Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 14 iunie 2017

sâmbătă, 10 iunie 2017

Cu ajutorul noii mele jucarii, poate imi va permite sefa sa mai stau si pe blog din cand in cand. Macar sa stau daca de scris nu mai apuc 🙂.

duminică, 4 iunie 2017

Ieri am mers prima data in vizita in trei. Ne-au invitat niste prieteni la un bbq la ei in curte. Ne-am dus pana colea in Markham ca-n excursie. 15 minute de la noi pentru care ne-am pregatit doua ore. Da-i mancare inainte, spal-o, schimb-o, da-i iar mancare, schimb-o iar, plimb-o prin casa sa adoarma, da-i iar mancare, spala-te si tu de mai apuci. Asta inainte de-a pleca din casa. La drum efectiv, pleci cu casa dupa tine. Ia-i pempersi, pad de schimbat, lapte, alte schimburi, paturici s.a.m.d. Ca sa nu ajungem in situatii perplexe, cum ni s-a mai intamplat, trebuie sa ne asiguram ca avem toate cele necesare si in plus cele necesare momentelor nepravazute 100% probabile.

In acelasi timp, Facebook imi aminteste mereu cum in toti anii din urma, weekend de weekend, eram tot prin alta parte. Ce pregateli, ce bagaje, nici mancare nu ne luam pe-atunci la noi ca tot gaseam un Tim Hortons la care sa ne oprim pe drum. Plecam si nu conta cand ne intorceam. Acum nu-mi mai permit asa arogante. Dar nici nu le regret. Adica nu simt ca mi-ar lipsi vreo plecare sau ca m-ar arde vreo talpa sa ajung imediat undeva. Nici macar nostalgica nu sunt. Nu vreau insa sa zic nici ca prefer ce ziceam mai sus, sa ma car la drum cu casa in carca. Acum nu-mi doresc altceva decat sa stau cat mai mult cu bebelusa mea acasa. Nu ma pot satura de ea sau cum ar zice altii I can't get enough of her. Am febra musculara la brate de la atata leganat, am febra musculara la gura de la atata pupat. Ma face fericita, si nu-mi doresc acum altceva decat s-o fac si eu pe ea macar atat de fericita pe cat ma face ea pe mine, ca nu-mi place sa ma stiu datoare. Imi placea viata mea dinainte, imi place si viata mea de-acum. Sunt etape diferite si le traiesc ca atare, nu comparativ. Scriu asta pentru ca stiu temerea unora - a fost la un moment dat si-a mea - care nu vor sa faca copii pe motiv ca li se va schimba viata si de ce ar schimb-o daca le e bine asa? Raspunsul meu, din experienta deja, e ca viata nu se schimba neaparat in rau. E adevarat ca pentru o vreme nu mai ai timp de tine, de plimbari, nici macar de un banal somn in timpul noptii, dar asta nu inseamna ca ai o viata doar s-o plangi. Nici pe departe. Chiar daca din perspectiva unora - la un moment dat era si perspectiva mea - asa se vede. Pentru ca bucuriile pe lumea asta nu se rezuma la o zi berbunca sau la dormit o ora in plus. De fapt astea nici nu-s bucurii, devin bucurii doar atunci cand nu le mai ai, ca vorba lui Bobi dupa o runda nocturna, niciodata n-am apreciat atata somnul 😂.

vineri, 2 iunie 2017

Ca sa doarma ca un prunc, bebelusul are nevoie iubirea mamei. Nu inainte de-a avea nevoie de nervii ei de fier. Ca sa o aduc la aceasta stare zen de care eu sunt privata de-o luna acus si pentru care o invidiez pe bune, m-am chinuit vreo cinci ore de dimineata. Am reusit dupa ce am dat drumul la toate robinetele cu apa din casa, am bagat muzica la maxim de-am zis ca ma evacueaza astia din bloc pentru tulburarea linistii, am scos-o printre camioane la rush hour si chiar am vrut sa dau foc la casa ca sa inceapa si alarma sa tiuie.

marți, 30 mai 2017

Tunel de acces pentru carucioare la metrou
Am avut de ajuns ieri undeva, mai precis la doctor, ca e singurul loc unde e musai sa ajung, in rest orice poate fi amanat si chiar anulat, si am avut placuta surpriza sa observ pe strada un lucru pe care nu l-am bagat in seama niciodata inainte, desi a fost tot timpul acolo. Orasul acesta este foarte "baby friendly". Infrastructura este construita in asa fel incat persoanele care folosesc device-uri mobile pentru deplasare, precum scaune cu rotile, carucioare de copii sau mai stiu eu ce alte acareturi de gen, au "banda" lor, caci nu exita bordura care sa nu se incline, si nici linie de metrou fara rampe si lifturi pentru invalizi. Deplasarea cu strollerul prin oras, inclusiv pe distante lungi, este incredibil de usoara. Practic, unde exista scari, exista si rampe, lifturi si tuneluri de acces. Orasul acesta nu umileste pe nimeni. Asta face parte din lucrurile asa-zis marunte (de vreme ce inainte nici nu observasem rampele si nici lifturile de la metrou nu le-am folosit vreodata), dar ale caror importanta capata proportii extraordinare atunci cand te trezesti ca ai nevoie de ele.

