Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 28 decembrie 2011

mi-am amintit

Cu un an in urma. Cu bagajele in spate.

M-a pus Bobi sa-i fac ordine pe desktop, mi-a dat ultimatum. Fac toata ziua poze la copaci, asta vara la cei umbrosi, acum la cei ninsi si inghetati la - gradele de afara, si-i plantez pe toti pe monitor. M-a pus sa-i denumesc pozele, sa le fac foldere separate, sa i le filtrez, poate le sterg pe toate. Sortand, sortand, am dat de pozele din prima noastra zi la apartament, de anul trecut. Vorba unei amice, ce fete de romani plecati aveam...Il privesc acum si a trecut repede anul, simt acum ca s-ar fi dus de parca numai falfaitul de aripa i l-am simtit in zborul lui de corb (!), dar s-au schimbat multe. Nici n-as putea vorbi concret, cert e ca ne uitam amandoi aseara la poze, cam stupefiati, nu radeam, ne priveam ingaduitori, cum faceam gogosi, montam patul, imi aduc aminte cand cautam piulite, am plecat fara sa avem vreo dimensiune, si-am ajuns acasa cu vreo doua numere mai mari, de am fost nevoiti sa bagam scobitori in gaurica, sa nu ne trezim pe sub pana dimineata. Pana la urma ne-am culcat pe saltea ca patul n-a trecut testul scobitorii. Apoi, in primele zile, nu ieseam neinsotiti din casa, ca "oamenii cu dizabilitati". Adica nu el fara mine, nici eu fara el. Sa ne cumparam painea de la indieni mergeam de mana. Multe astfel de momente cu specific le-am uitat, imi revin sporadic in minte, involuntar, anumite elemente ma fac sa le retraiesc, ca, de pilda, curtea din spate a unei case. Are, se pare, acel miros de inceput aici. Pentru mine. Pentru ca acolo mi-am fumat eu prima tigara afara si mi-am invaluit in fum (!) toate gandurile de mai tarziu. Am iesit zilele trecute pe teresa din spate a unei case, o alta casa, si mi-a intors mintea pe loc cu ceva vreme in urma. Vi se intampla, nu-i asa, ca anumite figurine sa aiba asupra voastra o putere de evocare absolut uimitoare. Schimbarea e de stare, noi suntem aceiasi ametiti de anul trecut, dar nu la fel. Dupa experienta emigrarii nu mai esti cel de dinaintea ei. De vazut poza de mai sus. Parca eram batuta cu ghetele in cap. Imi spunea cineva ca acest prim an este cel mai greu nu pentru ca esti nevoit sa treci prin tot felul de neasteptari neasteptate, ci pentru ca e anul dumiririi. Pas cu pas prinzi mersul. Pricepi pic cu pic, zi dupa zi, unde ai ajuns. E unic si poate singurul memorabil. Nu le afli pe toate, sunt multe inca de invatat, de cautat, de asteptat, de luptat, dar incepi sa cunosti terenul, mediul devine familiar, si nu e putin lucru sa stii adancimea malului in care iti infingi bocancii. E ca si cum dupa un an ti s-ar fi topit steluta de deasupra capului, cea care iti crescute dupa ce te lovise Zana Maseluta cu bagheta ei fermecata peste frunte. Nu mai ai steluta, nu te mai orbeste steluta, hai de orbecaie!

marți, 27 decembrie 2011

Ho Ho Ho!!!!!

Ho Ho Ho!!!! Multa vreme mai trecu de cand n-am mai trecut pe aici. N-am uitat, tot timpul m-am gandit, timpul si tacamul sarbatorii de Craciun m-au tinut involuntar deoparte. Atata am putut lucra in spatamana dinainte incat prefer sa-mi trag bine maneca la hanorac si s-o trec a lehamite peste frunte ca s-o uit. A trecut, asa cum a trecut si Craciunul deja. Am avut un Craciun bun, chiar fericit, altfel decat cel de anul trecut, n-am mai fost ping-pong dintr-o parte in alta cu bila, ne-am linistit la casa noastra, chiar daca nu la casa noastra ne-am asezat la masa de pranz. Am fost invitati la o familie de romani, ne-am petrecut ziua si seara cu ei, la discutii, cu colinde, monster truck-uri si masinute pe autostrazi suspendate pe pereti, si oase odihnite la un foc de semineu, cu Bob the Builder. (Bob(i) the Builder :)))))))))). Ne-am indreptat spre casa a doua zi, dupa Craciun, am intrat intr-un outlet, unde, de Boxing Day, erau lenjeriile ieftinite, m-am incarcat si eu, si pe cat de repede m-am incarcat pe atat de rapid m-am debarasat cand am vazut cozile de la case. Dupa saptamana de dinainte, daca mai vad cozi la incasat mi se ridica tensiunea. Cred ca deja am dezvoltat o fobie, ca ma ia cu dureri la stomac cand vad siruri indiene. V-am zis ca ma pun pe trimis felicitari in Romania, la familie si prieteni...Sufletul am mai trimis ca n-am apucat nici sa scuip plicurile. Dar am rezolvat-o azi. Pentru ca vor ajunge cu o intarziere revoltatoare, vor fi trecut bine sarbatorile pe-atunci, am cumparat altele si via Romania. Dar de primit am primit la timp. Chiar si Mos Craciun m-a bagat in seama la vreme. Am primit cadouri, tot felul de chitzibusharii, de la perii de par, parfumuri si rame rotitoare de fotografii pana la pulovere colorate si piese de poker. Acum ninge. Cozonacii sa stiti ca nu i-am facut eu. Bobi s-a ocupat de grasi. Eu si vecinii, ca impreuna ne-am intretinut bucatareala din Ajun, i-am tinut lui Bob the Cook castronul. Bob invartea coca, eu si Ion tineam compania unor pahare cu socata, iar Eliza, Eliza, la un moment dat, s-a predat patului. Ce sa zic? A fost un Craciun placut, dar din scurt, nu prea am avut timp sa-i tin socoteala pentru ca la cat de anulata am fost pana in Ajun, cand a venit, nici n-am simtit cum a trecut. Acum asteptam si noi Anul Nou, o sa-l facem la mine acasa, cu Bogdan, amicul lui Bobi din copilarie, care acum cu degetul isi incearca si el soarta putin mai jos de granita din sud, la vecinii sualezi.
Acum ca am facut introducerea...play the blues, mi s-a facut un dor de familie de am ajuns sa ciocnim pahare prin Skype, treceau ele pe langa, nu pocneau, nu se spargeau, dar erau pline si de-o parte si de alta. O sa vedeti si voi, cei care veti pleca vreodata cum au vazut si cei care au plecat deja, ca doar familia ramane si extrem de putin pe langa. Doar familia o lasi acolo si doar pe ea o iei cu tine. Restul se cerne. Asa se intampla. Avem o gramada de planuri pentru anul ce vine, de aia vreau sa trag cat mai mult de asta care inca mai e, sa tina mai mult ca ma iau si durerile de cap de dupa.

joi, 22 decembrie 2011

Mos Craciun :)

Va place bradul meu? Si mie. Foarte frumos. I-am pus din timp funditele, eu prinsa fiind intr-o perioada mai anapoda, ma apuca bine Craciunul cu pomul fedeles. Bradul meu e foarte occidental si fancy si e des ca o padure. Si acum beau eu, la coroana lui o cana de lapte cald si mananc si cozonac. A facut ieri Bobi o incercare de timp si grad de dificultate la masina de paine. Si i-au iesit doi cozonaci mai grasi si mai rumeniti decat cei scosi din cuptorul lu' bunica-mea, cu granule de zahar printre impletituri. Astia doi mici au fost o incercare si i-am incercat pana deja i-am terminat...De cei mari si multi ne ocupam sambata, cand ni s-au adunat toate cele de facut. Eu mai aglomerata si mai lipsita si de elementarul timp de bun simt ca acum nu am fost de cand am ajuns pe aici. Dar spre sambata imi revin. Lucrez 12 ore pe zi, de ma scol si plec ca sa am de unde ma intoarce sa ma culc. Am simtit pe viu cum e cu lucrul de-ti anuleaza gradual sistemul, pana la robotizare. Dar nu-mi cad galoanele, sunt un barbat in forta, in floarea tineretii. Sau un bou jun de-i place jugul. (Fie numai intre noi vorba, o fac si eu pe-a durul ca, la drept vorbind, numai eu stiu cat imi injur zilele. Nu tin post la boscorodit, imi impanez vorbele duh si pe cele de mama cu ce-i mai fraged si mai rumen romaneste). O sa ma tin de povesti spre sambata incolo, acum am intrat putin sa ma bucur de Mos Craciun care mi-a adus iar felicitari de la amicii mei de pe blog :). Felicitarile acestea colorate tin inca printre noi timpurile in care nu existau mass-uri pe e-mail. Au personalitate. Ce personalitate e si Mos Craciun in poza. Nu prea pare sa-i pese de ceva, nici macar in perioada lui! :)

