stay up too late, get up too tired, read too little, watch TV too much, and pray too seldom. We have multiplied our possessions, but reduced our values.

We talk too much, love too seldom and hate too often. We've learned how to make a living, but not a life. We've added years to life, not life to years. We've been all the way to the moon and back, but have trouble crossing the street to meet a new neighbour.

We conquered outer space but not inner space. We've done larger things, but not better things. We've cleaned up the air, but polluted the soul. We've conquered the atom, but not our prejudice.

We write more, but learn less. We plan more, but accomplish less. We've learned to rush, but not to wait. We build more computers to hold more information, to produce more copies than ever, but we communicate less and less.

These are the times of fast foods and slow digestion, big men and small character, steep profits and shallow relationships. These are the days of two incomes but more divorce, fancier houses, but broken homes.

These are days of quick trips, disposable diapers, throwaway morality, one night stands, overweight bodies, and pills that do everything from cheer, to quite, to kill.

It is a time when there is much in the showroom window and nothing in the stockroom. A time when technology can bring this letter to you, and a time when you can choose either to share this insight, or to just hit delete.

(...)

Give time to speak and give time to share the precious thoughts in your mind. And always remember, life is not measured by the number of breaths we take, but by the moments that take our breath away".

luni, 10 ianuarie 2011

pompierii...

La 3:18 asta noapte a inceput sa sune alarma de incendiu. Fiecare apartament e legat la un sistem centralizat contra-incendiu si cand suna intr-unul tiuie ca dracu' in tot blocul. La 3:19 patru autospeciale ale pompierilor si tot atatea ale politiei se vedeau deja venind. Din momentul in care a pornit alarma si pana au venit pompierii eu nu am avut timp sa ma imbrac, adica sa-mi trag geaca pe mine si sa cobor la parter. Am coborat, toata lumea era jos, cu copii, pisici - somnorosi toti si-n pijamale. In bloc erau vreo 6 pompieri jos si nu stiu cati la etajele superioare, altii in masinile de afara, iar politia, cu relaxarea specifica politiei nord americane, raporta mereu la centru ce se intampla acolo. Si asta pentru o oala uitata pe foc intr-un apartament la etajul 6.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

locurile de munca...

As vrea sa scriu cateva randuri despre lucruri mai palpabile. Pana acum am eliberat, ca pe o teava de esapament, toate reziduurile mintii mele pe blogul asta. Vreau sa scriu cateva randuri despre locurile de munca acum de cand job-huntingul e practiv jobul meu full-time. Daca in Canada nu ai network dezvoltat esti mancat, ti se prelungeste perioada de cautare pana la plafonare. Daca ai cunoaste pe cineva, undeva, care sa te recomande...totul ar fi mult mai simplu. Iar cand esti newcomer abia de reusesti sa te cunosti pe tine (ramai surprins uneori si de propria persoana). Networkul se face pe parcurs, iar daca mai si esti o persoana putin refractara la astfel de increngaturi e de-a dreptul de vis. Apoi, constructia CV-urilor (resume-uri li se spune aici) e ciudata si dupa zeci de incercari sfarsesti prin a te lua cu mainile de cap si a ti-l tranti de pereti. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt disperata, nicidecum, fiecare zi e o provocare. N-am mai trait de mult asa intens :))). Pe de alta parte, aici sunt putine domenii pentru care e valabila pregatirea si experienta din Romania, iar eu, evident ca nu ma incadrez. Pregatirea mea din Romania e atat de locala incat daca as vrea (dar nu vreau) sa mai fac asa ceva si in Canada ar trebui sa o iau de la cap cu scoala. Asa ca nu imi ramane decat sa ma reprofilez. Cand m-am hotarat sa plec din tara am plecat cu capul inainte, nu m-am gandit la toate chestiile astea, abia cand ajungi la fata locului iti iei cate o manusha de box in fleanca de iti sar tampeniile din cap. Iti depui CV-ul intr-o mie de locuri, asta inseamna ca ai si o mie de CV-uri diferite, cu toate rigorile. E o societate extrem de riguroasa, cu foarte multe principii, cu care poti sa nu fii de acord ca nu conteaza. Poti sa-ti spui parerea in fata tuturor (atata vreme cat nu jignesti pe nimeni si nimic), iti va asculta parerea toata lumea, cu interes si zambetul pe buze, iar la final, cu acelasi zambet pe buze iti vor spune "nu". Modul de a te refuza e atat de curtenitor incat la final, nefiind obisnuit, pleci de acolo cu gandul ca totul a fost perfect, doar ca fara niciun rezultat. Astia sunt canadienii, asta e societatea canadiana, take it or leave it.