...In alta ordine de idei, eu traiesc momentan intr-o cu totul alta dimensiune. Nu mai exista zi si noapte, nici zile ale saptamanii, functionez in mod continuu, indiferent de cat e ceasul. Numar totusi zilele pana la weekend ca si inainte pentru ca doar atunci il avem si pe tati cu noi acasa toata ziua. Mi-a fost mai greu in prima saptamana cu sculatul in toiul noptii, dar acum, mai ales de cand am inceput doar sa alaptez si nu ma mai chinui cu pregatit formule cand ar trebui sa-mi fie somnul mai drag, m-am obisnuit, ba chiar imi si place. Nu se trezeste decat de vreo doua, trei ori pe noapte, chiar daca misiunea poate dura si cate o ora o data, dar nu ma mai deranjeaza. Alaptatul chiar mi-a usurat viata de mama ce m-am trezit mai nou ca sunt. Acum pot sa-i dau de mancare si prin somn. Stiam ca asa va fi, stiam ca daca voi avea succes, ma voi fi chinuit cateva zile, cel mult doua, trei saptamani, dar nu luni intregi. In rest, de fapt nu mai exista niciun rest, toate activitatile mele se desfasoara pe langa ea. Stau dupa curuletul ei toata ziua. La propriu. Nu stiu daca toti bebelusii sunt asa, dar eu trebuie sa-i schimb cate cinci pampersi deodata. Cum ii pun unul nou, are grija sa ma tina ocupata, ca in doua minute trebuie sa i-l schimb iar. Nu vreau sa zic ca e complicat sau foarte greu sa ai grija de un puradel, dar clar nici cel mai usor lucru nu e. Nu e insa mai greu decat oricare alta activitate ce presupune responsabilitate, fie ca e vorba de un copil, un batran sau un job. Dar dupa munca si rasplata. Pup făţuca asta in fiecare zi de o mie de ori. Mi-e dor de ea si cand o tin toata ziua in brate.

Acus nu mai incape in pat
Am inceput sa iesim in parc si tot mai des in gradina din spatele blocului. Ea ia o gura de aer curat, iar noi mai mult de-atat de cand a dat caldura si s-au scos la terasa sezlongurile.

joi, 25 mai 2017

Azi Berenica mea implineste doua saptamani. Intre timp tata s-a intors la munca, iar eu am ramas singura cu ea acasa. Ne descurcam bine deocamdata, inca nu ne-am certat. Ii dau sa manance, o schimb, nu-i mare lucru de facut, doar ca fac treburile astea atat de des incat toate celelalte raman de facut pe fuga sau pe altadata.

Asa ca si pe blog tot pe fuga am intrat sa zic doar ca cea mai mare provocare, desi nu neaparat o problema, a fost in tot timpul asta si este in continuare alaptarea. Am plecat de la spital doxa de "carte", ca nu era asistenta care sa nu ma dezbrace ca sa-mi arate cum trebuie sa pun copilul la ţâţă. E o intreaga teorie si aici. Trebuie sa stii cum sa-i bagi ţâţa in gura ca sa n-o rupa, caci alaptatul trebuie sa fie o placere, nu o corvoada si un chin. Pana am invatat, amandoua, am avut si eu de suferit, dar, dupa ce am cumparat si folosit inutil o crema luata de pe la Shoppers, mi-a prescris un doctor de la spital un unguient foarte bun, Dr. Jack Newman's Nipple Cream, si acum nu mai am nicio problema. Asa ca acum trebuie sa ma laud ca la agatat copilul de ţâţă sunt experta. M-a laudat si doctorita de familie, care, de asemenea, m-a pus sa ma despoi ca sa vada si ea daca stiu sa-i dau copilului de mancare. Toate bune pana aici, problema e ca nu prea am lapte destul pentru elefantica mea. Unii care se pricep m-ar intreba "da' de unde stii ca nu ai?". De altfel, am si primit intrebarea asta de nenumarate ori. Acum am mai mult cred si chiar reusesc sa o satur doar de la ţâţă de cateva ori pe zi, dar saptamana trecuta statea bebe si cate o ora agatata de mine si tot o desprindeam de la ţâţă plangand. Si nu e un bebelus plangacios deloc. In afara de cateva mofturi, nu prea plange, nici macar noaptea.