joi, 15 decembrie 2011

cadoul meu

Aseara, shopping night. Am dat o raita prin magazine. Oameni multi, foarte multa aglomeratie, o aglomeratie de sacose, vezi de sus o masa de sacose umblatoare. Eu mi-am luat eReader, ca asta ma durea, n-am mai avut rabdare, Mos Craciun sa vina cu pijamale. Mi-am luat o jucarie de am stat jumatate de noapte cu ea in mana, de multa vreme nu m-am mai incantat atat la o jucarie, cam de cand dormeam cu papusa de la Mos Craciun in brate. Am facut pacatul sa trec intai pe la Best Buy sa cumpar copilului jucarie si mai tine-l in frau apoi. Nu mi-a mai trebuit nimic. Am intrat prin tot felul de magazine cu haine, noooo, nu-mi trebuia nimic, prin magazine cu ghete, chiar m-am dus sa-mi iau si ghete ca aici e cu cantec. Am ghete, bocanci, tot tacamul de iarna in debara si nu port nimic, am adus la disperare pe toata lumea, si in Canada, ca si in Romania. Am o pereche de tenisi tesiti pe care mi se pune pata, pe care ii port, zi lumina, iarna vara, ploaie, ger, zapada, burnita, ghetus. Erau zapezile cat cracul si ma duceam acasa mai mult descult, de mi-a bagat taica-miu bocancii pe gat si a zis ca-mi taie flendurile si mi le arunca-n soba. Sunt foarte prestioasa la incaltaminte dupa cum bine puteti observa. Si nu mi-am luat nicio gheata. Imi arata Bobi: uite, sunt frumoase, au blana, mai lungi, mai scurte, ia ce vrei tu, ce-ti place tie, numai ia ceva. Si mi-am luat eReader. Am avut de ales intre multe variante, mai ieftine si mai scumpe, mie mi-a placut insa unul simplu, micut, fara led-uri, care imi dadea senzatia retro de ziar alb-negru. Mirific. Trebuie sa va spun o enervare, cu care ma scot din sarite canadienii la electronice. Nu iti dau garantie pe produs, decat daca o platesti. Si ti-o baga pe gat. Asa am patit si cu televizorul, si cu aparatul foto, si cu altele. Cand aseara a inceput vanzatorul sa isi spuna poezia warranty, nu ma intereseaza. Baga cardul, descarca pretul, da-mi sacosa si nu ma mai enerva.

marți, 13 decembrie 2011

atunci cand...

Tocmai am venit de la munca franta, coapta, praf; perioada nebuniei de sarbatori, care m-a derutat putin, nu-mi mai revin cu timpul si cum sunt si destul de instabila, trec ca apa dintr-o stare in alta, in functie de factorii externi, m-am ales cu o depresie de trei zile, cu migrene, dureri de oase, bocete, sensuri ruinate, in pragul colapsului existential. Si ce ma frapa, privindu-ma din exterior, era ca toate mi se intamplau dincolo de vointa. Nici eu nu stiam de ce. Te-apuca si rasul sa ma vezi. In vremurile tulburi sunt exact ca o plosnita, ca un taun, nu vreau sa stiu de nimeni, sa aud de nimic. Si mai am si paguba de a raspandi o energie negativa debordanta de putrezeste tot in jur. Nu tip, nu injur, devin muta si enervanta, doar sa-mi tragi cateva dupa ceafa. Pe mama, in mod special, o enerva mutenia mea temporar-acuta ("nu vrei sa vorbesti, nu?"...ntz). De aia am acum ceafa tare. Imi spunea vecina ca e nevoie si de eliberare, din cand in cand, ca damblalele se aduna. Dreptate o fi avand si ea... Ideea sta in felul urmator. Ca imigrant in pruncie, ca despre asta vorbim de ceva vreme, totul penduleaza intre perioade si perioade: perioade de incantare, in care te bucuri, de exemplu, ca te-a bagat vecinul in seama sau ca ti-ai gasit macaroanele preferate la reducere, dar si perioade grele, proaste, pacatoase, rezultate nu ca urmare a cresterii pretului la macaroane, ci a exploziei unei bombe cu ceas. Pentru ca atunci cand mintea e vraiste, chiar daca tii s-o iei, zi de zi, in deradere, sa nu-i iei seama, isi are si ea momentul ei de razbunare. Si cand se rabuna, incepi sa vezi toate relele pamantului, sa te trezesti dimineata si sa te intrebi cam ce cauti tu pe aici, dar ce ti-o fi trebuit si de ce ai cautat-o cu lumanarea? Da, da...oare de ce? Si de cate ori n-am zis ca-mi iau catrafusele si plec. Unde?...
Imigrant, imigrant. Nu esti unul atunci cand ambasada iti stanteaza pasaportul: IMMIGRANT. Devii. Devii abia atunci cand realizezi cu fiecare pas inainte cat e de lung drumul, atunci cand iti infingi capul in perete ca o bormasina si cand il scoti de acolo tesit ca sa ti-l infingi in altul, atunci cand, de sub masa pe care dimineata iti bei cafeaua, iti scoti singur balanta si incepi sa-i incarci talerele, sa i le incarci astfel incat balanta sa incline in favoarea ta, in favoarea motivelor tale, atunci cand cauti cu disperare niste urechi sa te asculte si constati cum toti is niste surzi, cand deschizi ziarele de acasa si vezi mai abitir imaginea unei tari retardate si a unor figuranti oligofreni, de te apuca scarba, atunci cand cu oamenii cu care "ai copilarit" constati ca ti se rup puntile, cand si parintii tai iti spun "stai, mama, acolo, ca acolo-i casa ta", atunci cand ti se face dor de casa si groaza in acelasi timp de strazile ei gri, atunci cand incepi sa te bucuri de dolar ca de banul tau asa cum nu se intampla niciodata in tara cu acelasi ban muncit, atunci cand...dar hai, fratilor, ca nu vreau sa fiu deprimanta (ca mi-a trecut), chiar nu asta mi-e intentia. Eu mi-am cumparat azi bomboane de pom si ciocolata de parca as avea o ciurda de copii, dar Bobi vrea bradul rosu (!); maine, dupa lucru, am shopping evening, cumpar cadouri, mai umplu si eu gramada de agitati de prin magazine. Am vazut niste casute frumos aranjate pentru Craciun si m-am gandit sa le fac niste sepia, dar ma revolta ca nu ninge ca sa-mi creeze decor, sa prind un fulg in zbor.

cititi ca sa va reveniti

Pana ma intorc eu, cititi, aceasta postare a lui Andrei Craciun, unul din fostii mei colegi, unul dintre cei mai buni editorialisti, cu toate cuvintele acasa. Si ma mandresc si ma laud cu el cu atat mai mult cu cat e de varsta mea.
Eu ma intorc mai tarziu ca lucrez foarte mult in perioada aceasta si nici curat in casa nu apuc sa-mi fuck. Referitor la pozele anterioare fac si eu ce facea guvernul cu presa. Disturba cu nimicuri antentia de la problemele cu adevarat importante. Sunt prinsa cu munca tare acum si nu ma regasesc deloc in apele mele. De sambata dureaza disconfortul si azi dimineata m-am sculat nervoasa sa-i dau deadline. Adica termin cu el :). Imi revin si revin cu bine!

duminică, 11 decembrie 2011

pomul laudat...

Cum outdoor, in ultima vreme, am tot avut parte si urmeaza sa am parte doar de agitatie, macar indoor imi merge bine. Acest tort diplomat, care arata ca o mamaliga, facut in seara aceasta fara rabdarea de a-l tine o noapte la frigider, m-a umplut...de bucurie in perioada aceasta in care, din cauza gerului si a vantului, imi pare ca mananc cam mult.
O, brad frumos!!! Mi-a cumparat Bobi acest brad frumos si de bucurie mi l-a azvarlit peste flori.
Trebuie sa chem trupa de furnici sa ajute Cenusareasa la impodobit pomul ca eu pana in Ajun...Am timp doar printre randuri sa ma ocup de una, alta. S-au ingramadit, ca la balamuc, toate acum.
Asta e turta lui Bobi, facuta dintr-un aluat reciclat si o branza de asemenea. Ce apetisant! La cum arata nici nu cred ca s-a chinuit prea mult. La cate poze cu mancare pun s-ar zice ca suntem pe gabarit depasit, iar pe noi ne muta vantul ca pe paie.
Bradul fedeles pe balcon. Desi ne-au spus unii ca le cad toate acele si nu sunt atat de rezistenti ca cei din Romania, natural am luat; pentru cei artificiali nu am nicio tresarire, oricat de frumosi ar fi. 
Si mi-am terminat, intr-un final, si fularul. A durat ceva, dar acum e gata si, mai ales, are si franjuri...Acum il port, deja miroase a parfum si a fum, ca ochelarii, pentru tandemul carora l-am facut :). E foarte lat si lung, il dau de doua ori dupa gat si nici nu-mi pasa de ger.

joi, 8 decembrie 2011

il astept si eu :)