Eu am plecat din Romania cu gandul la o viata mai buna, la un viitor mai sigur. Am acceptat sa renunt la tot (poate nu la mare lucru din puntul unora de vedere), totusi la toata pregatirea de acolo, la experienta mea si la tara unde aveam incredere sa pun piciorul in pamant. Era o falsa incredere pentru ca sub mine nu era pamant, erau doar mlastini din alea de te ucid. Am ajuns aici ca muncitor necalificat si va trebui sa ma port ca atare. Secretul e sa stiu fooooooarte bine ce am de facut si pentru ce am venit aici. Take it easy - asta e secretul. Iar planul pe termen scurt e sa muncesc orice pentru a-mi aduna bani de scoala. Aici munca este foarte respectata si nu e nimeni jenat de ceea ce face. In plus salariul minim pe economie este $10,25 pe ora, iar acest salariu minim il iau in general, necalificatii. Cu cat munca e mai calificata cu atat cu atat plata e pe masura. E si normal sa fie asa, e o tara normala, nu o mocirla jegoasa ca Romania. Pentru munca pe care o prestam in Romania aici puteam avea un salariu de peste 4.000 de dolari pe luna. Dar din pacate, nu m-am nascut unde trebuie si pentru asta va trebui sa muncesc de o mie de ori mai mult decat un canadian (despre astfel de noroc vorbeam in postarile anterioare si pe care unii nu le-au inteles). Sunt unii care ii critica pe cei care pleaca din tara cum ca ar face-o numai pentru acel salariu. WTF? Dar nu e munca mea? Nu e timpul meu? Nu e viata mea? Iar celor care gandesc in felul asta le doresc sa ramana in Romania, e sigur locul pe care il merita si pentru care efectiv s-au nascut. Ei nu vor fi poate niciodata nevoiti sa-si caute de munca spalator de vase prin restaurante cu diploma de facultate in buzunar, dar ghici ce? A fost alegerea mea. Aveam doua optiuni: sa raman in Romania si sa ma bucur de diploma mea cu salariul de spalator de vase in Canada sau sa plec din Romania si sa renunt la diploma mea, lucrand ca spalator de vase pe salariu de director in Romania. Romanii care au inceput asa in Canada au acum locuri de munca foarte bine platite si familii sanatoase. Jos palaria in fata lor! Pentru cei care stramba din nas la ce am scris, sa se ceara afara si sa inchida usa dupa ei!

"sa fie de la ea"...

Ador acest personaj...In dimineata in care am plecat la aeroport, matusa-mea, care m-a insotit, mi-a luat de la un chiosc de pe Otopeni una din cartile lui, in romana, "sa fie de la ea". Stia ea ce stia.

vineri, 7 ianuarie 2011

accente...