Medela - supliment de formula
La indemnul unei asistente de la spital, am rezolvat problema, desi pentru mine e rezolvata doar partial, suplimentand cu formula. Nu i-am bagat inca biberonul in gura, decat sa vad ca deja il refuza, chiar daca la inceput, de disperare, m-a tentat s-o fac. Nu ca as avea ceva impotriva biberonului, nu am chiar nimic, dar stiu ca daca se va invata cu biberonul, nu va mai vrea la ţâţă, iar eu chiar imi doresc sa alaptez din cel putin doua motive, in urmatoarea ordine: in primul rand, laptele meu e cel mai bun pentru copilul meu, iar eu imi doresc ce-i mai bun pentru ea, si, in al doilea rand, alaptatul este cel mai usor pentru mine. Nu trebuie sa ma chinui preparand in miezul noptii formule si spaland biberoane cu noaptea-n cap. Ii bag ţâţa-n gura o jumatate de ora si kaput. Chiar daca ar trebui sa o fac de mai multe ori pe noapte. Acestea sunt motivele practice, ca mai am un motiv mai putin practic, dar la fel de puternic. Niciun biberon din lume nu va putea inlocui sentimentul pe care il da mamei copilul atasat la piept. La fel ca si sarcina, e un loc rezervat femeilor, din pacate. Zic din pacate pentru barbati. In fine, cum suplimentez totusi daca nu folosesc biberonul? Folosind un un feeding tube, o instalatie cu un fir care se ataseaza de san si din care bebelusul trage, sugand si la ţâţă in acelasi timp, stimuland si lactia totodata. Chiar daca nu ar stimula lactatia realmente, bebe e totusi la ţâţă pe care, eu fac tot posibilul, sa n-o uite, sperand in acelasi timp ca in curand va veni mai mult lapte ca sa o pot satura pe elefantica mea care e mai mancacioasa din fire si in plus, s-a si nascut destul de marisoara, prin urmare are nevoi alimentare mai mari decat o mâţă. Initial, instalatia acesta era o improvizatie. Ne-a dat de la spital un fir care se foloseste, in mod normal, la prelungirea seringilor, si bagam un capat al firului in sticla cu formula, si pe celalalt il atasam cu leucoplast de san. Sa executi operatiunea asta de cateva ori pe noapte este intr-adevar tot ce-ti poti dori de la viata. Acum insa folosesc o instalatie pe care am comandat-o online de la Medela si sunt foarte incantata de ea, mai ales ca se si spala foarte usor. E foarte practica si simplu de folosit. Tubul ala cu lapte se ataseaza de haina, iar firul, de san.

Alaptatul e cea mai mare provocare in momentul acesta, dar, cum ziceam, nu e realmente si o problema. Eu inca ma chinui si insist in speranta ca in curand voi reusi s-o fac fericita doar cu ţâţa mea, chiar daca ea e fericita oricum. E sanatoasa, rosie in obraji si din ce in ce mai frumoasa. Dar tot nu stim cu cine seamna inca.

joi, 18 mai 2017

Au trecut numai 7 zile din cele 40 de lauzie si daca da Domnul ca intr-adevar numai atatea sa fie si sa n-am nevoie de mai mult timp sa ma repun pe picioare, pe picioarele mele, nu pe astea inca umflate ale lui Michelin Man, tot cam atunci voi reveni si pe blog ca am atat de multe de scris si de povestit, dar si alte prioritati deocamdata.

Pana imi revin si revin, las aici o poza cu Berenica mea, cu mentiunea ca eu nu ma mai satur sa ma uit la ea si sa ma minunez de cat e de frumoasa, nu stiu zau cu cine seamana ca nu suntem niciunul in familie urati, dar nici nu m-as fi gandit vreodata ca puzzle-ul genelor noastre poate crea ceva atat de perfect. Eu ca eu, dar taica-su e pur si simplu topit tot dupa ea. Nu l-am mai vazut in viata mea atat de indragostit...Abia astept sa povestesc despre lucruri din toata perioada asta de 10 luni nepovestite pana acum.

Printesa si Unicornul. Am pozat-o in cadourile pe care le-a primit de la prieteni. Toata lumea i-a dat cate ceva. Ba a doua zi dupa ce am ajuns acasa de la spital, am primit un telefon de jos de la security ca e cineva afara sa ne livreze un cadou mare. Ne-am trezit la usa, ca-n filme, cu un ditamai aranjamentul sofisticat printre care era si rochita asta alba cu care am imbracat-o in poza. Ii e cam mare, dar ei ii sta bine cu orice 😋