Vedere de la Mitica.
Tocmai mi-am cumparat bomboane, beteala, globuri - unul de cristal in care sa-mi vad soarta - Mos Craciun la pachet, mai ramane sa-mi iau bradul duminica si sa trimit felicitarile. Apropo de felicitari, am primit si eu una inainte de a trimite eu vreuna. Bobi verifica posta, eu n-am chei. A venit de la munca zilele trecute si mi-a adus un plic rosu expediat din Halifax pentru mine. Si Georgiana chiar m-a emotionat, nici macar nu banuieste ea cat, si nici voi nu banuiti, si nici nu voi descrie cat, o las pentru mine. De un an de zile plecata de acasa, sunt inca destul de instabila emotional si o scanteie e suficienta uneori sa-mi aprinda flama. Parca m-a umplut spiritul, cunoasteti spiritul, nu spiritul lui Mos Craciun, ci a Craciunului, aluia de are miros, pentru mine mai e si tactil, cu frisoane pe sira spinarii. Ca in blocul comunist in care am locuit cat am fost copil, mama ne impodobea bradul in sufrageria cu o atmosfera in care putea foarte bine sa congeleze si porcul. Il impodobea numai in Ajun, cu aceleasi globuri, acelasi varf de pom, acelasi suport, an de an. Cu bomboane fondante, de aveau ambalajul alunecos si lucios si erau zaharisite. Pe care noi le desfaceam, le mancam si gunoiul il aranjam la loc in brad. Nu depista nimeni pana nu veneau copii la noi si cand sa le dea mama o bomboana era ca si cum ar cauta, rotindu-se in jurul copacului, gaura din covrig. Si-mi plac si colindele. Atat de mult incat demult aveam un casetofon, din ala cu casete, de le intorceai pe fata si pe dos ca sa asculti, si puneam deschide usa, crestine, in iunie, iulie, si o deschidea maica-mea la dormitor ca sa-mi inchida momentul de auditie...Apoi, am crescut intr-o familie catolica, mai mult sau mai putin practicanta (depinde de membru) si dusa la biserica eram - la noi asa era...Asta e spiritul, ce ramane pe urma din ce a fost. Unde n-a fost nu exista spirit. Si cand esti mare vrei din nou si te frustreaza pana la scrasnit din dinti ca e pierdut si gata. Vin altele.

marți, 6 decembrie 2011

la revedere, ne vedem cu bine

Cu gogoasa traditionala canadiana TH in furculita. Degeaba s-au precipitat unii si altii, tot pizza si junk au avut cautare. Nici eu nu m-am agitat prea mult, ce-i drept. Am pus la gramada ce aveam prin casa si mi-a iesit o chestie necrescuta, dar foarte placut mirositoare, cu miere si mure. Foarte populara in Romania, asa le-am zis. Avem numai munti cu fructe de padure si vai cu stupi. Colega din Vietnam nici nu stia unde e Romania pe lumea asta. Dar am trecut cu vederea ca era si ziua ei. O colega din Brazilia a facut ceva tare interesant cu nume de brigadier caseiro sau pe-acolo, un soi de ciocolata de casa, tare buna, dar ca aripioarele lui Ruben n-a fost nimic. Aripioarele lui de la pizza pizza, unde colega mea de banca are un part-time. Cand l-a vazut i s-a facut acru.
Poza de grup. Hey, dar am uitat sa fac o semnalare. Cum debordez de inteligenta si sunt o geniala, am promovat cu brio. Asa ca ne vedem din ianuarie cu bine.

luni, 5 decembrie 2011

irelevant

Si acum ca tot am mancat eu o carbonara facuta de bucatarul Bobi, suparat ca n-a mai gasit Barilla - au topit canadienii tot de pe rafturi in metro ca fusesera cateva zile on sale - sa mai scriu si eu ceva ca n-am mai facut-o de ceva vreme. Vremea s-a stricat de tot pe la Toronto, ploua ca la nebuni, nu se mai opreste, Bob nici n-a lucrat azi, el e muntean batut de vant si toata viata lui de om al muncii doar afara a prestat. Pe mine mocaneasca ma deprima, ma trage sub plapuma, pe el nu, toata vara s-a rugat sa mai dea cativa stropi sa se mai aseze si el, lipsit de griji, liber de contract, la PlayStation, sa joace fotbal cu sezutul princiar pe canapea. Pe un timp ca asta, mai de nu-ti vine sa torci ca matzele si sa te uiti, in ciuda ploii, numai la filme proaste. Am vazut aseara Rise from the Planet of the Apes ca nu-l vazusem, dar n-a fost rau, m-a prins pana la final. Mi-a placut mai ales cand am dedus eu - nu stiu daca a avut vreo asemenea interpretare - cum se ataseaza oamenii (maimutele, in cazul filmului) de experientele in care au incercat, in care s-au implicat, de cele prin care si-au construit singuri un story, si nu de cele in care au fost tinuti la adapost de orice, protejati, ca puii sub aripi protectoare de closca. Eu chiar ma gandeam intr-o zi, mergand aiurea prin tramvai, ca toata povestea asta cu Canada, desi menita sa-mi schimbe viata, imi pare uneori o gluma proasta. Pe seama mea. Imi tot incearca scorul la anduranta. Dar, pe cuvantul meu de masochist daca mie nu-mi place. Ca eu simt, simt ca trec prin, si ma chinui, si ma chinuiesc si eu sa inteleg ceva. Daca as avea totul n-as mai avea ce vrea. Eu sunt mai de moda veche si tot imi vine sa dau valoare lucrurilor, intamplarilor, chiar daca ele, intr-un final, nu-s decat un kitsch. Ca sa nu clachezi ca boul, trebuie sa ai un tel. Ca sa ai un tel, trebuie sa duci o lipsa, nu-i asa?
Si apoi, decat sa fi trait cu semne de intrebare si regrete ca daca faceam si dregeam, poate si eu acum..., mai degraba zic, da, fratele meu, am incercat, n-am putut, nu s-a putut, n-a fost de mine, Canada mi-a dat un sut in dos si eu i-am intors spatele ca Isus obrazul, m-am impacat. Dar mai e pana atunci. Acum regret doar ca am uitat sa cumpar azi o foaie de placinta ca maine am potluck cu "traditionale" pe la scoala si trebuie sa ies maine dimineata din casa.

Ma amuzam zilele trecute cu Bobi si cu un coleg al sau de liceu, plecat prin America, la cateva ore de noi - poate de Revelion facem o reuniune, el la noi, ca noi inca nu avem viza de SUA, ne e lene s-o cerem pana atunci ca nu ne e inca musai - de un articol (nici nu-i dau link pt ca e irelevant) ce descria experienta a trei studenti care si-au vazut visul american cu ochii. In trei luni. Au plecat o vara in State, prin programul W&T, si, in 90 de zile de "munca pe branci" s-au si distrat prin Mexic, si ce mai stiu eu pe unde, si s-au intors acasa si cu nu stiu cate mii de dolari. Eu nu zic ca nu-i adevarat ce li s-o fi intamplat, desi se poate si sa li se fi parut. Ne amuzam pentru ca ne pareau noua categoria alora (nici nu stiu cum sa le zic, stiu, dar nu-mi permit) ce se duc in Romania si fabuleaza despre cum curg prin North America verzii mai ceva ca-n cvartetele balcanice. Ei, desi ei sunt irelevanti printre traitorii romani pe aceste meleaguri, dar si altii, relevanti, se duc in tara si vorbesc despre sume prin care dau ei cu lopata, sfruntandu-si minciunile. Minciunile lor prin omisiune. Pentru ca aici viata poate fi frumoasa, ca de scumpa, e foarte scumpa sigur. Cu o mana ii iei si cu doua ii dai daca te lasi pe mana lor. O fi fost in 1900 toamna altfel, dar acum nu mai e chiar la indemana, cand unii zic bogdaproste ca supravietuiesc. Acum, eu vorbesc de ce vad si aud pe aici, nu fac vreo comparatie cu Romania, ca asta chiar e irelevant.

Si era sa uit. Mos Nicolae a adus la oameni o nuielusa austera sau a umplut ghetele copiilor cuminti? Eu inca umblu in adidasi. N-am avut timp sa-i bag la masina de spalat in seara asta asa ca faca ce-o vrea. Noapte buna! :)

joi, 1 decembrie 2011

La multi ani de blogul meu!