Ce ma amuza pe mine cel mai mult in Canada sunt accentele pe care le au oamenii atunci cand vorbesc engleza. Fiind o tara de imigranti, fiecare vine cu accentul lui si ajungi sa iti dai seama de provenienta fiecaruia dupa cum vorbeste. Poate nu-ti iese din prima din ce tara vine exact, dar cam de prin ce zona se trage, sigur ghicesti. Nu vorbesc de cei care s-au nascut aici si care vorbesc "canadian english", ci de cei ca mine, ajunsi aici dupa ce au vorbit o alta limba o buna bucata de vreme. Unii reusesc sa scape de accent pe parcurs, altii niciodata. Principala cauza ar fi varsta la care incepi sa o folosesti. Accentele insa sunt extrem de savuroase. Cu cat cel cu care vorbesc are un accent mai simpatic, cu atat mi-e el mai simpatic. Ce specatol interesant e cu cei care nu pot pronunta "w" ca pe "u" si il pronunta "v". (in loc de we will go iese vi vil go....).
Eu cica as avea accent rusesc (ca Iliescu) :)). Degeaba ma ascult, ca nu-mi dau seama de accentul meu, numai de-al altora, evident. Vad paiul altora... :). Foarte rar sesizez ca intr-adevar apas pe cuvinte cam mult. Dar de vreme ce multi ma intreaba daca sunt ruski sau mai mult, ma iau razand cu "Da svidan'ia" (sau cum s-o fi scriind in rusa)...ma duc acasa si ma culc. Accentul pe care il sesizeaza ei ca fiind rusesc mi se trage de la Moldova. Dupa 8 ani de zile la Bucuresti, nu am reusit sa scap de moldavish de tot, iar daca ma mai si intalneam cu moldovenii mei...se termina cu toate. Urmand aceeasi logica, nici aici nu voi reusi probabil niciodata sa scap de accentul...rusesc :)).
Iata aici o mostra :)

balanta...

Povestea lui Ted Williams, un homeless care dupa ce a facut senzatie pe internet cu vocea lui a primit un job - full time voiceover man -, platit cu 10.000 de dolari pe luna a deschis ieri si azi toate jurnalele de stiri din Canada. Dincolo de senzationalismul sub care este prezentata aceasta stire, e o poveste optimista pentru oricine. Indiferent de abilitatea fiecaruia de a-si manui existenta, viata e un continuu balans: sus, jos, sus, jos. Si nu prea poti trai in afara balantei pentru ca nu sta in putearea ta. Cei mai linistiti sunt cei pentru care fluctuatiile sunt mai domoale. Urcusurile si coborasurile ca intr-un la rousse te ametesc.

Referindu-ma strict la mine, chiar daca unii nu vor fi de acord, ma bazez doar pe noroc in viata. Am ganduri si planuri in minte, fac strategii ca ele sa se intample, dar treaba mea se opreste aici. Dincolo de asta nu mai am nicio putere. Am incredere in capacitatea timpului de a aseza lucrurile pe fagasul potrivit. Sunt stresata, nu-mi pot relaxa mintea, agasata de situatiile straine carora trebuie sa le fac fata, dar totul e o chestiune de timp si de balanta. Acum e asa, maine va fi altfel. Maine, talerul poate fi mai sus, dar poate fi si mai jos.

In aceeasi ordine de idei, am cunoscut un canadian (imigrant), venit aici cu 23 de ani in urma. A fost profesor pentru mai bine de 13 ani, dar acum este pe punctul de a-si pierde jobul (la care tine foarte mult) pentru ca Guvernul a decis ca organizatia la care preda nu-si mai are rostul. Si?!? Life goes on. Si el e fix de aceeasi parere.

Cand eram in Romania, imi gaseam subiect de stres in locul de munca, de exemplu. Stiam insa in acelasi timp ca nimic nu se opreste doar intr-un punct si ca totul e o chestiune de timp si de rabdare. Detest oamenii plangaciosi din fire, oamenii pentru care lumea in care traiesc e de rahat in fiecare dimineata. Inteleg foarte bine ca degetul zgariat e o problema personala mai mare decat foametea din Africa, dar focalizarea ostentativa asupra zgarieturii n-o va face sa treca mai repede pentru ca "a watched pot never boils".

joi, 6 ianuarie 2011

iarna...




Dupa temperaturile de primavara pe care le-am avut de Sarbatori, a venit iarna si e mai bine asa! :)

miercuri, 5 ianuarie 2011

torontonian tempo...

Muzica imi place :).

eclipsa...

Eclipsa vazuta din Romania in Toronto Star :)

comparatie...