Numai notive de sarbatoare am: cu ocazia primilor fulgi de nea, de ieri, uhuuu, bucuria copiilor, cu ocazia onomasticii sotului meu si a carnetului de fast driver ce a devenit, tot de ieri, cu ocazia Romaniei, de ziua ei, si cu ocazia blogului meu de ziua lui, minunatul meu blog implinind minunata varsta de un an. Abia i-au dat dintii si deja are pretentii. M-am gandit sa ii fac, in viitorul apropiat, si o varianta in limba engleza, varianta care planuiesc sa nu fie o traducere a postarilor in limba romana, ci altceva. Acum chit ca ma veti injura, dar nu ma injurati de tara azi, o sa fac un mic "istoric" al lui - daca nu mi-ar fi papat destul timp, n-as fi tinut mortis, dar tin mortis pentru ca tin la el. Eu intotdeauna mi-am dorit sa am blog :))). Intotdeauna de cand au aparut ele ca platforme de socializare online. Am avut cateva incercari, si in facultate am incercat unul ca tema la un curs de comunicare online (I look better online - am vrut sa-mi cumpar un tricou cu motto-ul acesta), toate insa au fost incercari esuate pentru ca desi chiar voiam nu stiam ce sa scriu in ele. Incercarile mele erau anonime, cu tot felul de acronime ca sa ramana anonime, dar au esuat pe rand si au ramas niste epave in acest larg ocean la internetului. Esuau pentru ca gandeam ca n-am eu ce spune altceva decat e spus si paraspus de altii mult mai talentati si mai trecuti prin viata decat mine. Am avut unul, cred ca mai exista, dar nu-l va gasi nimeni, in care faceam recenzii modeste de carte, altul in care imi descriam diminetile...Foarte interesant. Odata cu plecarea in Canada am gasit si subiectul. Nu l-am gasit eu de fapt, ci m-a inspirat o fosta colega de serviciu care a taiat-o, pe sestache la Londra, si a zis ca-si va face un blog in care-si isi va descrie experienta de queen saved by the queen. Pe ziaristi ii manca in pix tot timpul. Si-a descris-o in doua postari, m-a sedus si m-a abandonat. Eh... Mie mi s-a aprins atunci beculetul, insa. Ahaaa, acum e momentul. Odata ajunsa in Canada, uitasem pana niste fosti colegi de serviciu si amici mi-au sugerat ca ar fi frumos sa imi fac un blog de expat. Da, ar fi frumos si uite ca ma si apuc de el. Si m-am apucat. Credeti ca am crezut atunci sau vreodata ca voi scrie un an de zile, aproape zilnic, pe un blog? No way. Si uite ca am facut-o. Acum, e dincolo de evidenta ca mi-a placut s-o fac. Atata vreme cat nu m-a pistonat nicio obligatie va dati seama ca doar de placere am facut-o. Si acum iata, in seara aceasta eu am examenul final la curs si in loc sa pun mana pe carte ca sa ies cel mai bun din clasa, iata cu ce ma ocup. Ok, l-am inceput doar de placerea scrisului si doar pentru ei. Ca sa mai afle cei de acasa ce mai face Fran, Fram, Franci, Frangulea, Cicone etc. Ulterior, multi din cei care au fost, putini au ramas, dar au venit altii. Altii din Romania. Multi, probabil, dintre cei interesati de emigrare. Doar ca aici, sunt convinsa, nu au gasit ce le trebuia. Nu am avut nicio secunda intentia de a informa cu formalitati pentru ca informatii se gasesc cat e netul de larg. Am vrut doar sa scriu adevarul, si jur ca numai adevarul, despre experienta mea, si doar a mea, in Canada. In decursul timpul, postarile au evoluat, odata cu mine, de la naivitate si vise marete la o naivitate si mai mare si multe compromisuri. Asa ca, daca veti citi ce-i vechi, nu judecati, treceti mai departe. Dar reveniti :). Acum insa am ajuns sa am mai multi cititori din Canada decat din Romania, ceea ce mi-e cumva peste mana. Ce sa le transmit eu lor ca ei stiu mai multe si mult mai bine ce si cum. La un moment dat, marturisesc, ma frustra lipsa de reactie a oamenilor. Si ma enervam, vai cat e de amuzant acum, aveam si eu o problema pe atunci. Ba ma gandeam chiar ca lumea ma percepe ca pe o nebuna, si eu chiar nu eram, am fost putin la un moment dat, dar doar pentru ca niste factori interni mi-au fost agitati de niste factori externi, dar per ansamblu, intreaga la minte ramasesem. In limita stocului de integralitate pe care oricine il are. De cate ori n-am zis ca imi bag coatele in tot, ma plictisisem, dar iar ma asezam la calculator, si iar adormeam lumea. Dar pe mine ma tineam treaza. Am avut si postari mai bune, si multe altele mai proaste, dar toata lumea stie ca nu poti fi genial in fiecare zi :). Pentru ca era vorba de experienta mea, nu m-am sfiit sa pun poze cu prajituri, sa-mi descriu visele de noapte, si pe alocuri sa descriu putin si din realitatea canadeza, asa cum o percepeam si cum o percep eu - una dintre modalitatile de colectare a informatiilor, la fel de valida ca oricare alta modalitate, este observatia. Dincolo de ce se intampla pe aici la modul general, se intampla multe si la cel particular, adica al meu, de aceea am spus de multe ori, nu va luati dupa mine. Ascultati si la altii. Ca totul e cu lumini si umbre. Fiind din fire mai zglobie si tinand mai mult cu viii decat cu mortii, tot ce-i posibil ca aici sa gasiti altceva decat la altii de alta natura. Si voi continua sa ma expun pe blog tot asa cum am facut-o pana acum. O sa mai scriu din cand in cand si despre politia canadeza si pompieri, dar, in cea mai mare parte, tot cu vartejul din capul meu ma voi ocupa. Asa printre randuri, ca, in mare, ma ocup de viata mea pe afara. Va ramane in continuare o alternativa, un hobby, o placere pentru serile in care ma intorc franta de la serviciu, pentru zilele in care ma bucur de mine sau ma enervez pe altii.
Si mi-am facut si prieteni. Am avut oameni pe care nu i-am vazut niciodata in carne si oase, dar care m-au sunat la telefon si mi-au povestit de ei. Am oameni, pe care, de asemenea, nu i-am cunoscut niciodata, dar cu care pastrez legatura pe mail, si chiar oameni cu care, via acest blog, am dormit in acelasi pat. Si acum, daca povestea mea deja v-a adormit, treziti-va din somul cel de moarte ca asa se face de Ziua Nationala. Oricat ar blama unii si altii versurile depasite ale imnului nostru, deocamdata pe acesta il avem, cu acesta defilam.

marți, 29 noiembrie 2011

o ciorba

Am o ciorba bolborositoare pe foc si asa miroase a ardei de mi se indoaie "pringalshii" de invidie. Mi-a dat cineva o reteta de ciorba de burta. Cica o prepara doar la Craciun si la Paste ca dureaza o zi s-o vezi gata. Nu de aia fac acum, de alta, dar mi-am adus aminte. Nu mananc ciorba de burta, nici macar n-am gustat vreodata ca nu mi-a sunat niciodata numele prea apetisant, iar mama nu facea acasa. Era bucatareasa buna, dar la asta nu se pricepea. Dar lui Bobi ii place ca manca el in Regie...ne trezeam duminica dimineata si ne duceam la catina sa prindem prima tura de cartofi prajiti...Si acum, de amorul lui o sa-mi sacrific o zi din viata pentru burta lui.
Sa va spun una, aici mi-ar fi mai mare dragul sa ma gospodaresc pe iarna daca as avea curte. Apoi, acum un borcan cu gem, unul cu compot, o zacusca le cumperi ieftin, de oriunde, nu-i rostul sa ti le faci singur, dar asa mi le-as face...Daca as sta la curte, o saptamana nu m-ar mai vedea nimeni de fum. Mie mi-or fi ramas niste sinapse confuze de cand eram mica si scoteam samburi la visine de imi ieseau si pe ochi. Atatea facea maica-mea de-mi vine sa plang acum ca n-am un borcan din ala de zarzavat cum le tinea ea legate la gura cu celofan si ata de papiota. Oricum, daca o sa ma mut la curte, pentru o saptamana, doua, o sa rog lumea sa ma puna pe hold, ca-s busy cu zacusca.

 ...........................
Am un prof simpatic rau. Azi cred ca a fost ziua lui ca-mi parea cam euforic. Radea cam mult, uita cam multe...Cursul din ianuarie tot cu el il iau. Azi a plouat, dar a plouat mult, cand am plecat eu de-acasa ploua inca. Proful meu e biciclist. Pedaleaza pana la scoala. Isi lasa casca pe catedra, bea apa intruna. Si pe ploaia cea de azi, asta tot cu bicicleta a venit. S-a dus la baie sa-si schimbe pantalonii. A venit cu blugii in mana si i-a pus pe scaun, la uscat. Si puloverul. "Laundry time", cica. Mie de aia imi place pe aici. N-are frate, nimeni nicio treaba ca atunci cand vine vorba de chestiuni simple, omenesti, lumesti, sa si le manifeste fara jena. E englez si are un accent britanic atat de puternic incat, atunci cand plec spre casa si mai arunc ochii pe vreo revista, imi suna in timpane "caaa", in loc de "car", "heeee", in loc de "her"...Accentele sunt molipsitoare. Eu tot timpul ma imbolnavesc de ele. Dar vin si pleaca exact ca gripa. Am fost si ardeleanca intr-o vreme. De la Bobi luasem. Vorbeam cu no. Ca sa nu mai zic atunci cand ma intalnesc cu moldovenii mei...Am un coleg care mai rade, asa pe fata, de accentul profului, dar rade harb de oala sparta. Ca el e mexican. Iar sora-sa e criminala de-a dreptul. Pe langa ca spaniola e pacatoasa la accent, ea are si un cercel in limba si nu poate pronunta finalul verbelor la trecut, terminate in "-ed". Niciodata nu ajunge la ele. Eu nu pricep o iota din ce-mi spune. Dar in tara lui "sorry, sorry", am si eu un "sorry" pentru ea dupa fiecare fraza. Pe mine inca ma amuza engleza vorbita in atatea limbi. Pai...asta-i treaba in lumea asta pestrita, ca o ciorba. Si azi cand am fost la vecini, am dat sa-i sun la interfon si cautam numerele, dupa nume. Trebuie sa fac o poza sa vedeti cum arata o lista de nume intr-un bloc de apartamente in Canada :)))).

iar vorbim discutii? da.

Pe o ploaie ca asta in loc de fulgi, ce-i mai confortabil decat o cafea si un pahar de dezbateri cu vecinii? Discutii ca intre oameni care-si au atatea de spus de nu mai au rabdare sa se mai si asculte. Nici pe altii, nici pe ei. Din categoria celor carora le raman cuvintele in gat si incep sa tuseasca. Si cum facem noi trecerea haotica de la literatura lui Rushdie la filipinezii canadizati din rasa "fast-faaaast"... Vorbeam acum de agentiile de employment, alea de te plaseaza prin fabrici, genul de agentii care lucreaza cu oameni disperati ca nu-si gasesc deloc de munca sau cu oameni patati pe cazier. Pentru ca aici, daca ai cazierul patat - si de la o "infractiune" gen, nu am mai putut plati pensia alimentara a copilului - adio job. Nu te ia nimeni nici voluntar. De exemplu, daca visezi sa lucrezi la un magazin - un vis maret uneori - ti se inainteaza niste formulare ce trebuie completate. Acestea cer un cazier imaculat. La fel, cand am depus pentru voluntariat, am fost nevoita sa merg la politie sa-mi scot cazierul, ca altfel nu ma primeau. E o societate care iti sugereaza ca te va anula daca ai tupeul sa calci pe bec. Horror, asa-i? :). Incurajeaza vecinii sa te dea in gat la politie daca misti gresit in front. Deci, grija cu vecinii ca pot avea ochii ca soacrele. Probabil de aceea si rata de infractionalitate e foarte scazuta pe aici. Mie imi convine ca eu mi-s la locul meu, nu agasez pe nimeni, nu vreau sa fiu agasata, dar uneori se pot intampla nevrute si din greseala. Dar prostia nu e o scuza.
Apoi mai vorbeam noi si de stabilitatea mintala de care trebuie sa dispui odata ce ai luat drumul Canadei. Stabilitate mintala care s-ar traduce prin oameni tari de cap, cu o mentalitate sanatoasa. Nu oricine poate fi un newcomer, nu cei care nu inteleg ca munca nu e rusinoasa, iar statutul e doar o fabulatie reconfortata si atat, care din pacate, insa, nu tine de foame pe aici. In plus, un ban in plus e ca un oaspete binevenit - pe principiul "one penny saved, one penny earned". Eu si pentru toate lectiile pe care le-am primit ii multumesc cerului ca am ajuns aici. E adevarat ca e frustrant sa te lupti cu un sistem care, oricat de liber ar parea, e inchis ca o casta. Multora dintre cei care au plecat din tara si au fost nevoiti sa manance pamant o perioada le este rusine sa spuna mai departe. E blogul meu si imi permit sa spun ca asa ceva e dincolo de capacitatea mea de intelegere. Nu explodez de inteligenta ca sa gandesc atat de vizionar. Dar am eu cuiva de dat socoteala? Ma doare pe mine capul de ce proiectii mentale isi fac unii si altii despre mine? Ba chiar deloc. Ba pe unii i-ar frustra ingrozitor nesimtirea mea la acest capitol. Nu ma intereseaza ce crede maica-mea, daramite altul cu care eu n-am nicio intersectie? Multi dintre cei de acasa cauta doar povesti de succes, iar cei de aici cauta sa-si dovedeasca doar succesul. Dar nu vorbim despre povesti de succes aici. Daca erai un om de succes, nu plecai de acasa. Stiu ca una se vede din tara, si alta se traieste aici. Fabulatiile nasc fabulatii. Iar unora le este greu sa inteleaga, iar celorlalti sa le explice. Pentru ca primii sunt victimele unor fabulatii, iar ceilalti subiectul realitatii. Sa ne intelegem insa. Eu vorbesc aici strict de oameni imigranti la inceput de drum. Nu de cei deja pusi pe picioarele lor. Ca ei sunt bine, iar eu inca nu intru in categoria lor. 
In alta ordine de idei, dar si in legatura cu ce scriam mai sus - nu mai sunt in stare sa-mi dau seama daca mai am vreo coerenta sau nu :) - odata plecat te schimbi, ramai acelasi, dar altfel. Este exact ca in setting-ul unui roman. Daca plasezi personajele in alt decor nu mai vorbim despre aceleasi personaje. Mediul si influenta lui definitiva asupra vietii fiecaruia. E adevarat ca intra ulterior in schema deciziile pe fiecare le ia si care fac drumurile in acelasi mediu atat de diferite. Dar e tot ca intr-un roman. Ca in John Fowles, par exemple...cate finaluri nu poate avea o singura carte...
Dar hai ca va las cu Domnul ca mie iar mi-a zburat ziua ca un fluture. Ma pregatesc de scoala, maine iar la munca. Ce-i asa de greu? E greu, dar atata vreme cat mie nu mi-e greu, restul e dincolo de unghiul meu de interes. Maine are si Bobi examenul la soferie. Intra si el in randul lumii. Eu inca nu.

luni, 28 noiembrie 2011

weekend

Una alba. M-am intretinut aseara, in lipsa parintilor, cu doi copii frumosi ai uneia dintre cele mai frumoase familii de romani pe care am cunoscut-o in Canada. Niste romani care, plecati la varsta noastra din Romania, s-au asezat in vreo 12 ani la casa lor, la o viata asa cum si eu mi-am proiectat-o odata cu plecarea. Cand o sa ma fac mare vreau sa fiu ca ei. Si nu pentru ca as fi eu o maimuta, ci pentru ca imi proiectez viitorul in parametrii unor idealuri - familiste, in mare parte. O familie care stie foarte bine unde se afla, sunt prin ei insisi dovada ca stiu foarte bine unde se afla, dar care inca pastreaza harta Romaniei pe perete, alaturi de alte rame cu gust, din orasele in care au crescut. Ne-am descurcat cu cei mici, nu ni s-au suit in cap, dar i-am lasat, ce-i drept, sa cam faca ce vor - si party (la 3 ani ai unuia dintre ei, m-a pus s-a dansez (!) pe "who let the dogs out" :))). Nu de alta, dar nu sunt in stare sa impun nimic, nici pe Mitica nu eram in stare sa il pun la punct, o sa mi se suie copiii in cap ca paduchii mai tarziu. M-au pus sa le citesc povesti la culcare, dar cum mai degraba ma puneau ei pe mine la somn, n-am reusit sa le termin istoria, povestea cu Nita (fara diacritice), le-am zis ca finalul, maine. Dar ii poti duce de nas? Pai la 3 ani sunt mai destepti ca mine. "Cum adica maine? Maine cand ma scol?". Apoi, m-a dat afara din camera sa-si puna singur pampersul.
Eu sunt foarte amuzata de modul in care vorbesc copiii romanilor din Canada. "We have to put them inside sa le spalam". "May I have untuletul?". Copiii pe care i-am cunoscut stiu romaneste, inteleg - cel putin - cand li se vorbeste in romana, dar le este mai usor sa se exprime in engleza si de aici mixajul, atunci cand stau la taclale cu vorbitorii nativi ai limbii noastre. Unul din ei mi-a zis ca el mai multe cuvinte cunoaste in engleza, dar ca face foarte bine diferenta intre cele doua limbi si le stie pe amandoua :). Era foarte mandru cand spunea asta. In alta ordine de idei, profilul copilului din Canada e altul decat cel al copilului din Romania. Nu spun ca e mai bun sau mai rau, spun doar ca e altul. Cei de aici sunt, inainte de toate, mult mai atent supravegheati, din toate punctele de vedere - chestiune pe care parintii o inteleg...fiecare in modul lor. Canada are, de fapt, un cult al copilului, nimic inainte de el.
Una gri. Am fost zilele trecute la un magazin, Zellers se numeste, acolo imi gasesc eu ate, genul de magazin precum Cora in Bucuresti, aproximativ, dar in care se face cultul personalitatii canadeze - frunza artarului pe toate gardurile - sosete, ghete, tricouri, pantaloni, perne s.a.m.d. Nu stiu cum se intampla ca...sau poate am dat eu de vanzatoare mai plictisite decat vanzatoarele romance sastisite de marfa, clienti, viata, in general. Ma invarteam pe langa niste pseudo-cercei, dintre cei pe care ii vezi minunati expusi, dar de care te plistisesti la fel de minunat si am avut si eu o intrebare pentru vanzatoarea care fusese trimisa cu treaba sa vada de securitatea la bijuterii. Nici nu mi-a raspuns. Se facea ca nu ma aude, ca nu ma vede, desi ma innegrisem de nervi. Nu mai eram nicidecum invizibila. Mi-a raspuns apoi in doi peri si dupa ce m-am luat de ea (foarte putin, mai mult din ton - canadezii sunt paraciosi grav, v-am spus), a dat-o la intors, sa-mi arate si ce nu aveam nicio nevoie. Si nici macar nu m-ar fi indispus daca nu ar fi fost a doua oara cand mi se intampla nevrute tot cu ea. Ce tot indrug aici si unde vreau sa ajung...Am incercat sa o inteleg cumva si pe ea, am incercat, am incercat, nu mi-ar fi fost mirarea deloc mare sa fi fost tot vreo imigranta frustrata, caci profilul clientului in Canada e altul decat cel al clientului roman. E civilizat, si bine-dispus, si ok, in general, dar nu se sfieste chiar deloc sa puna cele mai stupide intrebari despre ambalajul prea colorat al unei bomboane. Dar tot tin cu clientul, eu in postura lui fiind atunci. Am dibuit ca in vazari merge treaba ca in textele jurnalistice. Trebuie sa-i acorzi celuilalt, aluia de iti da banii - si ultimul penny prapadit e al lui si are toti ascendentii si ascendentele asupra lui - dreptul la ignoranta.
Una neagra. ... ... ....