Foarte multa lume noua pe care o intalnesc zi de zi, afland ca sunt aici de foarte putin timp, ma intreaba daca imi place Canada? Pentru ca nu am apucat sa o cunosc foarte bine (cred ca iubirea apare in general cu timpul) ii raspund in functie de ceea ce am simtit la prima vedere si prin comparatie cu ceea ce am cunoscut foarte bine pana acum. Simt o singura mare diferenta care ma face sa vreau sa raman aici si sa nu ma mai intorc in Romania. E vorba de sindromul blocurilor gri. Cand am pus piciorul in Canada am simtit tara extrem de primitoare, iar pe parcurs, foarte luminoasa, ceea ce o deosebeste radical de Romania. Nu e vorba despre culoarea gri in sine si nici de structura blocurilor comuniste care fac ca Romania sa fie urata. Culoarea gri pe o femeie frumoasa e extrem de placuta, iar structura blocurilor comuniste e preferabila uneori blocurilor cu sute de apartamente. E vorba de o atmosfera gri, care face ca orice zambet sa fie ridicol. Aceasta atmosfera nu am simtit-o, de exemplu, cand am fost turist prin alte tari. Desi prin alte parti vedeam ce au facut altii si ce n-am fost noi in stare sa facem, atunci era mai mult o chestiune de atitudine critica la adresa celor care ne conduceau, celor care ar fi trebuit sa-si asume dezvoltarea, dar i-a durut in co(n)t. Acum e mult mai mult decat o simpla privire critica, e un feeling datator de stari zilnice. Ca fiecare om, oriunde ai fi, ai zile bune si zile proaste (iar la inceput totul penduleaza pentru ca mintea ta e extrem de confuza), dar e suficient sa intru in atmosfera si imediat imi zic: "cel mai important e ca sunt aici". E adevarat ca sunt la inceput de drum (poate peste cativa ani ma voi obisnui si voi vrea si mai multa lumina). Dar, ma uit la poze si imi dau seama ca nici muntele nu mai e munte si nici marea nu mai e mare acolo. Totul e sters, deprimant si neatragator. Ma rog, frumusetea e in ochii celui care priveste, cred totusi ca e mai degraba in ochii celui care poate face o comparatie.

luni, 3 ianuarie 2011

Greektown...

"I am not an Athenian, nor a Greek, but a citizen of the world". Socrate :)






Azi am ajuns in Greektown cu treaba si cred ca am simtit efectiv linia de demarcatie a cartierului. Deodata atmosfera a devenit foarte europeana. Greektown (Greektown on the Danforth sau simplu, The Danforth) este un cartier care inregistreaza acum cea mai mare concentratie de restaurante pe kilometru patrat din lume. Mare parte a cartierului e dominat de canadieni, descendenti din imigrantii veniti in trecut din Grecia. In fiecare an, in august, aici se simte "Taste of the Danforth"(un mare festival gastronomic). In august 2010 nu eram in Canada, dar in august 2011 sigur nu-l voi rata, cu atat mai mult cu cat stau cam la jumatate de ora de mers pe jos de Cartierul Grecesc. Cu alta ocazie ma voi referi si la Italiantown, si la Chinatown, si la etc.town din Toronto. Romaniantown nu exista, dar se poate face :))))




Cartierul e mentionat si in melodia "The Old Apartment" - Barenaked Ladies:

duminică, 2 ianuarie 2011

site cu poze...

Cautam niste adrese si am dat peste acest site cu poze din Toronto. Uite in ce oras frumos locuiesc si eu habar n-aveam :). Preocupata sa ma infing in pamant ca un tzarush, am amanat explorarile pentru mai tarziu. Dar am mai scris despre asta. Cand am vazut prima data Toronto din avion, m-a impresionat foarte mult marimeaaaaa. E huge. Iar pana sa-l zaresc a durat...2.000 de kilometri peste taramuri pustii, virgine, asa cum numai Canada iti poti imagina ca are...

Cand am ajuns prima data in downtown Toronto era noapte, iar luminile, efectiv, m-au coplesit. Ma uitam pe geam ca sedata. E construit sa te simti marunt, marunt...(sau mare, mare - depinde daca esti inauntru sau, respectiv, afara).

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

shisha...


Mi-am inceput anul cum nu se putea mai bine :). La multi ani tot asa!

"New Year's Day:  Now is the accepted time to make your regular annual good resolutions.  Next week you can begin paving hell with them as usual" - Mark Twain