miercuri, 23 noiembrie 2011

maidanezii

Am auzit ca in Romania (mama mi-a zis) e iar zbatere incendiara pe seama maidanezilor. Cat am lucrat eu pe la ziare, nu era an in care sa nu apara subiectul pe agenda zilei, la un moment dat. Eu sunt un om iubitor de animale, am crescut cu animale, ma deprima doar sa-mi imaginez o astfel de exterminare in masa, in plus, daca ne raportam biologic, la vietati dotate cu ratiune, nu e vina cainilor ca-si fac veacul flamanzi pe strada. Vina e a noastra (a mea, nu) ca NU VREM sa solutionam problema (daca ar disparea cainii de pe strada cine si cum si-ar mai umple buzunarele?). Iar gazarea lor nu ar rezolva decat temporar problema. Eu nu ma pot gandi la solutii pentru ca nu ma pricep si daca nu ma pricep nu am solutii, cu parerea pot sa-mi dau, dar asta o poate face oricine. Cand pe agenda zilei, a saptamanii, aparea discutia, vorbeam la telefon cu oameni direct responsabili, cei de pe la asociatiile pentru protectia animalelor spuneau ca sterilizarea e cea mai potrivita cale. Si daca ii sterilizezi, le dai inapoi drumul pe strada? Ei spuneau ca odata sterilizati, cainii se calmeaza, devin mai putin agresivi...dar la foamea lor s-or fi gandit? Iar locuri de adapost pentru toti nu sunt. E complicat, stiu, dar nu e treaba mea. Iar, atunci cand esti victima maidanezilor agresivi, nu poti da maidanezul in judecata. Atunci pe cine?...
Pe de alta parte, haideti sa va povestesc si eu o istorie personala, era cat pe ce sa fiu un mic japonez facut flenduri...Noroc cu ziarul! Lucram in Pipera, era 2 ianuarie, o zapada pana la genunchi si eu, singura cuc pe drum, plecam acasa. Fleandura cu un ziar in mana, in atmosfera aia tacuta de sarbatoare, pe la asfintit, imi miscam pasii prin nameti, cand deodata, 5 dulai, 5 erau, m-au inconjurat si latrau la mine cu coltii lor turbati. Mi-a inghetat sangele in vene. Eram mai gheata decat gheata de afara. Nu va puteti imagina...Am inceput sa transpir. Dar, in solutia aia pe care pe moment, la anaghie, trebuie s-o gasesti, nici macar nu e o solutie rationala, nici nu mai judeci in astfel de momente, nu am mai facut niciun pas, imi miscam doar capul dintr-o parte in alta, poate, poate vad tipenie de om care sa ma ajute cumva. Nu era nimeni, eram destul de departe de redactie, si am inceput, cu niste miscari foarte calme, sa rup paginile din ziar, sa le fac mototol si sa le arunc cate una, cum ai arunca bucati de paine. S-au mai calmat si, pur si simplu cu spatele, am inceput sa dau inapoi, si mergeam incet, a durat jumatate de veac marche arriere-ul, am reusit sa ajung la adapost, la sediu. S-au pierdut pe drum toti, doar unul m-a insotit pana la capat, inapoi. Si acum, cand imi aduc aminte, mi se face pielea de gaina. Dulaii de pe strada sunt si ingrozitori la infatisare, sunt ca oamenii, li se imprima nenorocirea prin toti porii. Nu am vazut in viata mea in curtea vreunui om un animal atat de urat. Dar sunt nenorociti, si deprimanti, si vai de capul lor.
Si ma intreb si acum, in ce tara de maidanezi oi fi trait, Doamne, sa nu gaseasca nimeni o solutie valida la o problema pe care altii si-au rezolvat-o de cand lumea. De rasul lumii...Aici, in afara de veverite si ratoni, nu umbla caini turbati pe strada, singurii caini sunt cei iesiti dimineata cu stapanii la nevoi, sau cei de prin mijloacele de transport, imbracati in roz sau bleu, nu ajunsi prin autobuze sa se adaposteasca de frig, cum se intampla prin tramvaiul 41. Iar daca s-ar intampla asa ceva, agentii de la protectia animalelor si-ar face treaba, animalele fiind pentru canadieni beneficiarii unor legi de protectie, mai ceva decat sunt cele pentru femei. Sunt extrem de maniaci atunci cand vine vorba de animale. Canadienii le fac asigurari medicale, cheltuiesc o gramada de bani sa si le trateze atunci cand sunt bolnave, cum vorbeam la un moment dat cu un psiholog, au constiinta animalului ca membru al familiei, ceea ce se intampla si la noi, dar doar la case mai mari. Nu-mi spuneti voi ca romanii neaosi cunosc alte metode de imblanzire a cailor altfel decat prin bici. Si inteleg mania canadienilor. Eu cand l-am avut pe Mitica, tot asa eram. N-am mai depistat existenta acestei probleme pe nicaieri pe unde am fost. La Salonic am mai vazut-o. Dar erau pisici :). La noi, oligofrenii dau legi, altii se duc sa protesteze, dupa care pleaca acasa ca sa o ia la un moment dat de la capat. Dar cainii tot pe strada raman. Cred ca si maidanez daca as fi as muri de ras. Ahaaa, uite o solutie...sa moara toti cainii de ras. N-ar mai ramane unul pe strada. Nu stiu cum si-au rezolvat ei problema, in cat timp, nu am vreme sa ma documentez, microcipuri, educatia stapanilor etc., ceea ce stiu e ca asta suntem, dam intotdeauna vina pe mort. Sau pe caine.

marți, 22 noiembrie 2011

din sat in Rai

V-am mai spus ca eu n-am masina de spalat in casa ca nu ma lasa Olga sa-mi instalez. Ei bine, ceva vreme buna din timpul meu pretios m-am preumblat azi sus-jos, cu liftul, prin scara blocului, sa duc si sa aduc haine de la spalat, ca m-a mai si scurmat in balsam sa le fac aromaterapeutice. Si masinile nu va inchipuiti ca sunt ultimul racnet in materie, si maica-mea cand spala pe vremuri la mana, avea masina mai buna! Nu au serataras special pentru balsam asa ca trebuie sa calculez eu momentul cand ar trebui sa deschid in plina rotatie centrifuga capacul, sa-i bag, pe sestache, balsamul. La cati bani dau pe chirie, ce pretentii sa am la dotari superioare? Bine ca n-am gandaci. Si la asta am avut noroc, ca i-am auzit pe unii plangandu-se de multipede. Noi avem noroc cu Olga, ca e o femeie gospodara. Serios, vorbesc. Tine foarte curat blocul, iar cu ocazia sarbatorilor de toate felurile ni-l impodobeste cu gust. Un bloc mai la vale e jale. Acolo au fost administratori niste romani, pana de curand. Dar jegul nu tine de natie. Nimic special nu tine de-o natie speciala, totul tine de neam.

Hai ca vorbeam cu un fost coleg de liceu, baiat destept, care dupa ce a luat pulsul invatamantului romanesc, a fost profesor unde parintii i-au fost profesori, s-a gandit s-o taie in Scotia. Si cum imi povestea el amuzant toate experientele prin care a trecut, ma recunoasteam, parca erau ale mele, am ajuns la concluzia ca globalizarea, unde a facut ea lumea mai mare, a si redus-o la primitivismul unui sat. Acum te poti plimba linistit dintr-o curte in alta, unii sunt mai gospodari decat altii, altii sunt betivi si nu-i mai poti scoate din patima alcoolului, altii sunt primari, cu aghiotantii lor, altii, niste parveniti, imbogatiti pe carca parlitilor, carora pe o sticla de vin otetit, le-au scos si sufletul din ei...lista-i lunga...dar, pana una, alta, se inchina cu totii la aceleasi icoane si dau tainul aceluiasi popa, un spagar. Tot mi-a venit sa scriu asta pentru ca atunci cand eram in Romania, si eu, ca poate atatia altii ma gandeam ca plecarea dadea rostul unei sperante. Speranta ca voi trai intr-o lume mai sanatoasa la cap. Ca lumea in alta parte e mai sanatoasa la cap. Dar, lumea-i lume de cand lumea. Lumea ca masa amorfa nu are cap, cum sa-i cauti sanatatea acolo unde tumorile nu au cum sa se manifeste pe motiv de absenta a suportului? Nonsens. Si daca satul e mocirlos, cu malul pana la genunchi dupa atatea ploi, ma bucur acum ca pot macar sa traiesc pe prispa primarului, sub streasina lui protectoare, chiar daca pentru o sticla de vin otetit scoate si sufletul din mine. Daca eu sunt un alcoolic...Nu e loc de tristete, stiu ca ati inteles ce eu, prost, am vrut sa zic aici, cautati-va curtea in care sa va simtiti confortabil, ca acum casele nu mai au garduri. Dar nu mai cautati Raiul, ca inca n-ati murit!

duminică, 20 noiembrie 2011

delirari de-ale mele

Ce duminica primitiva la Toronto! Imi povestea Cri ca la Bucuresti e-un timp noros si trist de te trimite la adapost, sa cauti lumina si caldura. La Fagaras, ceata a acoperit muntii, privelistea, dincolo de fereastra cu muscate e laptoasa, neclara, inutila, iar la Husi, strugurii, ramasi aiurea, dupa cules, sa-si usuce seva pe tufele goale si lemnoase, inca se bucura de adierea vantului unei toamne tarzii. La Toronto, vremea tine inca. Am jucat un pic cuvintele in patrulater, cele patru puncte intre care imi mut urechile de-un an incoace. Weekendul ne auzim cu oamenii de "acasa". Fusul orar, cu obligatiile pe care ni le impune, ne permite rar altfel. Departe fiind, si mult mai atasati de ei acum, intram pe unda verde si ne mancam omleta impreuna, barfim, si ce mai barfim, ne prostim, radem si ne alintam cu greul, ne intelegem sau incercam. Apoi, cu camera inca on, uitam unii de altii, ne vedem de treburile noastre, noi auzind timbrul grav al stiristelor anteniste sau whatever, ei, impuscaturile unor umanoizi imaginari sau sfaraitul unei tigai cu ulei incins.
Am avut ieri o zi traita ca o pagina a Virginiei Woolf, urmand mai degraba traiectoria unei minti in deriva. Demult nu mi se mai intamplase. Dar stiu ca m-am culcasem prea tarziu cu o seara mai devreme, si pun multe dintre nelinisti pe seama slabiciunii temporare a organismului. Cautam la munca lucrul cu mainile, necontactul cu nimeni, mintea fiindu-mi ocupata in situatii, justificari ale situatiilor, planuri, justificate, contrajustificate. Cand a venit pauza, mi-am facut un nes, indulcit cu sare, bine ca nu mi-am umplut gura, doar i-am "mirosit" gustul intr-o sorbitura fierbinte. Mi-am facut altul. Si mi-am revenit. Era de la oboseala. Si tineam mortis, inca de ieri, sa nu ratez ocazia, sa nu-mi uit gandurile. Ganduri marunte, nu ganduri marete, dar e ca in intre mine si altii, doar detaliile, ce-i marunt face diferenta. Ce-i mare e doar ocazional. Si ce-i mare tot de la maruntisuri pleaca. Nu va zic acum gandurile ca le-am uitat si, apoi, pe cine intereseaza? Am vazut aseara The Help. Un film foarte bun. La sfarsitul zilei, chiar a fost un unguient revigorant.
Si parca m-am tampit de tot la cap si precum canadienii care deja isi pun cantece de Craciun si fac deja parada lui Santa (azi a fost parada, o gramada de lume, am vazut la televizor, n-am ajuns in centru, e o parada cu traditie, tinuta in noiembrie, inca din 1905) vreau sa-i trimit scrisoare lui Mos Craciun, ca am fost copil cu minte, sper sa nu moara de ras si, mort, sa nu mai poata veni  - ca-n tampenia de pe Facebook. Vreau sa aduca Mosul unui copil cuminte, Mosul unui copil cuminte, un e-reader. Ca pe mine inca ma fascineaza cartile date pagina cu pagina, ca si ziarele pe print, e una, dar nici tehnica nu ma lasa rece. Auzi, Mosule, ce vreau? Sa zici mersi ca n-am pretentii ca anul trecut numai de tine n-aveam chef. Ca si aici e o smecherie cu dichis, o mica schimbare survenita. Asta mi s-a intamplat mie, ce o sa va povestesc mai jos, poate voua nu, dar...Eu cat am stat la Bucuresti, vreo 7 ani, nu am avut Craciun. Nu i-am simtit spiritul, ca sa ma exprim ca cei de pe aici. Nu a fost niciodata ca acasa, unde am crescut. Acum nici nu mai stiu unde-i acasa si unde nu-i. Ok, nu impodobeam crengi de brad, nu-mi puneam stelute in perdea, nimic. Nu o faceam pentru ca nu simteam nevoia, nu ma ajuta mediul sa caut si sa intru in atmosfera sarbatorii. De obicei, imi impodobeam rucsacul si o taiam ca spiridusii ba la Husi, ba la Fagaras sa mancam sarmale, sa ascultam colindele de la Biserica Catolica...era frumos. La Bucuresti, nu. Nu e un oras spiritual, asta e clar. Acum, simt insa nevoia aia casnica de a-mi pregati Craciunul ca la mama acasa. Ce ziceti voi ca azi, penduland intre ciocolata si alte dulcegarii pe la Bulk Barn, ma opresc, pun mana, bag mana la buzunar sa cumpar o matrita pentru facut un orasel din turta dulce. "Potoleste-te!", zice Bobi. Da, ma potolesc. Ma potolesc ca mai e o luna intreaga, dar peste doua saptamani va fi in regula.
Si pentru ca eu sunt mai de moda veche, imi place vintage, am si o surpriza pentru oamenii de acasa. Am cumparat niste felicitari de Craciun de la un magazin, Dollarama se numeste, unde eu mersesem sa imi iau spalator de sarma. Pentru cei nefamiliarizati cu conceptul acestui impresionant "retail", marfa e foarte ieftina si de-o calitate si mai ieftina. Doar nu era sa dau 6 dolari pe doua tinichele imbarligate. Am dat $1. Plus taxe. Se intampla asta acum vreo doua saptamani. 14 felicitari la pachet. Trebuie sa dibuiesc acum 14 oameni pe care sa-i onorez. Nici nu am atatia. O sa le trimit cate doua. Numai ca-s toate la fel.

vineri, 18 noiembrie 2011

ne intalnim pe pod...

Desi n-ar fi fost indicat sa imi termin ziua pe blog ca maine iar mi se vor inflama genele de somn la munca, nu m-am putut abtine. Macar un sfert de ora, pana la fix, si va las. Ca tot vorbim de acest actor, pe care il ador cum adori lucrurile sfinte, sa va povestesc o zi din viata mea. A mea, cea de azi. L-am pus pe Bobi sa-mi pana goarna matinala la cap ca-mi incepeam lucrul de la 9. Goarna e un radio care la ora aia, aaaaiaaaa, imi zdruncina creierii din cap, amortiti de vise dulci cum numai dimineata mi-s. M-am sculat intr-un final, mi-am ridicat capul la verticala si mi-am pus picioarele pe podea, si am stat putin si m-am gandit ca sa imi revin si, dupa ce m-am gandit, m-am gandit sa-i sun pe oameni si sa le spun ca m-am imbolnavit. Aceastea imi sunt prejudecati frecvente, si m-am sculat si m-am imbracat si la la la, si mi-am facut o cafea si m-am afumat pe stomacul gol si pentru ca, exact cum Murphy stie mai bine, ma iau crampele la stomac a foame exact cand incui usa pe exterior si dau sa plec, mi-am luat un pachetel pe drum, adica un pachetel, un biscuite cu crema. Dau nas in nas cu administratora care-mi zambeste cu gura ei de rusoaica ce-i. Si deschid pachetelul, cu lacrimi in ochi, ca batea vantul ca dracu'. Cand deschid pachetelul, in pachetel era doar jumatate de biscuite. Intriganta treaba. Contrara asteptarilor mele, adica un biscuite intreg. Pana cand, enigma s-a elucidat. In gafaiala mea de mers rapid, sa nu scap rapidul pana la serviciu (la munca, la lucru - apropo, proful imi zicea ca nu trebui sa fiu rude in English, stia si el de ce rade, radea de gunoieri, nu de gunoieri, de waste management officers), asa, jumatate de biscuite, cand aud in spate, urland una, o ochelarista, ca mine, dupa mine: "Hey, Jumpingthecookie", ma striga pe nume. Si ajung la lucru, unde stau fix 7 ore, timp in care nu stau, fug sa-l vad pe Malaele. Am ajuns acasa si mi-am luat fustita de teatru si m-am dus cu Bobi la pizza. Am asteptat peste jumatate de ora sa ne-o dea, cu pepperoni si alte dracisme lacrimogene, si am dat-o gata in 10 minute, extra-large, plus aripioare, plus 4 Cola bonus. Mancare cat pentru doua "stomace" de boi flamanzi. Ne-am sters la gura, si-am sters si masa dupa noi! Am ras la piesa lui Malaele, cu lacrimi. Nu am talentul de a-mi exterioriza rasul, rad mai mult in mine, dar daca as fi avut talentul, as fi daramat sala japonezilor, mai catastrofa decat cutremurul cu tzunami. Bobi a avut o singura replica dupa atatea replici: "Ma dor falcile!". O sala plina de romani. Cand am plecat de acolo, mi-a fost atat de draga natia asta, macar si pentru ca Malaele e 100% ea. Pentru cateva momente m-a strafulgerat un regret ca sunt acum atat de departe. Sunt nebuna, stiu, si mai sunt si emotiva sau emotionanta, cum vreti voi. Si oricat de mult m-as integra pe aici, raman niste emotii pe undeva, departe. In rolul lui Malaele, parafrazandu-l, viata asta e ca o melodie trista, cha, cha...nu ma mai pot abtine, dar nu-mi vine...

joi, 17 noiembrie 2011

succese...

Mi s-a parut foarte interesanta postarea lui Gilbert vizavi de integrarea in societatea canadiana. M-a inspirat pentru postarea aceasta. Apropo de evolutia fiecaruia in acest spatiu la fel de vast fizic, cat si metafizic :), am dedus eu ca nu exista axiome in ceea ce priveste "reteta de succes" pe taramul canadian sau oriunde, din simplul motiv ca individual definim diferit "succesul". OMG, in ce hal vorbesc! Succes, reusita, bullshit. Cum ar fi daca oamenii, in general, nu s-ar mai uita chioras in curtea altuia? Nu ar mai avea la cine se raporta si si-ar vedea de ale lor. Daca e sa ma intrebati pe mine, dar nu ma intrebati ca nu stiu sa raspund, asta imi pare reteta individuala de succes. Fiecare sa-si vada de drumul lui, in felul lui, fara a da prea mult credit ochilor iscoditori, fara explicatii, mai simplu, ca si-n vorba din batrani, "fiecare cu a ma-sii". Stiu, uneori poate fi greu, ca oameni suntem, avem samanta dracului in noi, dar tot pentru ca oameni suntem, ne putem si controla. Cei care se chiorasc toata ziua in curtea altora sunt niste chiori si, pe deasupra, mai grav, slabi de inger. Un om valid cu el insusi, care se autoevalueaza potrivit si-si dibuieste drumul, drumul sau, nu va fi prea interesat de cararile altora. Interesul i-ar aparea doar ca fapt divers si ca o discutie la cafea, dar nu ca motiv de depresie, ciuda, ranchiuna si alte dracarii. Si ma si intriga chestiunea, pentru ca desi animale sociale fiind, nu suntem ca albinele, sa punem mana de la mana ca sa iasa stupul bine, nici precum cainii sa murim de drumul lung, suntem ca prostii, subspecie de matraguna, si innebunim de grija altora. Si nu scriu degeaba toate acestea. Am ajuns la concluzii dupa ce am analizat mediul incojurator, si de aici, si de dincolo, plin de hiene, cartite, libelule, copacei, caini, pisici si toata flora si fauna ambientala. Apoi daca eu vreau sa fiu o viorica, sa infloresc primavara la umbra stejarului meu, nu are nimeni a-mi cere socoteala si nici a ma deranja ca-si pierde inutil energia, energie demna de scopuri mai nobile. Iar stejarul meu ii va da o creaga peste ochi, sa-si mute privirea mai aproape de el. Care e simbolistica, parabola, morala stejarului meu, eu o viorica fiind? Tot ceea ce ma mana pe mine inainte si imi ascute ca pe o sabie de luptator instinctul de autoconservare. Si mie imi era ciuda pe colega de clasa care lua note mai bune la fizica decat mine, dandu-mi mie, sef de turma, peste nas, dar atunci eram copil si nu intelegeam eu ca fizica e o chestiune de care sa se ocupe altii, ca eu n-o pricep si nici nu ma intereseaza. Deci, sa nu mai fim copii! Sa fim copii, dar nu retardati! Am intalnit eu, de curand, un laudaros care mi-a intors stomacul pe dos. Ce rima potrivita!

Dar, sa revenim la oile noastre, ca la teorie toata lumea se pricepe. Cand am si eu o zi libera, partial, si atatea de facut, apoi nu mai fac nimic, ca nu stiu de care sa ma apuc prima data. Asa ca voi merge pana la biblioteca sa-mi ridic marfa. Mi-a ajuns "The complete idiot's guide to creative writing" si sunt tare curioasa de ea. Dupa cum ii suna si titlul probabil e o carte pentru idioti, de aceea, am si comandat-o. Si, sfarsit de noiembrie fiind, in asteptarea Craciunului, vreau sa tin post de balast mintal, ca sa imi creasca apetitul pentru treburi mai serioase, apoi, incolo, dupa Anul Nou. Si ma manca aparatul foto sa mai fac si niste poze frumoase poate azi.

marți, 15 noiembrie 2011

noul meu cititor. la recitire, companie :)


L-am scapat din vedere, l-am pierdut deja, bajbaia gaurile calculatorului, cred ca s-a infiltrat in sistem :)


PS: E trecut bine de miezul noptii si nu m-a prins ora asta pe scaun nici din cauza savarinelor, nici a sarmalelor, nici a buburuzei ratacite prin computer, iar scoala imi pare ca s-a terminat tare demult, in alta zi, desi au trecut doar cateva ore de cand am ajuns acasa, la casa mea in care miroase a mancare buna (facuta de mine, ofcors), de cele mai multe ori insa a odorizant de camera, cu plumb, sau a tigari (cand nu-i Bobi acasa sa ma trimita la plimbare pe balcon). Nu stiu de ce-s inca pe scaunul plimbator (ma rotesc cu el prin toata casa, in jurul axei lui, acum nu, acum stau teapana), dar nu am de gand sa-mi intepenesc si capul pe masa ca sa nu intepenesc de tot maine la munca. Nu degeaba am inceput a scrie acest post scelerat. M-au luat niste mancarimi in buricele degetelor cand, intr-un exces de navigare fara vele pe netul sub tornada, am ajuns din intamplare si la postarile mele mai vechi. Nu le-am citit, le-am scanat. Le-am vizualizat din titluri, rand pe rand, am recitit doar cateva. Doamne, apara si pazeste!!! Unele nu sunt scrise de mine, jur! Unele m-au emotionat, ca pe omul stupefiat de el insusi, in cazul altora, am avut o tentativa sinucigasa de a le da delete, dar m-am astamparat. Stai lolo, ca asta-mi erai pe atunci! Razi, tu, razi, Harap Alb, ti-i a rade acum! Noapte buna, Toronto, ca eu ma bag la somn!

din nou despre timp, care timp?

Sa va povestesc asa fara nicio introducere o secventa de la scoala, de zilele trecute. Clasa mea e plina de imigranti. Rusi, ucrainieni - apropo, obosise una in engleza sa discute cu mine si a dat-o pe rusa, ma intreba daca inteleg ce zice, ca doar sunt roman haha, indubitabil, absolut tot - argentinieni, columbieni, brazilieni nici nu mai zic - e plina clasa de sud-americani - si intr-un anumit context practic al lui "wish" s-a confesat o brazilianca, frumoasa, minunata, cum braziliencele sunt, in general, ca ea si-ar fi dorit sa nu-si fi inselat niciodata pe a sa "girlfriend", pe iubita adica. Unde atmosfera, in general, e funny, se rade acolo ca la stand-up comedy, de data aceasta confesiunea era atat de "serioasa", ca toata lumea a mutit, iar profesorul, un englez canadizat, fara prejudecati, se fastacise la corectura frazei, colegii si-au intors dosul capului sa-i mai vada o data cerceii negri din nas...pana brazilianca a spus, dupa cateva secunde bune, ca e, de fapt, confesiunea colegului de banca. Moment in care toata sleahta s-a relaxat si a inceput sa rada, mai ales mexicanca din spatele meu, cea care seamana cu Jennifer Lopez si care vine cu frate-su la scoala, de parca e Mark Anthony. "Nu am nicio problema cu orientarile nimanui, ca-ti plac femeile sau barbatii, e optiunea ta", i-a spus si profesorul, de parca despre asta era vorba in propozitie :). Oricum, mi s-a parut foarte amuzant. In tara asta unde se mangaie pe gat femeile intre ele prin autobuze, o marturisire de genul acesta e de mare seriozitate, nimeni nu schiteaza niciun gest, sa trecem mai departe. Canadienii se dau pudibonzi, in general. No topless, fara chiloti cu bretele la piscina. A fost saptamana trecuta Bobi la un film, fara mine, la Immortals, si cand incercau unii sa se dezbrace in cateva secvente, toata sala s-a extaziat. Wooooowwwww!!!. Sunt foarte ciudati.

Ce trece vremea prin Canada, trece timpul de parca il mananca un monstru hamesit. Imi spunea o tipa, venita de vreo 7 ani, ca asa i-au trecut anii aceastia de parca nici nu i-a trait. Un altul isi explica viteza prin faptul ca aici se intampla cu tine multe lucruri intr-un timp foarte scurt si n-ai timp sa simti cu timpul trece. Poate de aceea, imigrantii spun ca asezarea si adaptarea in Canada iau ani intregi. Pai la cum trece vremea, saptamana dupa saptamana, cu viteza secundelor, te trezesti de-odata ca s-au scurs vreo 3 si n-ai avut ragazul sa ii tii in frau. Unii chiar ma sperie. Pe cuvant. Imi tot spun, fa acum tot ce-ti place, bucura-te de timp cat mai ai vreme, de parca mi-ar fi zilele numarate. Cei care traiesc prin Canada stiu despre ce vorbesc eu aici. Statea ieri pe bordura, in pauza de masa, si fumam si eu - mi-a dat cineva niste tigari aduse din Dominicana, soft, si n-am putut sa i le refuz - si ma gandeam la anul ce-a trecut. Si chiar asa il simteam, ca pe-un strop de ploaie cazut pe un asfalt fiebinte. Dar multe mi s-au schimbat in caderea lui, sunt tot cea de anul trecut, dar altfel. Mi-am schimbat radical modul de viata, unde inainte era totul un du-te vino, casa-munca, ma trezeam dimineata, ma machiam si plecam, veneam seara, ma demachiam si ma culcam, si tot asa in fiecare zi, acum nu ma mai concentrez (de fapt, ma diluam) intr-o singura directie, directie dovedita intr-un final atat de inutila, ci ma ramific, si da, tin cu tot diandinsul sa fac, macar intr-un mic procent, pe langa atatea alte compromisuri, numai ce ma taie capul. Acum ca tot am timp si ma ameninta cu totii ca mai tarziu nu va mai fi astfel. In fine, eu vineri voi merge la o piesa de teatru, cu Malaele, nu stiu cum fac astia de aduc pe aici oameni la care eu tin foarte mult, mi-am si schimbat programul la serviciu ca sa nu-l ratez. Bobi nu prea voia, mai bine cica mergem vineri la film, la film sa mergi vineri tu cu prietenii tai de la bloc. Dar, evident, ca il car dupa mine. Nu prea ati inteles nimic din poastrea aceasta, nu? Nici eu :).

joi, 10 noiembrie 2011

pomisorii :)

Daca fix azi, cu un an in urma, aterizam si noi pe aici, iata cu ce ma ocup dupa fix un an. Cum anul acesta le-am cam facut pe toate, nu mi-a mai ramas decat sa plantez un pomisor :))). Ba chiar doi. Sa vedem cat de mari vor creste intr-un an. In urmatorul adica. Daca nu cresc, stiu ca se mai uita si la om :)